Cum funcţionează democraţia?

Reinventarea democraţiei¹

VASILE PLEŞCA
[Romanian Academy]

Abstract:
At the begining of the third millenium, the idea of democracy lives its maturity. Beyond this, the complexity of the human nature is very difficult to include in a political theory. Because of this, the old ways of understanding the democracy are obsolite, and the liberal perspective over democracy gives birth to some innovative visions. Analyzing the perspectives of Manent or Popper, this study tries to show why the theory of democracy can no longer sustain itself as a discourse about the way somebody gets the political power, but as a discourse it distinguishes by the respect it shows to the human dignity. That is proved by the promotion and the defense of the fundamental rights.

Keywords: Democracy, Human rights, Liberalism, Popper, Manent

Democraţia şi nevoia de transformare

Una dintre ideile cele mai vehiculate în teoria democraţiei, dar şi în practica ei, este aceea că ea se află într-o permanentă criză. La un anume nivel teoretic, criza democraţiei este una structurală, în sensul că elementele ce o compun se află, de cele mai multe ori, în dispută, astfel încât nu se poate contura o imagine a unui tot unitar. „Forţele” care compun democraţia sunt mai degrabă centrifuge decât centripete. Aceasta din cauză că eşafodajul democratic este, pe departe, cel mai complex sistem politic iniţiat la nivelul societăţii umane. Având un număr imens de actori politici prezumtiv implicaţi, egal cu numărul cetăţenilor, democraţia, ca sistem politic, se confruntă cu probleme ce nu apar în niciun alt model politic. Dezacordurile dintre cetăţeni sunt o marcă specifică a democraţiei, or, ca sistemul să funcţioneze, acestea trebuie, cumva, depăşite. O altă problemă care apare este aceea legată de controlul puterii. Ideea de democraţie liberală s-a născut tocmai în continuarea luptei liberalilor împotriva abuzurilor puterii. Nicăieri puterea politică nu e îngrădită. În democraţie, această îngrădire e diferenţa specifică. Mecanismele de control şi echilibru, inventate de sute de ani (separarea puterilor, controlul reciproc etc.) sunt, şi trebuie să fie, într-un proces continuu de transformare, evoluţie şi adaptare la provocările unei societăţi într-o perpetuă schimbare. Iar problemele existente la nivelul teoriei sunt amplificate în practică.²

Din această cauză, democraţia este, şi trebuie să fie, într-un perpetuu proces de reinventare.

Democraţia nu e despre domnia poporului

Este locul comun al teoriilor democraţiei acela că ea are mari probleme dinainte de a se naşte, din momentul în care încerci să o defineşti. Etimologicul „domnie a poporului” nu elucidează problema, ci doar mai tare o accentuează.³Faptul că democraţia nu este şi nici nu poate fi o „domnie a poporului”, capătă, în sânul liberalismului, diferite forme de interpretare, forme care creionează viziuni diferite şi integratoare în acelaşi timp.

Într-un text ce a apărut publicat în România în 1994,⁴ Pierre Manent observă că, pentru prima dată în istoria multimilenară a democraţiei, cel puţin în spaţiul european, aceasta nu mai are adversar. Această interpretare nu are nici o legatură cu viziunea neoconservatoare, triumfalistă, reprezentată în primul rând de Fukuyama.⁵ Concluzia lui Manent, din contră, este tristă. Dacă, în spaţiul cultural european, forme alternative de guvernare au fost infirmate de lagărele de concentrare şi exterminare din cel de-al doilea război mondial şi de eşecul, întins pe decenii, al comunismului, şi democraţia s-a dovedit un sistem atât de viabil ce a supravieţuit oricărei provocări, consecinţa, aceea că democraţia a rămas singură şi riscă să se transforme într-o religie a politicului, nu are darul să ne bucure. Aceasta pentru că naşterea democraţiei porneşte, ca şi liberalismul, de la oportunitatea alegerii. Or, în momentul în care, prin unicitatea discursului democraţiei în spaţiul politic european, alternativa dispare, democraţia riscă să nu se poată apăra împotriva sieşi, împotriva devierilor din propriul sistem. Căci, aşa cum creatori ai liberalismului, de la Locke la Shklar, au subliniat că acesta este un rezultat al fricii, prin contrapondere cu alte viziuni asupra organizării sociale, trebuie accentuat faptul că şi democraţia este un sistem politic ce a luat naştere din repulsia şi teama oamenilor în faţa unor structuri politice alternative ce, pur şi simplu, nu erau decât cadre instituţionale prin care guvernanţii instaurau frica în conştiinţa celor guvernanţii. Raportarea la frica supuşilor a fost unul dintre elementele care a asigurat instaurarea, succesul şi supravieţuirea democraţiilor, din zorii modernităţii, până în postmodernitatea zilelor pe care le trăim.

O democraţie fără frică şi triumfalistă este un pericol pentru ea însăşi. Chiar dacă, în afara spaţiului european, democraţia cunoaşte provocări multiple, provocări în faţa cărora, de multe ori, nu ştie cum să le facă faţă, faptul că în locul ei de origine nu are alternativă este un pericol. Iar acest pericol la adresa democraţiei se manifestă deja prin aplicarea, de multe ori fără discernământ, a unor teorii precum „corectitudine politică”, „multiculturalism”, „discriminare pozitivă”, „dreptate socială”. Punerea în practică a fiecăreia dintre aceste teorii pune în pericol cel puţin unul dintre fundamentele care au făcut democraţia discursul politic principal al ultimelor secole. Corectitudinea politică aduce grave atingeri libertăţii, în special libertăţii de exprimare, multiculturalismul scoate individualismul de pe scena politică actuală, iar discriminarea pozitivă, ca şi dreptatea socială, încalcă grav principiul egalităţii în faţa legii, dar şi dreptul la proprietate, chiar dacă, la nivel manifest, promovează o egalitate „şi mai dreaptă”.

Astfel, în momentul în care nu mai poţi răspunde la întrebarea „care este cel mai bun regim politic?” pentru că nu ai de unde alege şi că răspunsul se impune, în aparenţă, cu evidenţă, în fapt, din nou cu totul paradoxal, ideea de cel mai bun regim politic dispare, iar democraţia îşi pierde nu doar aura de invincibilitate şi superioritate, ci capacitatea de supravieţuire. Aceasta deoarece nu dispare din cauza loviturilor din exterior, ci a bolilor din interior.

Al doilea nume prin periplul asupra viziunilor liberale despre democraţie este cel al lui Karl Raymund Popper.Definiţia sa porneşte de la ideea că democraţia nu este şi nu poate fi un regim politic în care puterea ar aparţine poporului.⁶ Analizând sensul banal, etimologic, Popper scrie: „a vorbi despre puterea poporului e foarte periculos pentru că fiecare dintre cei care compun poporul ştie că nu porunceşte şi de aceea are impresia că democraţia este o escrocherie”. Cu alte cuvinte, în această înterpretare, ideea de democraţie minte. În aceste condiţii, Popper se vede nevoit să amintească faptul că apariţia democraţiei, atât ca realitate politică, cât şi ca termen filosofic, este legată nu de suveranitatea poporului, ci este numele dat unei Constituţii care este opusul unei dictaturi, al unei tiranii. Popper foloseşte argumente diferite pentru a arăta că democraţia nu poate ţine de domnia poporului, pe de o parte, şi că democraţia este doar o formă de organizare politică ce se opune tiraniei, pe de altă parte. Prima parte a argumentării se înscrie în seria de critici a ceea ce el numeşte „mitul opiniei publice.”⁷ În studiul intitulat „Opinia publică în lumina principiilor liberalismului,” Popper argumentează că voinţa poporului nu este şi nici nu trebuie să fie unitară în cadrul statului de drept care se bazează tocmai pe pluralitatea vocilor şi pe respectul faţă de această pluralitate. Nu poate fi vorba de unitate nici măcar la nivelul majorităţii – şi aceasta este cauza pentru care a vorbi de domnia poporului sau a majorităţii este o contradicţie în termeni. A doua serie de argumente, cea care duce la reconceptualizarea democraţiei, porneşte de la invocarea Atenei ca loc de naştere a democraţiei, acolo unde nu era văzută ca scop în sine, ci ca un mijloc prin care se încerca evitarea cu orice preţ a tiraniei. În acest sens, sunt aduse în discuţie două probe. Prima ar fi o reinterpretare a fenomenului atenian al ostracizării, procesul prin care orice atenian, indiferent de rangul, renumele sau meritele sale, putea fi exclus din societate prin votul majorităţii indivizilor. Popper consideră că acest proces se realiza tocmai atunci când un atenian căpăta un renume prea mare, renume ce i-ar fi permis să deturneze puterea în folos propriu. A doua probă pe care sir Karl o aduce în sprijinul afirmaţiei sale se face prin intermediul lui Tucidide, care pune în gura lui Pericle următoarele cuvinte: „deşi numai unii pot să iniţieze o măsură politică, toţi suntem capabili să o judecăm”. Această afirmaţie, pe care Popper o aşază ca motto la primul volum din Societatea deschisă...⁸,vine în sprijinul ideii că, în fapt, fiecare dintre noi are dreptul să judece guvernarea, să lupte pentru un anume tip de informare şi, mai ales, este îndreptăţit să lupte nonviolent împotriva unui regim politic în care drepturile fiecăruia dintre noi nu sunt respectate – şi asta chiar dacă mulţi dintre noi nu suntem capabili să guvernăm. Este unul dintre cele mai periculoase lucruri din istoria politică a omenirii – crede Popper – să credem că ar exista o suveranitate populară; cel mult, dacă ar exista, ar putea da naştere unor derapaje periculoase: în fond, şi Hitler a venit la putere prin vot popular.

Această definiţie nereuşită a democraţiei, ca putere a poporului, îşi are originea într-o eroare a lui Platon, consideră Popper. Această eroare pleacă de la întrebarea întemeietoare a fiecărui sistem politic: cine trebuie să exercite puterea dominantă în stat? Răspunsul lui Platon a fost poate cel mai frumos – trebuie să conducă cei mai buni, cei înţelepţi –, dar răspunsul său nu este unic: Marx considera că puterea trebuie să aparţină poporului, iar Hitler spunea pur şi simplu: „eu sunt puterea.” În această capcană au căzut şi apologeţii democraţiei; răspunsul lor, acela că puterea aparţine poporului se înscrie în seria începută de Platon, continuată de Marx şi Hitler – nu este o apropiere prea măgulitoare pentru apologeţii democraţiei. Popper consideră că avem de a face cu o falsă problemă care trebuie îngropată pentru totdeauna. Soluţia popperiană constă într-o schimbare a întrebării întemeietoare a discursului politic: nu trebuie să ne întrebăm cine trebuie să conducă, ci trebuie să ne întrebăm dacă „Există oare forme capabile să ne elibereze de o guvernare malefică sau doar incompetentă care ne aduce prejudicii?”⁹ Un stat tiranic nu poate fi dărâmat decât prin vărsare de sânge, pe când democraţia este singura ce permite schimbarea fără violenţă a celor ce devin tiranici sau sunt incompetenţi. Democraţia nu este deci un regim politic ce are în vedere discursul puterii, ci este, pur şi simplu, o sumă de instituţii – stat de drept, echilibru şi control între puteri, alegeri libere, opoziţie, societate civilă etc. –, ce împiedică instaurarea dictaturii, fiind un discurs despre limitarea puterii.

Iar dacă democraţia nu poate fi un discurs despre întinderea puterii, ci doar despre limitarea ei, singurul element ce poate asigura această limitare este noţiunea de drept natural (fundamental) al individului. Aceasta se întâmplă pentru că dreptul natural are nişte caracteristici ce-l ajută pe individ să-şi păstreze autonomia în faţa puterii politice:

First, natural rights are requirements whose force does not depend on the moral conventions and positive laws of their society... Second, natural rights are pre institutional in a logical sense: their content is conceivable independently of any reference to the structural features of institutions... Third, natural rights are possessed by persons „at all times and in all places,” regardless of the stage of development of a society and its productive forces, the details of its political structure, or the content of its religious traditions and political culture. This is one way in which natural rights might be said to be „universal.” (my italics). Finally, human rights belong to persons „as such” or, in the customary phrase used by Simmons, „simply in virtue of their humanity.” Human rights are grounded in considerations that apply to all human beings, regardless of their spatial locations or social relationships. This is another (and a distinct) sense in which natural rights might be described as „universal.”¹⁰

Situaţia actuală a ideii de drept este sensibil diferită. În cadrul democraţiilor postmoderne, statul (democratic) stabileşte programe şcolare şi construieşte autostrăzi, trimite sateliţi în cosmos şi asigură sisteme de pensii, trimite trupe militare la mii de kilometri de casă şi emite autorizaţii de construcţii, stabileşte norme de mediu şi doreşte să împlinească dezideratul de justiţie socială, dă scutiri de impozite şi salvează afaceri falimentare, hotărăşte forma şi mărimea produselor de pe piaţă agricolă şi stabileşte cine încalcă legea, căsătoreşte oameni şi construieşte spitale. În fapt, este foarte greu de găsit un sector ce ţine de societatea umană contemporană ce nu e creat, modelat şi dirijat de către stat. Din această cauză, discursul democratic modern nu mai e demult unul despre indivizi, aşa cum era văzut de creatorii Constituţiei Americane, de exemplu, ci doar o simplă înşiruire de metode prin care se câştigă şi se menţine puterea politică. În această ecuaţie, ideea de „drept” este folosită nu ca o trăsătură intrinsecă a fiinţei umane, ci, pur şi simplu, ca instrument al puterii politice.¹¹În aceste condiţii, ne putem întreba dacă nu cumva reproşul teoriei deliberative asupra democraţiei liberale, acela că promovează ca obiectiv absolut un joc al câştigului şi al negocierii cu privire la alegerile şi interesele cetăţeanului, nu este întemeiat.¹²

Dacă democraţia modernă pare a fi uitat elementul fundamental ce o detaşează de eşecul democraţiei antice („... în Antichitate, individul era, de regulă, suveran în treburile publice, dar sclav în toate raporturile sale private.”¹³), element de sorginte liberală ­– statutul ontologic superior al individului în raport cu societatea –, una dintre căile de deschidere către viitor este această repunere a dreptului fundamental al individului în centrul actului democratic contemporan.

Concluzii

Demersul de reevaluare a statutului drepturilor umane nu e diferit de alte abordări din discursul democratic¹⁴, atâta doar că ideea participării individului la procesul politic – ca formă supremă a modernizării şi ca formă naturală a împlinirii democratice –, este, de multe ori, văzută ca un obiectiv în sine. Or, atâta vreme cât alte elemente indispensabile lipsesc (respectul faţă de normele secular-raţionale existent în toate straturile importante ale societăţii sau gradul ridicat de libertate individuală)¹⁵, iar obiectivul major, afirmarea şi protejarea drepturilor fundamentale, este uitat, abordarea mecanismului democratic e incompletă.

Începutul acestei reinventări poate porni din crearea echilibrului dintre cele două dimensiuni majore ale democratizării enunţate de către Dahl: contestarea şi participarea.¹⁶ O participare majoră în viaţa publică a cetăţenilor este absolut inutilă atâta vreme cât mecanismele puterii politice rămân dominante în toate manifestările societăţii democratice. Iar ideea de contestare are sens nu doar în faptul că i se permite să existe, ci, mai ales, ca o cale de reducere a ceea se contestă.

Bibliografie
BEITZ, Charles R., Ideea of Human Rights. Oxford: Oxford University Press, 2009.
BENTLEY, Tom, „Everyday Democracy,” Demos, 2005
CONSTANTBenjamin, Scrieri politice. Bucureşti: Nemira, 2001.
DAHL, Robert A., On Democracy. New Haven, CT: Yale University Press, 1998.
DAHL, Robert A, Poliarhiile. Participare şi opoziţie. Iaşi: Editura Institutul European, 2000.
DRYZEK, John S. Deliberative democracy and beyond: liberals, critics, contestations, Oxford: Oxford University Press, 2000.
INGLEHART, Ronald, NORRIS, Pippa,Sacred and Secular. Religion and Politics Worldwide. Cambridge: Cambridge University Press, 2004.
FUKUYAMA, Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om. Bucureşti: Paideia, 2002.
MANENT, Pierre, „Democraţia ca regim politic şi ca religie,” Polis, volumul I, nr. 3 (1994).
POPPER, Karl Raymund, Lecţia acestui secol. Bucureşti: Nemira, 1998.
POPPER, Karl Raymund, În căutarea unei lumi mai bune. Bucureşti: Humanitas, 1994.
POPPER, Karl Raymund, Societatea deschisă şi duşmanii ei, volumul I, Vraja lui Platon, volumul II, Epoca marilor profeţii, Hegel şi Marx. Bucureşti: Humanitas, 1993.
SARTORI, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată. Iaşi: Polirom, 1999.

VASILE PLEŞCA – Dr., cercetător ştiinţific principal gradul III, Institutul de Cercetări Economice şi Sociale „Gh. Zane”, Academia Română, Filiala Iaşi.

 sus