Cum funcţionează democraţia?

Opinii româneşti privind lustraţia o analiză a discursului parlamentar
 

LAVINIA STAN
[St. Francis Xavier University, Canada]

Abstract:
Although not implemented in Romania, lustration was mentioned in the Romanian Parliament, especially after the 2004 general elections. An analysis of political declarations, parliamentary discussions and contributions to a public debate shows the arguments raised in support and against lustration.

Keywords: discourse analysis, lustration, parliamentary debates, Romania, transitional justice

Dintre toate metodele de de-comunizare, România nu a implementat-o pe cea mai importantă: lustraţia. De aceea, a înregistrat o reproducere, nu o înlocuire, a elitelor politice: 48% dintre membrii primei legislaturi postcomuniste au ocupat poziţii politice înainte de 1989, iar 83% dintre legislatorii primelor patru legislaturi postcomuniste au fost membri ai Partidului Comunist Român (PCR).¹ Foştii lideri comunişti şi securiştii s-au regăsit apoi în toate formaţiunile politice romaneşti, mai ales în PSD şi PRM. Lustraţia a revenit ca subiect de discuţie după alegerile din 2004, atât pentru că se dorea ca România să nu fie singura ţară est-europeană fără un asemenea program, cât şi pentru că s-a crezut ca această metodă administrativă va putea limita influenţa politică a foştilor comunişti şi colaboratori secreţi.

În afara şedinţelor dedicate discutării propunerilor legislative pe tema decomunizării, lustraţia a fost dezbătută de senatori şi deputaţi în declaraţiile lor şi în cadrul unei dezbateri publice. O analiză a declaraţiilor din februarie 2005-decembrie 2007, a stenogramelor celor patru sedinţe în care s-au dezbătut propunerile legislative de lustraţie şi anti-nomenclatură şi a contribuţiilor legislatorilor la dezbaterea publică „Lustraţia în România: Principiu sau Instrument?” din mai 2006 ne ajută să înţelegem modul în care a fost privită lustraţia în România şi să discernem argumentele pentru şi împotriva ei susţinute de senatori şi deputaţi.

Senatorii şi deputaţii pot introduce în sesiunile ordinare declaraţii (orale sau scrise) despre un subiect de interes pentru întreaga ţară sau doar pentru judeţul reprezentat de ei, prezentând punctul lor de vedere sau al partidului lor. Pe lângă faptul că ele îl fac cunoscut pe legislator celorlalţi membri ai Parlamentului, conducerii partidului său şi publicului larg, declaraţiile pot să menţină un subiect în atenţia publicului şi să faciliteze agregarea suportului sau a opoziţiei faţă de propunerile legislative introduse pe agenda Parlamentului.

Declaraţiile parlamentare. Înainte de 2004, singura declaraţie privind lustraţia a fost introdusă la 16 iunie 1998 de către deputatul liberal Octavian Bot. După 2004, numărul declaraţiilor despre lustraţie a crescut la 12 in 2005 şi 34 în primăvara 2006, dar a scăzut apoi la 7 în toamna 2006 şi doar şase în primăvara 2007. Declaraţiile despre lustraţie au reprezentat o fracţiune dintre toate declaraţiile acelei perioade. Deputaţii, nu senatorii, au fost mai interesaţi de această temă. Nici un senator nu a vorbit mai mult de o dată despre lustraţie, însă deputaţii Gheorghe Chiper (PSD) şi Dumitru Avram (PRM) au vorbit fiecare de câte cinci ori. Ilie Merce (PRM) a introdus trei declaraţii pe această temă, iar Ovidiu Silaghi, Grigore Craciunescu, Claudiu Zaharia, George Scutaru, Mircea Puşcă şi Viorel Oancea (toti PNL) şi Stelian Duţu (PD) fiecare câte două. Partidele au ales strategii diferite pentru a-şi face cunoscută poziţia. Dacă un numâr de liberali s-au pronunţat pe tema lustraţiei, PSD şi PRM şi-au desemnat anumiţi legislatori pentru a le reprezenta opiniile.

Puţini legislatori au considerat lustraţia ca fiind destul de importantă pentru a constitui tema declaraţiilor. Doar 9,6% dintre deputaţi şi 6,5% dintre senatori au vorbit pe acest subiect, dovedind astfel că lustraţia a rămas un subiect periferic dezbaterilor parlamentare chiar şi atunci când ea a fost dezbătută asiduu în presă. Parlamentul a reflectat apatia electoratului faţă de subiect. Dintre membrii de Parlament care au vorbit despre lustraţie, 24 au fost liberali (reprezentând 37.7% dintre toţi legislatorii liberali), 8 au reprezentat PRM-ul (17,2%), 6 PSD-ul (5,7%) şi doar 2 PD-ul (3,7%). Guvernul a fost reprezentat de 24 de membri de parlament, opoziţia de 18.

Cu o excepţie, toţi legislatorii liberali au susţinut lustraţia. Cu cât ei au devenit mai activi, cu atât au devenit mai vocali detractorii lustraţiei proveniţi din opoziţie (PSD şi PRM). Cu o singură excepţie, toti senatorii şi deputaţii opoziţiei care au vorbit despre lustraţie au reconfirmat refuzul acestor partide de a reevalua un regim cu care mulţi dintre membrii lor colaboraseră mai inainte. Democraţii, aflaţi atunci la guvernare, nu au împărtăşit poziţia pro-decomunizarea a Preşedintelui Băsescu, având cele mai puţine intervenţii pe această temă.

În general, vârsta detractorilor lustraţiei a depăşit-o pe cea a susţinătorilor ei (48 de ani, faţă de 56), reflectând diferenţa generaţională dintre politicienii tineri, mai puţin atinşi de colaborare, şi cei în vârstă, nostalgici după regimul comunist. Deşi nu toţi legislatorii în vârstă au vorbit împotriva lustraţiei, toţi criticii acesteia au avut peste 40 de ani. Cu două excepţii, toţi cei opt senatori români de peste 60 de ani au criticat lustraţia. Indiferent de culoarea lor politică, toţi legislatorii tineri care au vorbit au susţinut lustraţia. Vârsta indică acurat atitudinile faţă de lustraţie ale celor mai tineri şi mai în vârstă dintre legislatori, dar nu este singurul factor care a determinat opinia legislatorilor de vârstă medie. Mai mult ca sigur, experienţa personală şi asocierea cu PCR şi cu Securitatea explică poziţiile legislatorilor faţă de lustraţie. Însă informaţiile oferite de Parlament sunt insuficiente pentru a stabili o cauzalitate certă.

Intervenţiile din timpul dezbaterilor legislative. În 2005, atât guvernul cât şi opoziţia au introdus propuneri legislative legate de lustraţie. Legea lustraţiei a fost introdusă de deputaţii şi senatorii liberali, în timp ce legea anti-nomenclatură a fost propusă de deputaţii Partidului Noua Generaţie. Dacă prima propunere viza marginalizarea activiştilor comunişti şi a colaboratorilor organelor de represiune comuniste, a doua îi viza doar pe membrii nomenclaturii. Ambele propuneri au fost ulterior respinse. Cinci deputaţi au luat cuvântul atunci când legea lustraţiei a fost dezbătută în Cameră la data de 6 aprilie 2006. Ea a fost apărată de deputaţii guvernului şi criticată de cei ai opoziţiei. Deşi liderul Partidului Conservator a fost acuzat de colaborare cu Securitatea, un deputat conservator s-a pronunţat pentru lustraţie. Numai Partidul Democrat (PD) a tăcut. Legea anti-nomenclatură a fost dezbătută în Cameră pr 9 martie şi 22 iunie 1996. În cazul ei, opoziţia a adoptat poziţii diametral opuse: favorabile în cazul PNG şi PSD, negative în cazul PRM.

Dezbaterea publică din 2006. Pentru a permite societăţii civile să-şi exprime punctul de vedere, a arăta susţinerea publică de care se bucură lustraţia şi a obţine voturile necesare adoptării legii lustraţiei, în mai 2006 preşedintele liberal al Camerei Deputaţilor Bogdan Olteanu a lansat dezbaterea „Lustraţia în România: Principiu sau Instrument?”. Dintre cei 18 legislatori care au depus depoziţii, 8 au fost liberali, 4 social democraţi, 3 conservatori şi ceilalţi 3 au reprezentat PD, PRM şi Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR). Zece legislatori au reprezentat guvernul, nouă opoziţia. Din nou, liberalii au fost cei mai activi, semnând aproape jumătate dintre toate depoziţiile. UDMR a fost cel mai puţin implicat. Majoritatea legislatorilor care au participat au sprijinit lustraţia. Criticii ei au fost exclusiv membri ai opoziţiei.

Argumente în favoarea lustraţiei

Cinci argumente au fost ridicate în sprijinul lustraţiei de către legislatorii români.

Lustraţia ca metodă de curăţire morală şi ruptură cu trecutul comunist. Acest argument a fost propus de către liberalii care au iniţiat legea lustraţiei. În 2005, Dan Buzatu a declarat că lustraţia caută „a elimina din structurile economice, mă refer la cele care influenţează politicul, a foştilor securişti, care sunt bine angrenaţi în aceste structuri”³, iar Eugen Nicolăescu a spus că „o astfel de lege vine să înlăture posibilitatea ca, datorită vechilor metehne, unii lideri să convoace forţele populare pentru a asigura o liniştită domnie despotică, plantând flori cu tarnăcopul, peste ruşinea de a fi liber”⁴. Buzatu răspundea articolelor din presă care sugerau că oamenii de afaceri ai României erau foşti agenţi ai Securităţii, iar Nicolaescu se referea voalat la Iliescu, care se opusese decomunizării, încălcase constituţia deţinând trei mandate prezidenţiale şi refuzase să-şi asume responsabilitatea pentru mineriade. Pentru Adrian Cioroianu, lustraţia ar fi impiedicat perpetuarea culturii comuniste bazate pe lipsă de transparenţă, iresponsabilitate, clientelism şi abuz.⁵

Pentru Relu Fenechiu, legea lustraţiei reprezenta „intrarea în normalitate”, ducând la „asanarea morală a societăţii”⁵ şi la „reforma ei morală”, conform lui Claudius Zaharia⁶. Legea era un „filtru moral”, conform Dianei Buşoi⁷, deoarece „igiena în politică…este la fel de utilă ca igiena corporală a fiecăruia dintre noi”, după cum a declarat Ion Mihai Dumitrescu⁸. Prin lege, a spus Zaharia, „se deschide posibilitatea reanalizării corecte de către instituţiile publice a resurselor de care ţara dispune în vederea identificării oportunităţilor de dezvoltare socio-economică. Totodată, prin crearea cadrului care permite rezolvarea rapidă a acestor probleme moştenite din vremea regimului comunist, conducerile instituţiilor publice vor putea concentra activitatea întregul personal angajat în îmbunătăţirea calităţii serviciilor publice pe care le pun la dispoziţia contribuabilului, servicii care trebuie să atingă cât mai rapid standardele europene”⁹. Pentru Adrian Scutaru, Romania trebuie „să garanteze cetăţeanului o reprezentare curată, nepătată de asocierea cu vechiul sistem”¹⁰, deoarece „este nedrept pentru această ţară să fie condusă de eternii adaptaţi, de aplaudaci, de comunişti sau foşti comunişti convertiţi din interes şi dragoste de scaun la principii democratice…Pe aceşti oameni nu-i excludem din viaţa politică, ci, mai degrabă, îi identificăm, ca să putem lăsa electoratul şi, de ce nu istoria, să-i judece”, conform lui Dumitrescu¹¹. Pentru Gheorghe Gabor, „adoptarea [legii] va demonstra capacitatea românilor de a se debarasa definitiv de un trecut ce ne-a fost impus prin forţă, de a ne arăta…că suntem capabili să ne examinăm în mod critic istoria recent [si] pentru a da o minimă satisfacţie morală milioanelor de victime, celor ce au avut de suferit din pricina comunismului şi a celor care l-au pus în practică…Prin lege, se doreşte…a-i arăta opiniei publice pe adepţii „răului”, pe cei care ne-au furat zeci de ani de istorie normal. Nimeni nu va arunca în ei cu pietre, nimeni nu-i va trimite la închisoare, dar ei vor fi cunoscuţi de întreaga societate românească, şi dacă vor avea o minimă decenţă vor trebui să ceară scuze poporului român pentru răul făcut şi vor trebui să facă un pas înapoi, dacă sunt tot în primul rând”¹². Strungă transmitea celor care spuneau că lustraţia ar fi trebuit să fie implementată în anii 90 că „nu este niciodată prea târziu pentru o spovedanie care poate curăţa 50 de ani de minciuni, crime şi represiune împotriva poporului român”¹³.

Lustraţia ca recompensă pentru victimele comunismului. Alţi legislatori au văzut lustraţia drept gest reparatoriu simbolic pentru victimele comunismului. Limitându-li-se drepturile politice, victimizatorii comunişti sunt supuşi tratamentului pe care îl aplicaseră victimelor lor, o măsură care egaliza victimele şi victimizatorii. Pentru Horea-Dorin Uioreanu, lustraţia este „un act de justiţie pe care noi, cei nepătaţi de trăirile comuniste, îl datorăm celor care şi-au pierdut încrederea în clasa politică”. „Trebuie să le demonstrăm că, deşi târziu, poate exista şi o Românie fără Ion Iliescu. Trebuie să le arătăm celor care ne-au ales că România poate fi condusă de oameni curaţi şi că nu depinde de dorinţele unui „tătucă” depăşit de vremuri”¹⁴.

Lustraţia este o „necesitate absolută”, conform lui Buşoi, „ultima şansă ca România să scape odată pentru totdeauna de rămăşiţele şi tenebrele comuniste” şi „reparaţie morală” pentru cei care au avut de suferit din pricina regimului comunist”, deoarece ţara ar „lăsa în urmă un trecut mereu potrivnic de care nu ne-am debarasat” după 1989¹⁵. Emilian Francu şi-a încurajat colegii să susţină lustraţia pentru că „societatea românească este, în sfârşit, pregătită…să facă dreptate celor care, timp de 45 de ani, au suferit persecuţii şi oprimare politică specifice regimului comunisto-securist”¹⁶. Grigore Crăciunescu a spus că „trebuie ca orice cetăţean al acestei ţări să fie conştient că braţul justiţiei pământeşti îi va găsi până la urmă pe cei fărădelege, pe cei ce au folosit funcţia şi puterea în interes propriu sau de grup şi vor răspunde pe măsura faptelor săvârşite. Vor pune unii întrebarea, care va fi câştigul pentru societate când oameni care au avut funcţii la nivel înalt vor fi traşi la răspundere. Nu se pune problema de câştig sau pierdere, aici este vorba de dreptate şi adevăr. Au murit oameni, au fost schilodite trupuri şi conştiinţe pe viaţă şi cine a făcut acest lucru trebuie să răspundă. Mai presus de privaţiunile materiale, poporul român este dornic de cunoaşterea adevărului şi de instaurarea dreptăţii”¹⁷.

Lustraţia este justificată de crimele foştilor lideri comunişti şi agenţi secreţi. Conform lui Viorel Arion, procesul comunismului se impune pentru că „un nou genocid românesc să nu mai fie niciodată posibil”¹⁸. Comunismul trebuie judecat, a insistat Zaharia, şi pentru că România „este singura ţară în care numai înlăturarea regimului comunist s-a făcut cu pierderea a peste 1000 de vieţi şi cu rănirea a peste 4000 de români. Aceste date, alăturate sutelor de mii de victime din perioada comunistă înregistrate în lagărele comuniste, ne [permit] să considerăm faptul că ceea ce putem denumi genocidul comunist din România a fost de dimensiuni uriaşe şi ne fac să ne întrebăm de ce acest fenomen a rămas atâta vreme necondamnat oficial la noi în ţară…această perioadă s-a caracterizat prin ample acţiuni de distrugere a elitelor, de suprimare a dreptului la opinie şi de îngrădire a unui număr însemnat de drepturi ale fiecărui român.”¹⁹. În acelaşi timp, reconsiderarea comunismului ajută tinerele generaţii. Pentru Sorin Paveliu, „suntem datori să o acordăm celor care în 1989 au fost prea tineri pentru a înţelege drama naţională trăită de români timp de aproape 50 de ani. O astfel de datorie avem faţă de cei peste 1000 de tineri care au murit pentru ca tranziţia noastră de la comunism la capitalismul condus o vreme de aceeaşi comunişti să aibă o faţă credibilă”²⁰. „Democraţia nu este decât o sintagmă goală de conţinut” în lipsa lustraţiei şi a condamnării comunismului”, a concluzionat Gabriel Sandu²¹.

Lustraţia şi reînnoirea elitelor. Legiuitorii au apărat lustraţia şi ca metodă de reînnoire a elitelor. Măsura nu urmărea răzbunarea, deoarece liderii comunişti promovaseră şi parveniseră nu datorită calităţilor lor personale, ci pentru că au impus măsurile represive dictate de partidul-stat. Pentru Gheorghe Serbu, fostele „persoane influente şi cu decizie politică în sistemul communist” trebuie să se retragă pentru a-i lăsa „pe cei capabili să ne conducă, pe cei pe care nu i-a cuprins microbul comunismului”²². Lustraţia i-ar permite României, conform lui Buşoi, să intre „în Europa cu un sistem politic reformat, constituit din politicieni şi funcţionari care nu au colaborat cu poliţia politică comunistă”²³. Pentru Paveliu, „cei care au aparţinut maşinii politice represive a Partidului Comunist au contribuit prin propria lor voinţă, dacă nu din convingere, din interes personal, la înfometarea deliberată, la exterminarea fizică a opozanţilor şi a familiilor lor, la îngenunchierea spiritului unei naţiuni transformată într-o masă de apaludaci de nevoie, au malformat conştiinţa a zeci de generaţii de copii, îndoctrinaţi spre iubirea conducătorului şi a partidului. Mecanismul de partid şi mâna sa - armata, poliţia politică, securitatea, s-au bazat pe zeci de mii de membri de partid care, în mână cu carnetul roşu, au găsit calea spre fericirea şi bunăstarea personală prin cultul minciunii, prin delaţiune şi teroare… Obedienţa faţă de şefi, delaţiunea îndreptată împotriva oricărui individ care ar putea reprezenta un potenţial pericol, cultivarea atitudinii de satrap, de adevărat torţionar faţă de ceea ce înseamnă subalterni, ipocrizia fără limite, au reprezentat adevărate chei ale succesului în lupta de a urca pe scara ierarhică a societăţii comuniste”²⁴.

Deputatii au cerut lustraţie nu numai pentru că doreau o noua generaţie de lideri, ci şi pentru că sperau să distrugă reţelele de nepotism, clientelism şi patronaj ale foştilor membri ai nomenclaturii şi Securităţii, care parazitau statul. Elita politică românească nu se poate reînnoi, a spus Tiberiu Prodan, fără a-i promova pe cei ce urmăresc interesul naţional²⁵. Pentru Mircea Puşcă, lustraţia este necesară „dacă vrem cu adevărat însănătoşirea vieţii politice, destructurarea „sistemului ticăloşit” şi eliminarea din poziţiile de decizie a celor care pot fi şantajaţi cu „dosarul” de la Securitate sau cu cel aflat în arhivele fostului PCR! Este momentul să dovedim acum, în ceasul al 12-lea, voinţa politică de a pune capăt „jocurilor” făcute de cei care, prin şantaj şi/sau de teama de a nu fi deconspiraţi, au „tăiat şi spânzurat”” după 1989. Sandu a declarat că „aşa numitul eşalon doi s-a adaptat minunat la noua democraţie din România. Aceştia sunt ultimul bastion al rezistenţei comuniste din România şi numai după dispariţia lor vom putea începe să ne gândim la o societate românească sănătoasă moral. [Ei] nu au culoare sau convingeri politice, sunt infiltraţi la absolut toate nivelurile şi încă exercită o influenţă excesiv de mare asupra societăţii româneşti. Aparatul [lor] este unul dintre puţinele lucruri care a funcţionat perfect în ultimii ani. [In] Brăila foşti secretari de partid au ajuns primari, toată garnitura de nomenclaturişti s-a transformat în prosperi oameni de afaceri, ţinând astfel un judeţ întreg izolat de oportunităţi de afaceri, gonind investitorii şi împiedicând, din răsputeri, pe cei care încearcă să creeze plusvaloare”²⁶.

Şi pentru Stelian Duţu, lustraţia reînnoieşte elita: „Lipsa de modele, rotaţiile de cadre, nenumăraţii politicieni care au făcut şi încă mai fac politică pentru propriile buzunare, în detrimentul oamenilor simpli, sunt elemente definitorii care au dominat sistemul politic autohton după anul 1989… Nu trebuie să ne mire că noi, politicienii, implicit partidele pe care le reprezentăm, ne situăm pe un loc codaş în topul preferinţelor electoratului. Pe lângă promisiunile nerespectate care au discreditat pe bună dreptate sistemul politic 16 ani la rând, un alt element care s-a manifestat ca un balast invizibil pentru clasa politică a fost şi este încă legat de împăcarea fiecărui politician cu trecutul său”. Lustraţia este legată de accesul la arhivele secrete: „Publicarea dosarelor fostei securităţi, dublată de o lege a lustraţiei corectă şi bine articulată poate atrage după sine reforma mult aşteptată de electorat…Este la fel de normal ca multora să le fie teamă de aceste dosare, aşa cum le este teamă de adevărul cotidian. Se pune întrebarea cum ar fi arătat astăzi clasa politică, dacă arhivele securităţii şi nomenclatura partidului comunist ar fi fost făcute publice chiar în anul 1990… Ne trebuie o cascadă de apă rece ca gheaţa pentru ca toţi dinţii stricaţi să fie eliminaţi. Abia atunci putem spera la o reaşezare firească, pe baze de competenţă şi moralitate a clasei politice româneşti”²⁷. Mai mult, reforma Parlamentului necesită un „purgatoriu” format din „votul uninominal, legea lustraţiei şi promovarea unei noi clase de politicieni. De îndată ce toate aceste elemente se vor materializa şi Parlamentul va purcede pe drumul anevoios al relansării credibilităţii sale”²⁸.

Lustraţia ca metodă de prevenire a violenţei. Dacă argumentele precedente au fost ridicate şi în alte ţări, în România lustraţia a fost văzută şi ca metodă de prevenire a violenţei, pentru că politicienii pro-democraţi sunt mai puţin înclinaţi să dividă societatea, spre deosebire de foştii comunişti. Exemplul citat au fost mineriadele din 1990-1991, instigate de fostul Preşedinte Iliescu. Pentru Nicolăescu, „iunie 1990 ar fi fost evitat dacă ar fi existat o lege a lustraţiei”, lustraţia fiind cerută chiar de demonstranţii paşnici persecutaţi de mineri. Adoptarea legii ar reprezenta o „reparaţie morală” pentru acele evenimente²⁹. Şi Crăciunescu a declarat că legea „ar fi putut să împiedice o asemenea tragedie, care a lăsat în urmă răniţi, morţi şi traume morale care nu s-au vindecat nici până astăzi. Această lege putea la acea vreme bara calea spre funcţii de conducere a acelora care au pus la cale mineriada, pentru a frânge prin frică şi teroare elanul şi bucuria scăpării de totalitarism si comunism. Nici astăzi oamenii vechii nomenclaturi, atâţia câţi au mai rămas prin funcţii, n-au înţeles că poporul român a dat la coş comunismul ca formă de organizare socială, şi nu doar un dictator. De aceea, o lege a lustraţiei este bine venită chiar şi după 15 ani de la Revoluţie [pentru ca] responsabilii cu organizarea şi punerea în practică a mineriadei din 1990 trebuie să răspundă în fata justiţiei”³⁰.

Lustraţia şi aderarea la Uniunea Europeană. Pentru mulţi deputaţi, lustraţia este o condiţie implicită pentru aderarea la UE. Fenechiu a insistat că UE aşteaptă ca România să adopte legea, din diverse motive. Mai întâi este imperativul de a intra în Europa sub conducerea unor politicieni devotaţi principiilor democrate. Pentru Buzatu, UE „ne cere să ne facem curăţenie la noi în „casă” prin eliminarea de la nivelul deciziei a celor care au legături cu trecutul comunist”, pentru Şerbu România necesită „o reformare a clasei politice, să ne schimbăm mentalitatea cu care am fost obişnuiţi pentru a putea face faţă exigenţelor europene”, în timp ce pentru Prodan „nu putem aspira să ne integrăm în familia statelor UE, cu aceiaşi actori politici, îmbrăcaţi astăzi în haine ale democraţiei”³¹. Împreună cu alte propuneri legislative, a declarat Adrian Scutaru, legea lustraţiei era menită „să introducă o Românie sănătoasă din punct de vedere moral, curată şi verticală în marea familie europeană”³². Mai ales în contextul aderării, lustraţia putea condamna comunismul, care „a aruncat România într-o izolare deplină, ne-a făcut cadou Uniunii Sovietice şi ne-a îngrădit cele mai normale drepturi”, conform lui Sandu³³. Pentru Strungă, UE „a insistat asupra curăţirii morale de care are nevoie societatea românească pentru a se putea integra în cadrul acestui organism. Pentru a putea merge înainte, trecutul nu trebuie uitat, ci exorcizat; memoria victimelor comunismului nu trebuie onorată doar o dată pe an la aniversarea Revoluţiei române, ci în fiecare zi, prin descoperirea şi eliminarea de pe scena publică a celor care au contribuit în mod conştient şi voit la represiunea comunistă”³⁴.

Legislatorii au susţinut şi că lustraţia a ajutat alte ţări postcomuniste să adere la UE înaintea României. Cehia, Ungaria şi Polonia deja aveau programe de lustraţie ce au contribuit „la aderarea înaintea noastră” în UE, a declarat Ovidiu Silaghi în 2005³⁵, în timp ce un an mai târziu Uioreanu a spus că legi similare au fost adoptate de ţări care deja sunt membre UE³⁶. România a rămas una dintre puţinele ţări est-europene fără o lege a lustraţiei, iar acest lucru „a avut consecinţe vizibile asupra etapelor de dezvoltare în perioada de tranziţie”, a declarat Crăciunescu³⁷. Lui Petru Movilă, experienţa ţărilor vecine îi „arată că o societate ieşită din dictatură, mai ales una foarte dură cum a fost cea comunistă, nu poate deveni autentic democratică fără o înnoire a mentalităţilor, fără o percepţie de alt tip asupra oamenilor şi a relaţiilor dintre ei, fără ceea ce se numeşte revoluţie morală. Dar cum putem noi construi o democraţie de timp modern, european, cu oameni care au fost convinşi că societatea comunistă este forma ultimă, superioară de organizare umană şi au dat din coate pentru a ocupa un loc de frunte în acea societate?” Legea lustraţiei „nu este una a răzbunării, a eliminării unor oameni din viaţa socială. Nu este vorba de pedepse penale, ci doar de un simplu pas înapoi al celor care au sprijinit, la un nivel semnificativ, comunismul. Este o măsură necesară dacă vrem ca România să se integreze cu demnitate în UE şi, în general, în civilizaţia Europei de azi”³⁸.

Argumente împotriva lustraţiei

Criticii au văzut lustraţia drept „inacceptabilă” din punct de vedere legal, politic şi moral, „neconstituţională” sau chiar „anti-constituţională”, o „imbecilitate discriminatorie”, o propunere „confuză şi ambiguă”, o „vânătoare de vrăjitoare”, un „anacronism neinspirat”, un „cuib de viespi” ce înveninează ţara”³⁹. Lustraţia ar fi „un exerciţiu de ipocrizie, intoleranţă şi demagogie”, „un non-sens transformat din ritual de purificare într-o vendetă”, o „epurare politică” şi o „isterie naţională”, o lege „aberantă şi tardivă” care „împarte cetăţenii României în mai multe categorii, ia dreptul unor cetăţeni ai României de a alege şi de a fi aleşi” şi crează un „gol de generaţie”⁴⁰. Negându-i orice valoare morală, detractorii au caracterizat lustraţia drept un instrument politic menit să le permită anticomuniştilor, demagogilor, populiştilor, frustraţilor, handicapaţilor mental, fiilor bolşevicilor şi membrilor nomenclaturii să câştige capital politic⁴¹.

Neconstituţionalitatea lustraţiei. Pentru Verginia Vedinaş, legea încalcă articolele 36-38 din Constituţie, ce garantează dreptul de a fi ales şi de a alege, articolele 4 şi 16, ce protejează egalitatea tuturor cetăţenilor, şi articolul 53, care interzice suprimarea drepturilor fundamentale⁴². În plus, conform lui Ion Stan, legea discriminează în funcţie de orientarea ideologică, poate „crea o categorie de noi persecutaţi politic, îndreptăţiţi să solicite protecţie internaţională” şi condamnă în baza „unor fapte determinate, a unor vinovăţii şi responsabilităţi pentru acestea, ci simpla apartenenţă la un sistem social-politic ori la o categorie socio-profesională, în condiţiile în care România, înainte de 1990, nu a fost supusă interdicţiilor internaţionale asemenea Africii de Sud”⁴³. Recunoaşterea internaţională de care s-a bucurat regimul comunist i-ar fi legitimat deci politicile, chiar şi pe cele represive. Pentru Monalisa Găleţeanu, neconstituţionalitatea propunerii derivă din faptul că „va împărţi demnitarii după criteriul apartenenţei la ideologia PCR” şi îi marginalizează chiar şi pe cei care „nu au săvârşit fapte care să atragă vreun fel de răspundere”⁴⁴. „Categoric, toate „crimele” din perioada comunismului trebuie pedepsite”, a declarat ea, dar „condamnarea colectivă este nedemocratică, întrucât fiecare individ în parte trebuie să răspundă pentru faptele sale…şi Ministerul Justiţiei trebuie să îşi facă datoria, condamnând după fapte, şi nu după opiniile politice”. Găleţeanu considera că, promovând lustraţia, „actuala Putere a făcut un obicei din a distrage atenţia populaţiei de la „problemele cetăţeanului de rând”, punând pe primul plan vendetele politice”⁴⁵.

Lustraţia pedepseşte oameni valoroşi şi condamnă istoria României. Conform legislatorilor PRM, pedepsirea oamenilor valoroşi care avuseseră neşansa de a trăi sub un regim represiv este imorală şi nimeni nu are dreptul să condamne o perioadă importantă din istoria ţării. Vedinaş a ridicat aceste două obiecţii, declarând că printre liderii comunişti sunt şi „oameni valoroşi, intelectuali de rafinată ţinută şi mari patrioţi” şi criticând lustraţia ce „condamnă o întreagă etapă istorică, aruncă la lada de gunoi o perioadă din istoria României, pe care trebuie să ne-o asumăm, cu bune şi rele”⁴⁶. Principiile lustraţiei au fost denunţate de Corneliu Ciontu, care a spus că „unii lideri comunişti din anii 70 şi 80, fie ei din URSS, Ungaria sau Cehoslavacia, s-au dovedit uneori mai cinstiţi şi mai responsabili decât mulţi democraţi de astăzi”, şi de Dumitru Avram, care a sugerat că „adunând la un loc zeci de mii de oameni, dacă nu merituoşi, măcar nevinovaţi, mi se pare un abuz impardonabil”⁴⁷. Corneliu Vadim Tudor s-a intrebat retoric „Cine ar profita dacă specialişti ca Ion Iliescu [si altii] n-ar mai putea să candideze?”, răspunzând tot el: „golanii şi bişniţarii de dinainte de decembrie 1989, pentru că aceia nu intrau în PCR, că nici PCR-ul acesta nu era prost”⁴⁸.

Ilie Merce a subliniat virtuţile comunismului represiv. Trecând sub tăcere abuzurile Securităţii, a cerut o reconsiderare obiectivă a poliţiei politice comuniste care, pentru el, nu era diferită de serviciile de informaţii din ţările democrate. „Securitatea nu a fost o poliţie politică pusă în slujba lui Nicolae Ceauşescu, ci o instituţie a statului român, menită să-i apere, în primul rând, independenţa şi suveranitatea”, a insistat el, amintind că „a fost o vreme când democraţiile occidentale se întreceau în a-i lansa invitaţii lui Nicolae Ceauşescu, considerat un copil teribil al lumii comuniste, un adversar redutabil al regimului de la Moscova”. Concluzia era că „din moment ce România a fost un subiect de drept internaţional, încheind tratate şi participând la tot felul de organizaţii, ea a fost acceptată cu toate instituţiile sale statale interne, inclusiv cu structurile informative”. „Activitatea…Securităţii, desfăşurată după nişte norme legale, ordine şi regulamente precise, a fost hiperbolizată până la paroxism, pentru a crea impresia că suntem o naţiune de delatori şi pentru a induce sentimentul de culpabilitate la nivelul întregii populaţii. România apare ca o închisoare enormă, în care fiecare deţinut era informatorul Securităţii lui Ceauşescu. Singura alternativă oferită românilor, pentru a spăla ruşinea colaborării generale cu Securitatea, ar fi să-şi pună poalele în cap, să deschidă arhivele serviciilor de informaţii şi să pună pe tarabă toate dosarele Securităţii. Ar fi o adevărată mană cerească pentru cercurile ostile României, o catastrofă pentru structurile informative şi o hecatombă pentru oamenii care au servit, în exterior, interesele fundamentale ale ţării noastre…Violarea arhivelor Securităţii este un caz singular, deoarece s-au urmărit interese oculte, de grup sau politice, fără nicio legătură cu siguranţa naţională”⁴⁹.

Lustraţia distrage atenţia de la probleme mai importante. Pentru criticii săi, lustraţia este irelevantă în comparaţie cu lupta împotriva corupţiei, a criminalităţii, a evaziunii fiscale sau cu îmbunătăţirea nivelului de trai⁵⁰. Deputatul PRM Avram a fost avocatul acestei opinii. Comentând inundaţiile din 2005, Avram a spus că, în timp ce „Dunărea revarsă nemilos apele umflate ale Europei peste zeci de localităţi româneşti, un grup de indivizi puşi mereu pe vrajbă agită spiritele cu nişte aberante legi ale lustraţiei, antinomenclatură şi de acuzare a Securităţii ca Poliţie politică. Ce i-a apucat pe cei de la Alianţa D.A., când ei sunt la putere, iar ţara o duce tot mai greu, să nege o întreagă perioadă istorică este lesne de înţeles. Departe de a răspunde unei chemări a Europei, unii urmaşi ai kominterniştilor simt că le fuge pământul de sub picioare, că prea desele lor acte de trădare de ţară îi pot arunca oricând după gratii”⁵¹.

La fel, în 2006 Cristian Stănescu a fost surprins de intensitatea dezbaterilor publice pe tema lustraţiei într-o perioadă cand românii se confruntau cu „scăderea dramatică a nivelului de trai, necorelarea pensiilor la peste un milion de cetăţeni, scumpirile la utilităţi şi produsele de bază, eşecul luptei împotriva corupţiei, povara impozitelor şi chiar slaba pregătire a României pentru admiterea în UE. Constatăm că, după 16 ani, primordială devine lupta împotriva comunismului, în timp ce românii mor de foame, iar în loc să se promoveze o creştere economică eficientă, asistăm la băşcălii televizate de eradicare a corupţiei şi de şantajări politice”⁵². Pentru Vadim Tudor, priorităţile ţării erau altele, deoarece „anticomunismul nu ţine de foame”, iar pentru Găleţeanu legea era „neinspirată” pentru că putea duce la haos administrativ într-o perioadă în care ţara era afectată de inundaţii şi grave disfuncţionalităţi în sectorul medical⁵³.

Lustraţia contravine valorilor europene. Detractorii au invocat Europa împotriva lustraţiei. Pentru Vedinaş şi Găleţeanu, lustraţia contrazice spiritul european de diversitate, în care „se regăseşte şi orientarea de tip socialist”, constituţia şi drepturile fundamentale şi de aceea „celelalte state fost-comuniste din Europa, care au adoptat legi cu conţinut similar…au fost obligate, de către organismele internaţionale care protejează drepturile omului, să le abroge”⁵⁴. Conform lui Stan, legea ignora verdictele Curţii Europene a Drepturilor Omului prin faptul că introducea vina colectivă şi retroactivitatea, nu respecta dreptul la recurs şi ignora experienţa celorlalte ţări est-europene, fapt ce sugera că aceste legi au fost fie „irelevante”, fie detrimentale ordinii sociale⁵⁵. Răspunzând celor care pretindeau că UE promova lustraţia, Avram a notat că „Europa ne-a urecheat nu pentru că nu am desluşit dedesubturile acelor vremuri, ci pentru corupţie, pentru sărăcie şi injustiţie, pentru discuţiile sterile şi rivalităţile politice nesfârşite care le-au făcut posibile”⁵⁶.

Lustraţia ca metodă nepractică. Unii legislatori au criticat lustraţia ca fiind impractică, imorală, tardivă, răzbunătoare şi necreştină. Pentru reprezentanţii PRM, lustraţia este imorală deoarece „ca să demaşti ceva, trebuie să ai o anumită autoritate morală. Şi să fii credibil”, dar numai istoria poate să decidă dacă liderii comunişti şi agenţii Securităţii au făcut bine sau rău, o poziţie care practic blochează orice evaluare critică a regimului comunist⁵⁷. Mircea s-a întrebat, într-un discurs colorat, adresat „celor 20 de găini zăpăcite, atinse de gripa aviară care se autointitulează „Societatea civilă”, în numele căreia se comit tot felul de abuzuri şi de agresiuni asupra spiritului românesc actual şi asupra istoriei, cine şi ce îi îndreptăţeşte să se autointituleze cenzori ai noii societăţi, cerberi ai aşa-zisei democraţii, să vină să ne ceară nouă să fim de acord cu readucerea în prim-planul vieţii publice a tenebrelor istoriei, de care ar fi trebuit să ne debarasăm mai demult? Cine n-a înţeles şi…n-a avut parte să priceapă pe propria piele, ce a însemnat stalinismul, îl poate vedea acum, uşor remaniat, uşor întors pe dos, în viziunea actualilor lustragii ai societăţii româneşti”⁵⁸. Pentru Vedinaş, lustraţia este necreştină, deoarece înlocuieşte iertarea creştină cu răzbunarea, şi contravine „spiritului naţional român, care respinge vendeta”⁵⁹. În plus, Adrian Păunescu a avertizat că lustraţia putea întoarce politicienii tineri împotriva celor mai în vârstă, dreapta împotriva stângii, victimele împotriva torţionarilor. „În loc de reconciliere, ni se propune, după aproape 17 ani, eternizarea urii, a incompatibilităţii, a stării de conflict, a luptei de clasă”, a continuat el. Dacă în Rusia un fost agent secret, Vladimir Putin, a fost ales preşedinte, în România sunt „răscolite iarăşi cicatricile”⁶⁰.

Caracterul nepractic al lustraţiei derivă şi din aplicarea sa tardivă, conform lui Paveliu, unul dintre iniţiatorii legii anti-nomenclatură. Exprimând ambivalenţa generală a democraţilor faţă de lustraţie, în 2005 Paveliu a explicat că se împotrivea lustraţiei pentru că nu mai existau mulţi foşti lideri comunişti în funcţii politice. „Astăzi se mai află în activitate doar cei care în decembrie 1989 aveau 40-45 de ani. Cei mai tineri nu ajunseseră la pârghiile puterii, cei mai în vârstă s-au apropiat azi de vârsta pensionării, dacă nu cumva s-au retras deja din viaţa politică activă. Avem datoria să privim întotdeauna spre viitor. Cei care trebuie „purificaţi” printr-o lege a lustraţiei sunt prea puţini. Pentru aceştia, preţul pe care trebuie să-l plătim, noi, cei care ar trebui să le interzicem accesul vârfurilor Partidului Comunist către funcţii publice, este prea mare”⁶¹. În locul lustraţiei, Paveliu i-a îndemnat pe români să-şi „exprime scârba noastră individuală faţă de toţi acei pe care-i ştim că au sprijinit un regim antinaţional…Dispreţul nostru nu se poate şi nu trebuie să se manifeste decât prin votul democratic de respingere, a lor, ca indivizi, sau a partidelor care-i tolerează”. El a susţinut „un proces al comunismului, adus în faţa unei instanţe morale” care să permită „populaţiei şi istoricilor să acceadă la toate dovezile materiale ale odiosului regim comunist, pentru că astfel să avem şansa de a nu mai repeta greşelile trecutului”⁶².

Concluzie

Analiza dezbaterilor parlamentare arată că legislatorii români au fost oarecum izolaţi de discuţiile care au avut loc în presă, alocând foarte puţin timp lustraţiei, şi confirmă discrepanţele dintre formaţiunile pro-democrate şi cele succesoare PCR-ului în ceea ce priveşte lustraţia: primul grup a susţinut, al doilea grup a respins această politică publică. Liberalii au luat parte activ la dezbateri, dar democraţii au jucat un rol mult mai restrâns. Partidele apropiate fostului PCR - PSD şi PRM – s-au opus programelor de lustraţie. Singura excepţie a fost Leonida Lari (PRM), care nu ar fi afectată de lustraţie deoarece înainte de 1990 a fost cetăţean al Moldovei.

Tipologia oferită de Claus Offe, care distinge argumentele proactive de cele retroactive, este validă şi în cazul României. Lustraţia justificată retroactiv vizează purificarea morală a elitei politice în scopul anulării efectelor moştenirii comuniste şi a pedepsirii liderilor fostului regim. Spre deosebire de aceasta, lustraţia justificată proactiv poate oferi o tabula rasa care să garanteze că trecutul nu va influenţa negativ democratizarea, înţelegând lustraţia ca metodă de luptă împotriva corupţiei şi a şantajului⁶³. Ambele tipuri de argumente au fost folosite în Parlamentul român, alături de cele tehnice legate de impracticalitatea implementării unui program de lustraţie. Argumentele retroactive au prezentat lustraţia drept o metodă de curăţire morală şi de ruptură cu trecutul recent, care oferă dreptate retributivă fostelor victime, însă poate duce la pedepsirea unor persoane de valoare. Argumentele proactive au văzut-o ca instrument de reînnoire a elitelor, de prevenire a violenţei şi de acces la beneficiile asociate cu aderarea la UE, dar şi unul ce contrazice valorile europene.

BIBLIOGRAFIE
ILONASZKI, Gabriella si Michael Edinger. „MPs in Post-Communist and Post-Soviet Nations: A Parliamentary Elite in the Making”, The Journal of Legislative Studies 13 (2007): 142-163.
OFFE, Claus. „Disqualification, Retribution, Restitution: Dilemmas of Justice in Post-Communist Transitions”, Journal of Political Philosophy 1 (1993): 17-44.
Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din 12 aprilie 2005.
Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din 19 aprilie 2005.
Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din 14 iunie 2005.
Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din 21 iunie 2005.
Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din 13 decembrie 2005.
Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din 14 februarie 2006.
Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din 28 februarie 2006.
Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din 7 martie 2006.
Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din 14 martie 2006.
Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din 4 aprilie 2006.
Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din 11 aprilie 2006.
Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din 18 aprilie 2006.
Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din 26 aprilie 2006.
Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din 23 mai 2006.
Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din 20 iunie 2006.
Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din 5 septembrie 2006.
Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din 12 septembrie 2006.
Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din 17 aprilie 2007.
Stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din 5 iunie 2007.
Stenograma şedinţei Senatului din 11 aprilie 2005.
Stenograma şedinţei Senatului din 9 mai 2005.
Stenograma şedinţei Senatului din 21 noiembrie 2005.
Stenograma şedinţei Senatului din 6 martie 2006.
Stenograma şedinţei Senatului din 3 aprilie 2006.
Stenograma şedinţei Senatului din 10 aprilie 2006.
Stenograma şedinţei Senatului din 18 aprilie 2006.
Stenograma şedinţei Senatului din 29 mai 2006.
Stenograma şedinţei Senatului din 5 iunie 2007.

LAVINIA STAN – Associate Professor, St. Francis Xavier University, Canada. Apariţii recente: Lavinia Stan and Lucian Turcescu, eds., 1989-2009: Incredibila aventura a democraţiei după comunism (Iaşi: Editura Institutului European, 2010); Lavinia Stan and Lucian Turcescu, Religion and Politics in Post-Communist Romania (New York: Oxford University Press, 2007); Lavinia Stan, ed., Transitional Justice in Eastern Europe and the Former Soviet Union: Reckoning with the Communist Past (London: Routledge, 2009).

 sus