Editorial

Teoria democraţiei ratate. A refutation
 

DAN PAVEL
[The University of Bucharest]

Abstract:
Two hypotheses dominate the public discourse: Romania is no more in transition; Romania is not a consolidated democracy. The only possibility that both are true is to admit that Romania is a failed democracy. The article is a contribution to the theory of democracy and contradicts both those hypotheses. Another hypothesis should be taken into consideration: Romania is in transition towards a consolidated democracy. This thesis is both descriptive and conditional-prescriptive. „The end of transition” is a cliché, from the same theoretical family with „the end of ideology”, „the end of history”, „the end of racism”, „the end of the world”, „the end of democracy”, „the end of capitalism”, „the end of Internet”.

Keywords: consolidated democracy, making Romanian democracy work, habits of the heart, failed democracy, failed state, end of transition as a cliche

După îndelungatul drum al tranziţiei către democraţie, două teze domină discursul public şi/sau literatura de specialitate: România „nu se mai află în tranziţie”; România nu a devenit o democraţie consolidată. În logica democraţiei, cele două teze sînt contradictorii. Singura posibilitate pentru ca ambele teze să fie simultan adevărate ar fi să admitem că România este o democraţie ratată (în engleză, failed democracy). Astfel, ea s-ar înscrie alături de alte experimente care au fost la un moment dat promiţătoare, dar care au devenit acum obiect de studiu pentru studiile care explică eşecul tranziţiei către democraţie, precum şi faptul că liberalizarea economică, economia de piaţă, capitalismul, dezvoltarea economică, alegerile libere, „democraţia de faţadă” nu conduc în mod automat către democraţia liberală.¹ Principala teză a textului de teorie a democraţiei care urmează este că România se află în tranziţie către o democraţie consolidată. Nu este o teză de natură profetică. Este o teză simultan descriptivă şi condiţional-prescriptivă. Adică, implică „pentru că” şi „dacă” (care este de tipul implicaţiei logice „dacă...., atunci...). Este vorba despre o tranziţie subminată din start, o tranziţie amînată, întîrziată, cu poticneli, involuţii, cu actori consensuali şi nonconsensuali, însă o tranziţie în care factorul teleologic a fost mereu prezent – consolidarea democraţiei. Prezenţa acestui obiectiv în conştiinţa publică acţionează ca un factor de presiune asupra actorilor politici care se abat de la realizarea sa.

Tranziţia nu s-a terminat, aşa cum cred unii, iar democraţia se va consolida, pentru că - alături de numeroasele nereuşite şi disfuncţionalităţi – există cîteva împliniri, cele care ne fac să vedem şi „partea plină a paharului”. Împlinirile sînt cumulative, iar apartenenţa României la spaţiul democratic al Uniunii Europene acţionează ca o forţă a consolidării democratice în sine. Tranziţia nu s-a terminat, iar democraţia se va consolida, dacă actorii politici, civici şi mediatici relevanţi vor ajunge la un consens, care poate fi exprimat astfel: pentru ca democraţia să fie funcţională, trebuie să o faci „să meargă”, „să funcţioneze”, să devină instituţional eficientă. Pînă acum, cei care au fost la putere nu s-au confruntat în mod deliberat cu marea provocare democratică, exprimabită în terminologia lui Robert Putnam – MAKING DEMOCRACY WORK. Pentru toţi cei care vor participa conştient la acest efort cu mai multe componente, principala preocupare trebuie să fie de tipul „cum să facem ca democraţia noastră, româneascâ, să meargă, să funcţioneze?”. Ce soluţii şi proiecte avem legate de acest obiectiv?² Prin urmare, din punct de vedere epistemologic şi din perspectiva construirii unei teorii particulare a consolidării democraţiei în România, preocuparea pentru „cum funcţionează democraţia?” este o pistă falsă, datorată unei traduceri greşite din punct de vedere logic şi epistemologic (mistranslation).³

Democracy-building a fost ceva derutant pentru politicienii de la noi. Ei au crezut că este vorba despre un „şantier de construcţii” ridicat pe un teren viran, unde se clădesc sau amenajează blocuri, vile, sală de sport, poliţie, administraţie, consiliu local, supermarket, terenuri de tenis, bazine de înot, parcuri, şosele, canalizare, conducte de gaze, reţele de electricitate, după un fel de manual, în care ceea ce contează este doar „planul de construcţie”. Ceea ce ei nu au înţeles era că miza principală era schimbarea mentalităţilor, comportamentelor, abilităţilor, competenţelor civice& administrative& democratice, şi ale moravurilor („habits of the heart” & „habits of the spirit”) viitorilor locuitori ai respectivei aşezări (inclusiv ale lor, ale politicienilor).⁴ Ei nu şi-au pus niciodată problema cum ar trebui transformat un corp social pasiv, compus din milioane de oameni care au trăit în „cuştile” lumpenproletare construite de comunişti (cartierele de blocuri, cu apartamente, garsoniere şi camere sufocante, în care colocatarii nu se respectă respectă reciproc, nu respectă libertatea negativă, adică liniştea şi igiena celorlalţi, a semenilor, şi nu se obosesc să ridice gunoaiele din jurul blocului), într-o societate vibrantă, cu cetăţeni bine organizaţi şi activi în nenumărate asociaţii voluntare, o societate participativă în cel mai înalt grad, capabilă să influenţeze permanent parlamentul, guvernul, administraţia locală, aleşii, primarul, consilierii locali, funcţionarii, votarea legilor, hotărîrile consiliilor locale, etc. Unul dintre rezultatele acestei construcţii prost gîndite, în care nici cetăţenii obişnuiţi nu au înţeles că ei sînt principalii beneficiari şi principalii actori ai democraţiei, a fost că în ultimă instanţă toate nerealizările democratice au fost puse de locuitorii pasivi ai noii aşezării pe seama clasei politice, care a devenit un fel de „ţap ispăşitor” al tranziţiei sau al democraţiei eşuate.⁵ Indivizii anomici şi grupurile sociale şi comunităţi componente ale poporului pasiv nu şi-au înţeles încă forţa şi rostul în democraţie. Nu se poate construi o democraţie consolidată „de sus în jos”.

Cum funcţionează democraţia ştim cu toţii, nu avem decît să cercetăm bibliografia de specialitate, să locuim, să studiem şi/sau să lucrăm în statele (pe care le admirăm sau detestăm), ca să înţelegem subiectul. Ştim (sau credem că ştim) cum funcţionează democraţia (teoretic sau la alţii), dar nu ştim că să o facem „să meargă”/”să funcţioneze” la noi. Ceea ce nu ştim şi ceea ce nu au ştiut pînă acum cei care s-au ocupat ori trebuiau să se ocupe de consolidarea democraţiei se leagă de înţelegerea condiţiilor din această ţară, a mentalităţilor locuitorilor (adesea nondemocratice sau antidemocratice), a contextelor relevante, şi mai ales de găsirea unor soluţii şi proiecte care să se potrivească situaţiei autohtone. Copierea modelelor instituţionale occidentale este o meteahnă veche – vezi teoria formelor fără fond la Titu Maiorescu – de care „părinţii fondatori” ai regimului democratic postcomunist nu s-au dezbărat, iar Constituţia din 1991 (revizuită în 2003) este o dovadă irefutabilă.

Din nefericire, chiar şi în procesele cele mai importante care sprijină argumentul meu privind tranziţia către democraţia consolidată – funcţionarea integrată statului nostru în cadrul unor structuri politico-militare şi politico-economico-monetare-culturale precum NATO şi UE – există încă preluări neselective a unor forme fără fond, iar nu iniţiative de inovare culturală şi instituţională.⁶ Mai important decît orice altceva este următorul paradox: chiar şi criza democraţiei (şi crizele componente – criza legislativului, criza executivului, criza justiţiei) demonstrează că asistăm la un proces tensionat, dar viu, dinamic, uneori contradictoriu, de consolidare, iar nu la un eşec, de tipul deznodămînt ireversibil.

O democraţie aflată în criză nu este o democraţie eşuată. Pentru mine, dar poate că şi pentru alţii, cel mai relevant exemplu este democraţia americană, „cea mai democratică” naţiune a lumii. Ea se află în criză, dar are (sau cel puţin a avut de două secole încoace) resursele instituţionale, de cultură politică, de „habits of the heart” & „habits of the spirit” pentru a-şi reveni.⁷ La nivel mondial, democraţia este în criză, dar aceasta nu a împiedicat extinderea celui de-al treilea val al democratizării către lumea arabă, în nordul Africii şi Orientul Mijlociu.⁸ Protestatarii din Tunisia, Egipt, Siria, nu ştiu dacă şi cei din Libia, vor şi ei să aibă parte de democraţia liberală imperfectă, de tip occidental, în care mereu se petrec crize, dar unde pînă la urmă se găsesc şi soluţii.

Din perspectiva analizelor superficiale, România este o democraţie ratată. Explicaţia pare simplă şi complicată, în acelaşi timp. Simplă, pentru că aşa cum ar reieşi din cercetările calitative care nu prea s-au făcut (analiza instituţională, studiul de caz, „comparative politics”, teoria democraţiei şi aplicaţiile ei, teoriile partidelor politice şi coaliţiilor, teoriile cu privire la societatea civilă, grupurile de interese şi grupurile de presiune, ş.a.m.d.), dar şi din cercetări cantitative (la noi, aproape exclusiv sondaje de opinie, care măsoară „părerile” oamenilor despre „n” subiecte, în anumite momente determinate sau pe parcursul unei perioade mai lungi), instituţiile democraţiei nu ar fi funcţionat bine decît ocazional în România postcomunistă, iar eficienţa lor a fost de cele mai multe ori redusă. Complicată, pentru că în afară de radiografia eşecului (care poate fi făcută ad-hoc pentru a descrie starea actuală, dar şi pentru oricare alt moment, an sau perioadă din ultimele decenii), mai trebuie făcută şi radiografia succesului. Prin urmare, trebuie explicate deopotrivă cauzele, contextele, motivaţiile eşecului şi succesului. A vorbi despre succes şi succese în România postcomunistă este mult mai greu. Oricum, demersul trebuie să includă efortul conjugat al forţelor politice care s-au succedat la putere pentru a scoate ţara din „zona gri”, din zona de interes geopolitic şi influenţă a nefastă a URSS şi Rusiei, lucru care s-a făcut într-un mod constructiv, adică prin integrarea în NATO şi UE. Au fost criterii politice, economice, legislative, iar analiza modului în care au fost îndeplinite nenumăratele „capitole” ale integrării, inclusiv acelea care au fost în continuare problematice, nu trebuie să lipsească.

Analiza perioadei postcomuniste în bloc, nediferenţiat, pentru a avansa în final concluzia obsesivă a eşecului pentru întreaga perioadă, este contraproductivă. Între primul deceniu de postcomunism şi cel de-al doilea sînt mari diferenţe, chiar dacă în prima parte a fiecărui deceniu la putere se afla aceeaşi formaţiune politică, în stadii diferite (FSN / FDSN / PDSR/ PSD), iar preşedintele României era acelaşi Ion Iliescu. În plus, deja am intrat în cel de-al treilea deceniu postcomunist, iar mizele politice, electorale şi reformiste s-au schimbat. Modernizarea statului a început din 22 decembrie 1989, chiar dacă au fost involuţii, stagnări şi blocaje, chiar dacă după fiecare alternanţă la putere sau schimbare de administraţie noii veniţi au pretins că ei încep modernizarea. Analiza politică detaliată scoate la iveală faptul că pînă şi în perioadele considerate „pierdute” ori eşuate au existat realizări remarcabile, care adesea au fost neglijate ori dispreţuite din pricina certurilor politice, a crizelor economice autohtnone ori internaţionale sau a pierderii alegerilor tocmai datorită unei agende prea reformiste.⁹ Sînt diferenţe relevante între mandatele preşedinţilor statului: în cazul lui Iliescu, mandatele dintre 1990-1992 1992-1996 şi cel dintre 2000-2004 sînt semnificativ diferite; actualul mandat al lui Băsescu (început în 2009) diferă în multe privinţe faţă de primul mandat (2004-2009).

Analiza puterii executive din postcomunism, precum şi a multiplelor consecinţe care au decurs din relaţiile executivului cu alte componente ale mecanismului instituţional al democraţiei, este un demers spectaculos. Una dintre componentele acestei analize o reprezintă relaţiile dintre preşedinte şi şeful guvernului, care este desemnat de către preşedinte. Relaţiile preşedinte-premier au oscilat între consens (Iliescu-Roman, pînă la un punct, Iliescu-Stolojan, Iliescu-Văcăroiu, Iliescu-Năstase, Constantinescu-Ciorbea, tot pînă la un punct, Băsescu-Boc), şi conflict. În particular, dacă ne referim la relaţiile conflictuale, trebuie observat cum calitatea acestora s-a schimbat de la relaţia Iliescu-Roman (terminată prin „mineriada nr.4) la relaţia Constantinescu-Radu Vasile (care practic a fost demis, ceea ce a creat presiunea reformei constituţionale), iar apoi la relaţia Băsescu-Tăriceanu, care deşi a fost cea mai conflictuală dintre toate nu s-a soldat cu măsurile extreme din primele două cazuri, iar premierul şi-a dus mandatul pînă la capăt.

Dacă folosim analiza instituţională făcută de Lijphart democraţiilor, criteriile şi terminologia sa, concluzia este clară: democraţia din România este de tip consensual, opt trăsături din zece sînt consensuale, doar două sînt de tip majoritar.¹⁰ Predominanţa executivului asupra legislativului este una dintre puţinele trăsături majoritare din democraţia autohtonă. Modul abuziv în care se manifestă această trăsătură în practică dăunează grav principiului separării puterilor în stat şi procesului de consolidare democratică. Această trăsătură majoritară trebuie înţelească contextual şi genetic: într-o democraţie consolidată de tip occidental care s-a format şi a evoluat de la sine către un asemenea model, predominanţa poate să semnifice un rol sporit acordat eficienţei puterii legislative, fără a afecta calitatea democraţiei; într-o democraţie provenită dintr-un regim comunist totalitar „oriental” (parţial „sultanistic”, după cum cred Linz & Stepan) şi al cărei început a fost subminat de fenomenul fesenismului, predominanţa executivului asupra legislativului, asupra puterii judecătoreşti, dar care de fapt ascunde predominanţa partidului sau a coaliţiei aflate la putere, înseamnă a ridica un obstacol de netrecut în calea aplicării pentru prima dată în practică a principiului separării puterilor în stat şi a întîrzia indefinit consolidarea democratică. Într-un regim politic posttotalitar, consolidarea democraţiei nu se poate face decît prin separarea şi echilibrarea puterilor în stat. Atotpredominanţa executivului este un simptom transinstituţional paradoxal al reduplicării practicilor de putere din vechiul regim comunist şi de la începuturile tranziţiei în cadrul actualului sistem politic. Este nevoie de o perioadă mai îndelungată de timp pentru a elimina această practică de putere, precum şi de practici de consolidare democratică a instituţiilor care echilibrează puterea. Acest lucru este posibil datorită fenomenului de diminuare treptată a dominaţiei executivului şi a partidului ori coaliţiei aflate la guvernare. Din 1996 încoace, de fiecare dată cînd a organizat alegerile, partidul ori coaliţie aflate la putere au pierdut alegerile. Această „regularitate” poate fi confirmată sau infirmată cu ocazia viitoarelor alegeri parlamentare, din 2012. Deznodămîntul nu contează doar din perspectiva mecanicii alternanţelor la putere, ci mai ales din perspectiva consolidării democratice.

Într-o analiză complexă a postcomunismului, chiar utilizarea nediferenţiată a unor termeni, cupluri conceptuale (cum ar fi eşec/ succes) sau criterii este limitativă, iar în ultimă instanţă contraproductivă. Ele trebuie dublate sau triplate de analize punctuale axate pe „puncte tari” şi „puncte slabe”, „riscuri” şi „oportunităţi”, continuitate şi inovaţie, dar mai ales de analize precise ale performanţei instituţionale. Crizele puterii legislative şi ale puterii judecătoreşti sînt reale, dar chiar terminologia reflectă o abordare perfecţionistă, făcută din perspectivele democraţiei consolidate şi instaurării statului de drept.

Teza „sfîrşitului tranziţiei” intră într-o categorie mai largă de clişee, concepte, ipoteze, teorii şi/sau chiar parodii - „sfîrşitul ideologiei”, „sfîrşitul istoriei”, „sfîrşitul rasismului”, „sfîrşitul lumii”, „sfîşitul Internetului”, „sfîrşitul democraţiei”, „sfîrşitul capitalismului”.¹¹ Cînd nu au fost parodii ori chiar slogane ale grupurilor de hate-speech din Cyberspace, aceste concepte, ipoteze şi teorii erau cu totul altceva decît simple inducţii parţiale (nepermis) generalizate, aberaţii epistemologice sau intuiţii conceptuale fără corespondent real. De cele mai multe ori ele exprimau nevoia unor gînditori de a pune capăt unui anumit mod învechit de a conceptualiza sau teoretiza, de a repune problemele în alt context, care a fost cam de fiecare dată denaturat de către scriitoraşi de mîna a treia sau a patra, care parazitau lucările de referinţă ale celor care provocaseră dezbateri care s-au dovedit atît de fertile încît au condus la înnoire disciplinară sau inovaţie terminologică. În acest sens, Daniel Bell scria în postfaţa „The End of Ideology Revisited”: „there are some books that are better known for their titles than their content. Mine is one of them”. Revenind la „sfîrşitul tranziţiei, spre deosebire de „sfîrşitul lumii”, care a fost prevestit de sute de ori (ultima dată pe 21 mai 2011), dar nu a venit (încă), au existat mai multe state care au trecut prin experienţe reuşite. Pentru acelea, a venit sfîrşitul tranziţiei. Pentru altele, nu. Unde se află România? Răspunsul poate fi aflat dacă aplicăm folosim idei clare şi distincte, criterii operaţionale şi comparaţii cu sens.

Teza încetării în România a tranziţiei către democraţie a fost formulată adesea, mai ales de către politicieni care aveau o anumită agendă sau comentatori care nu s-au obosit în biografia lor să cerceteze bibliografia de specialitate. Independent de ceea ce afirmă politicienii autohtoni şi independent de cazul României, chiar şi în literatura de specialitate s-a vorbit despre „sfîrşitul tranziţiei” sau despre „sfîrşitul paradigmei tranziţiei”.¹² Chiar dacă terminologia este aceeaşi, cei care folosesc termenii se referă la chestiuni diferite. Oricum am judeca lucrurile – logic, istoric, comparativ sau din perspectivele multiple ale teoriilor democraţiei şi democratizării – tranziţia către democraţia consolidată nu se încheie niciodată dacă scopul tranziţiei nu a fost îndeplinit, iar democraţia consolidată nu a devenit o realitate, „the only game in town”, cum scriau Linz & Stepan în cartea lor despre democraţia consolidată.¹³ Din acest punct de vedere, a vorbi despre tranziţia către „democraţie”, termen ori realitate care nu are nici o calificare, înseamnă a vorbi despre un univers ambiguu. Ceea ce este un nonsens. Tranziţia are sens numai dacă în ultimă instanţă este realizat obiectivul mult mai precis al consolidării democraţiei. Dacă acest obiectiv nu este atins, vorbim despre o democraţie „într-un picior”, „handicapată”, „ratată”, „întîrziată”, „amînată”, „tergiversată”, „aproximată”, electorală, „formală”, „delegativă”, „parţială”, semidemocraţie, pseudodemocraţie, „entertainment democracy” ş.a.m.d.

Una dintre sursele confuziilor curente cu privire la tranziţie este aceea provenită din indistincţia terminologică. După prăbuşirea regimului comunist totalitar, în România s-au petrecut simultan trei tranziţii:
• tranziţia către democraţie, care continuă în forma tranziţiei către democraţia consolidată;
• tranziţia către economia de piaţă, către o formă aproximativă de capitalism. Doar despre această formă de tranziţie se poate spune că „s-a încheiat”, chiar dacă a fost parazitată de tot felul de fenomene clientelare, protecţioniste, însă faptul că România a fost profund afectată de criza economică şi financiară globală, care este criza unui anumit tip de capitalism sau mai bine zis a unor subclase de capitalism, compatibile între ele, dovedeşte că tranziţia aceasta s-a încheiat;
• tranziţia către statul de drept. Nici această tranziţie nu s-a încheiat încă, după cum nu încetează să ne-o spună Comisia Europeană, U.S. State Department sau anumite organizaţii civice transnaţionale. Oricum, s-au făcut paşi importanţi în reforma justiţiei, chiar dacă în fiecare lună apar cazuri care pun sub semnul întrebării întregul proces. Prin urmare, dificultăţile întîmpinate pentru instaurarea statului de drept sînt un obstacol în plus pentru consolidarea democraţiei, mai ales pentru punerea în practică a principiului separării puterilor în stat.

În ciuda numeroaselor obiecţii şi critici întemeiate care se pot aduce modului în care s-a desfăşurat procesul consolidării democratice, anumiţi actorii politici relevanţi (şi democratici) din această ţară urmăresc în mod explicit consolidarea democraţiei, în general, sau în mod implicit, pentru că sînt preocupaţi de reforma sau consolidarea unor instituţii democratice, în particular. Pentru a nu complica discuţia într-un an preelectoral, trebuie spus că premisele realizării unui consens cu privire la obiectivul consolidării democraţiei şi al modalităţilor de realizare a acesteia sînt încă sub semnul întrebării. În înfruntările politice curente, consolidarea democraţiei nu este o prioritate. Prioritară este încă lupta electorală şi lupta pentru putere. Cei care pentru care este prioritară consolidarea democratică nu reprezintă o majoritate şi nici nu se află grupaţi într-o unică formaţiune politică, ci în mai multe dintre cele aflate la putere sau în opoziţie. De aceea, există „viziuni” doar parţial compatibile sau chiar incompatibile privind atît structura şi componentele democraţiei consolidate, cît şi mijloacele necesare realizării lor. Datorită modului partizan în care acestea sînt conectate ori chiar subordonate priorităţilor unor partide politice aflate în luptă, nu mi-am propus în acest text nici să le analizeze şi nici să încerc măcar să sugerez vreo intermediere între viziuni parţiale şi mijloace incomplete.

Consolidarea democraţiei este o prioritate şi pentru anumiţi lideri de opinie, jurnalişti, militanţi civici, intelectuali umanişti sau tehnici, reprezentanţi ai noilor generaţii, precum şi mulţi cetăţeni de vîrste diferite care au lucrat în Occident şi doresc să emuleze modul de viaţă şi mentalităţile democratice. Veriga lipsă este majoritatea. Între centrele de iniţiativă democratică şi restul societăţii legăturile sînt atît de slabe încît participarea civică şi politică din această ţară nu s-a ridicat încă niciodată la cote relevante. Mentalitatea de „asistat” este răspîndită şi acţionează nu doar la nivelul lipsei de iniţiativă economică şi profesională, ci şi la nivelul lipsei de iniţiativă cetăţenească şi politică. Cu alte cuvinte, iar acest lucru este valabil şi pentru comentatorii democratici improvizaţi, se aşteaptă din partea „clasei politice” sau a „oengeurilor” să facă „ceva” pentru revigorarea „societăţii civile”, în ciuda faptului că ştim de la Tocqueville că dinamismul organizaţiilor voluntare şi influenţa lor asupra politicii vine numai din autoresponsabilizare, automobilizare, voluntariat şi „înclinaţiile inimii”.

Consolidarea democraţiei ori ratarea democraţiei nu sînt traiectorii ireversibile. Îngrijorător este faptul că între failed democracy şi failed state nu există bariere de netrecut. Pentru a înţelege despre ce este vorba, cititorul poate să se informeze singur, cu indicaţii minime. Din 2005 încoace, organizaţia „The Fund for Peace” şi revista Foreign Policy publică ceea ce se cheamă „The Failed States Index”. Ediţia din 2010 a indexului statelor eşuate include 60 de state, în frunte (adică în „top 10”) cu Somalia, Ciad, Sudan, Afganistan, Irak, Pakistan, iar mai către coada clasamentului include (dintre ţările aflate în „vecinătatea apropiată” a României) state precum Georgia, Azerbaidjan, Moldova, Bosnia şi Herţegovina.¹⁴ Dacă primesc sugestii valoroase, putem să facem împreună un „the failed democracy index”. În paralel, trebuie făcut şi „the consolidated democracy index”. Dacă abordăm problemele României (şi ale altor ţări) prin examinarea atentă a acestor indexuri, dar mai ales prin găsirea unor soluţii la problemele reale, demonstraţia cu privire la falsitatea teoriei democraţiei ratate va fi completă.

Bibliografie
BELL, Daniel, The End of Ideology. On the Exhaustion of Political Ideals in the Fifties, Glencoe, Ill: Free Press,1960;
BELL A., Daniel, BROWN, David, JAYASURIYA, Kanishoka, JONES, David Martin Towards Illiberal Democracy in Pacific Asia, London: St. Antony’s/MacMillan, 1995;
BELLAH N. Robert, MADSEN, Richard, SULLIVAN M. William, SWIDLER, Ann and TIPTON M, Steven, Habits of the Heart. Individualism and Commitment in American Life, Berkeley: University of California Press, 1985;
CAROTHERS, Thomas, „The End of the Transition Paradigm”, Journal of Democracy, Vol. 13, Nr. 1, January 2002, http://www.journalofdemocracy.org/articles/gratis/Carothers-13-1.pdf;
D’SOUZA, Dinesh, The End of Racism. Principles for Multiracial Society, New York: Free Press, 1995;
FUKUYAMA, Francis, The End of History and the Last Man,New York: Free Press, 1992;
GIRARD, René, Le Bouc émissaire, Paris: Grasset, 1982;
ISAAC C. Jeffrey, Democraţia în vremuri întunecate, traducere de Cristina Irimia, postfaţă de Lucian Dîrdală, Iaşi: Polirom, 2000;
LINZ J. Juan & STEPAN, Alfred, Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South America and Post-Communist Europe, Baltimore and London: The John Hopkins University Press, 1996;
LIJPHART, Arend, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, traducere de Cătălin Constantinescu, prefaţă de Lucian-Dumitru Dîrdală, Iaşi: Polirom, 2000;
PAVEL, Dan, HUIU, Iulia, Nu putem reuşi decît împreună”. O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000, Iaşi: Polirom, 2003;
PAVEL, Dan, Democraţia bine temperată. Studii instituţionale (Iaşi: Polirom, 2010).
PUTNAM, Robert, Making Democracy Work. Civic Traditions in Modern Italy Princeton, New Jersey: Princeton University Press, 1993;
STIGLITZ E. Joseph, În cădere liberă. America, piaţa liberă şi prăbuşirea economiei mondiale, traducere de Smaranda Nistor, cuvînt înainte de Crenguţa Nicolae Bucureşti: Publica, 2010;
STIGLITZ E. Joseph, „Of the 1%, by the 1%, for the 1%”, Vanity Fair, May 2011;
ZAKARIA, Fareed, „The Rise of Illiberal Democracy”, Foreign Affairs, November/December 1997;

NOTE

DAN PAVEL – Predă ştiinţe politice la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. A înfiinţat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe-Politice, Administraţie Publică şi Jurnalism, împreună cu Emil Boc şi Vasile Puşcaş. Fost redactor-şef adjunct şi fondator al publicaţiilor 22, Sfera Politicii, Polis. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. În prezent, coordonează firma de consultanţă politică, DDHM Strategic Consulting.  Ultima carte publicată " Democraţia bine temperată. Studii instituţionale", Editura Polirom, 2010.

 sus