|
Recenzie
Tranziţiile est-europene în
retrospectivă
Adrian Pop, Originile și tipologia revoluţiilor
est-europene
Editura Enciclopedică, București, 2010, ISBN
978-973-45-0624-8, 440 p.
Prin volumele şi studiile publicate, numele lui Adrian Pop, profesor universitar la Școala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA), s-a impus cu autoritate în cercurile cercetătorilor din ţară şi străinătate preocupaţi de problematica istoriei recente şi a relaţiilor internaţionale.
Între temele cultivate strălucit de domnia sa cu predilecţie se numără şi cea a prăbuşirii comunismului şi tranziţiei către democraţie şi economia de piaţă în Europa de Est.
Prin lucrarea Originile şi tipologia revoluţiilor est-europene,profesorul Adrian Pop revine asupra subiectului revoluţiilor est-europene cu o documentaţie simţitor îmbogăţită şi decantarea interpretărilor propuse de experţi pe parcursul ultimelor două decenii. Dubla perspectivă – diacronă şi sincronă – din care este abordat subiectul, reflectată şi în subtitlurile lucrării – durata lungă a tranziţiei şi durata scurtă a tranziţiei – oferă o perspectivă amplă, ce facilitează înţelegerea sa adecvată.
Secţiunea întâi prezintă crizele majore din blocul sovietic în epoca poststalinistă: revolta muncitorilor din RDG (1953), destalinizarea şi efectele sale în „imperiul exterior” – „octombrie polonez” şi revoluţia maghiară (1956) – „primăvara de la Praga” (1968) şi crizele regimului comunist din Polonia, ce au culminat cu „momentul Solidaritatea” (1980-1981). Tototdată, ea sintetizează formele prin care s-a manifestat activismul civic al Europei Centrale şi explică clar, sistematic şi argumentat cauzele care au condus la prăbuşirea comunismului în Europa de Est.
Secţiunea a doua subliniază specificul revoluţiilor est-europene, argumentează caracterul revoluţionar al schimbărilor politice sistemice din Europa de Est, desluşeşte semnificaţia conceptului şi practicii „revoluţiei autolimitate” propuse de disidenţii central-europeni şi oferă o tipologie inedită a modalităţilor pe care le-a urmat abandonarea comunismului şi tranziţia la democraţie şi economia de piaţă în Europa Centrală, Europa de Sud-Est şi Uniunea Sovietică.
Volumul este o lucrare unicat în peisajul ştiinţific şi publicistic românesc de specialitate. El este foarte valoros atât datorită abordării exhaustive a temei, serioasei documentări şi concepţiei interdisciplinare de analiză, cât şi originalităţii argumentaţiei. Sistematizarea materialului, ştiinţificitatea şi rigurozitatea exemplare sunt dublate de un stil atrăgător şi incitant, care fac lectura foarte plăcută: cartea se citeşte cu sufletul la gură – performanţă rară pentru o carte ştiinţifică, cu atât mai mult cu cât tematica sa vizează un segment al istoriei recente care ne-a marcat tuturor profund existenţa.
Bibliografia atrage atenţia prin volum, calitate, relevanţă, nivel şi ţinută, cea mai mare parte fiind reprezentată de surse străine de primă mână, în majoritate inedite şi valorificate pentru prima oară în România. Indicele alfabetic de nume proprii este impresionant şi de o mare utilitate pentru înţelegerea şi analiza materialului.
Din punct de vedere metodologic, autorul a optat pentru şcoala dependenţei de cale şi metoda reconstrucţiei raţionale, reconciliind abordarea evenimenţială, proprie istoriografiei (focalizată pe ceea ce este specific şi singular), cu cea structurală, proprie politologiei(centrată pe construirea de tipuri şi modele). Acest demers este extrem de fertil, valoros şi util, fiind deopotrivă raţional, istoric şi empiric. Cartea propune explicarea modalităţilor diferite în care a fost abandonat regimul comunist în Europa de Est prin prisma traiectelor diferite pe care le-a cunoscut acesta şi a crizelor majore care i-au marcat existenţa. Considerând impactul moştenirii comunismului asupra evoluţiilor postcomuniste prevalent în raport cu cel al circumstanţelor contingente, autorul se apropie de maniera de abordare a unor autori precum Gil Eyal, Ivan Szelenyi, Eleanor Townsley (Capitalism fără capitalişti. Noua elită conducătoare din Europa de Est), David Stark şi Laszlo Bruszt (Traiectorii post-socialiste. Transformarea politicii şi a proprietăţii în Europa Centrală şi de Est), cu precizarea că reuşeşte o tratare mai cuprinzătoare, mai argumentată şi mai nuanţată, inclusiv din punct de vedere conceptual, tocmai pentru că aceasta se fundamentează istoric şi empiric.
Patru mi se par elementele de noutate şi valoare absolută şi de originalitate profundă ale lucrării:
– Spre deosebire de majoritatea analiştilor fenomenului prăbuşirii comunismului, care abordează doar momentul 1989 în sine, Adrian Pop face distincţia fundamentală între „durata lungă” (1953-1989) şi „durata scurtă” (1989-1991) a tranziţiei. Cea dintâi este marcată de revolta muncitorilor est-germani (1953), destalinizare, manifestaţiile antisovietice din Polonia şi revoluţia din Ungaria (1956), „primăvara de la Praga” (1968) şi criza din Polonia (1980-1981). Iar cea de a doua, de seria prăbuşirii, potrivit principiului dominoului, a regimurilor comuniste din imperiul sovietic „exterior” şi „interior”.
– Definirea unei tipologii foarte relevante, argumentate şi utile din punct de vedere ştiinţific a momentelor premergătoare revoluţiilor est-europene de delegitimare a societăţilor de tip sovietic şi de contestare a statu-quo-ului postbelic. Autorul consideră că aceste momente propun trei strategii diferite, dar complementare ale schimbării politice, care se vor regăsi ulterior, în forme şi proporţii diferite, în revoluţiile est-europene: revoluţia de jos (revolta muncitorilor est-germani din 1953 şi revoluţia maghiară din 1956), revoluţia de sus (destalinizarea din 1956 şi „primăvara de la Praga” din 1968) şi revoluţia autolimitată (acţiunea sindicatului polonez Solidaritatea din1980-1981).
– Prezentarea sistematică, cuprinzătoare şi argumentată a factorilor care au condus la prăbuşirea sistemului comunist în Europa de Est în perioada 1989-1991: criza sistemică (de funcţionalitate, de raţionalitate, administrativă şi de legitimitate) a regimului comunist; rolul CSCE, al disidenţei şi activismului civic din fostele ţări comuniste; rolul papei Ioan Paul al II-lea; „sindromul supraîntinderii teritoriale de care suferea Uniunea Sovietică” şi „drenarea de resurse pe care o exercita asupra sa complexul sovietic militaro-industrial”, ilustrate perfect de eşecul intervenţiei sovietice în Afganistan; criza poloneză; şi „factorul Gorbaciov” – politica de neintervenţie adoptată de Mihail Gorbaciov şi, mai ales, încercarea acestuia de reformare a sistemului comunist care a condus, aşa după cum subliniază autorul, „către un proces neintenţionat de destrămare statală şi colaps imperial”.
– Schiţarea unei tipologii credibile şi pertinente a modalităţilor diferite ale abandonării comunismului în Europa de Est (1989-1991): negociere (Polonia, Ungaria), capitulare (RDG şi Cehoslovacia), lovitură de stat (Bulgaria), revoltă populară şi lovitură de stat (România), revoltă populară (Albania), implozie (URSS, Iugoslavia). Tipologia abandonării comunismului se anunţă de pe acum a fipandantul necesar al celei pe care a propus-o Hugh Setton-Watson Jr. pentru instaurarea comunismului în Estul Europei şi care, deşi avansată încă din 1950, continuă să fie valabilă şi azi.
De un interes aparte este şi analiza din Postfaţă, intitulată: „Lecţiile” globale ale revoluţiilor est-europene; pe de o parte, se concluzionează că „democraţia autentică este un rezultat al „revoluţiei negociate” şi, deci, un produs creat „la origine”, mai degrabă indigen decât importat”, iar, pe de altă parte, se accentuează viabilitatea conceptului şi practicii „revoluţiei autolimitate” pentru realităţile postcomuniste în general şi cele proprii erei globalizării în special. O altă idee importantă este aceea că toate imperiile au ciclul lor de viaţă, perioadele lor de naştere, dezvoltare, maturitate, declin şi, în final, dispariţie, iar acest ciclu este cu atât mai scurt şi mai contorsionat cu cât respectivul imperiu suferă mai mult de sindromul supraîntinderii teritoriale şi devine tot mai retrograd, opresiv şi vidat de un model valoric autentic.
În peisajul editorial românesc au apărut multe lucrări – ale unor autori români sau străini – dedicate tematicii revoluţiilor est-europene. Acestea au abordat subiectul fie incomplet, de obicei concentrându-se exclusiv pe momentul 1989, fie cu un grad mai redus de interdisciplinaritate, accentuând, de la caz la caz, laturile istorice, politice, ideologice, sociale şi economice ale tranziţiei.
Cartea prof. univ. dr. Adrian Pop propune o abordare interdisciplinară mai cuprinzătoare. Lucrarea se remarcă printr-o înaltă ţinută şi valoare ştiinţifică şi documentară şi o manieră ponderată şi echilibrată de abordare care ne determină să o recomandăm cu căldură tuturor celor care doresc să cunoască într-adevăr cauzele, factorii favorizanţi, substratul, actorii şi circumstanţele concrete ale pregătirii, declanşării şi desfăşurării revoluţiilor est-europene.
Marin Covlea
[„Dimitrie Cantemir” Christian
University]
MARIN COVLEA – Masterand, Facultatea
de Știinţe Politice, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, București.
sus
|
