Identitate naţională

Migranţii, între noua limbă și gândirea românească.
Scurte consideraţii asupra „sub-identităţilor” naţionale¹

 

SORIN CRISTIAN SEMENIUC
[„Alexandru Ioan Cuza” University of Iași]

Abstract:
One of the crucial conditions that must be met by Romanian citizens who go to work in European Union states is for them speak, at least for communication purposes, the language of their temporary foster society. On the background of personal conjunctures and of collective temporary tensions that burst in the countries where these migrants settle, their instinctive choice becomes apparent, aiming to facilitate their own and their children’s integration into the society which offers „everything”: linguistic affiliation, which starts with the progressive abandonment of their mother tongue, including in their family environment. The process of adopting a new language, and, potentially, of a new way of thinking, is also sealed by the migrants’ children being baptized with names chosen, accordingly, from Italian, French or Spanish onomastics.

Keywords: language, onomastics, identity, change, way of thinking

Preliminarii

În anul 2008, după numărul de migranţi din ţările Uniunii Europene, România ocupa locul 2, la egalitate cu Maroc (câte 1,7 milioane de persoane), primul loc fiind ocupat de Turcia (2,4 milioane)². În total, numărul de migranţi din acest spaţiu comunitar se ridica, la acel moment, la 31 de milioane, trei sferturi concentrându-se în Spania, Italia, Franţa, Regatul Unit al Marii Britanii şi Germania. În primele trei ţări sunt prezenţi şi cei mai mulţi români. Defalcat, cifrele variază, raportându-se pentru începutul lui 2008 cifra de 734.800 de persoane prezente în Spania şi 625.800 în Italia. Pentru sfârşitul aceluiaşi an, cifrele indicau 796.000 de migranţi români pentru fiecare din cele două state. Pentru 2010, cifra totală estimată de Confederaţiile Caritas România şi Caritas Italia era de peste 2 milioane de persoane³. Alte statistici, cum ar fi cea publicată la mijlocul anului 2010 de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), în cadrul uneia dintre ediţiile Raportului asupra imigraţiei arăta faptul că în Uniune se aflau aproximativ 2,5-2,7 milioane de migranţi români. Raportate la întreaga populaţie a României, cifrele de mai sus sugerează că aproximativ 10% dintre conaţionali sunt migranţi – o masă absorbantă de noi realităţi, mai mult sau mai puţin diferite de cele iniţiatic-formatoare. Este cert că asupra acestor oameni se exercită de către noua societate un efect, cu rezultate conştiente sau inconştiente, care lasă urme atât în mentalul individual, cît şi în cel colectiv, de aici. Pare greu de evaluat, şi chiar imposibil, scala efectelor migraţiei asupra societăţii româneşti, dar asemenea efecte există şi vor exista. Poate cel mai elocvent potenţial indicator este acela că în Italia, de exemplu, numărul elevilor români care studiază în şcolile din această ţară a atins cote importante, menţionându-se, pentru perioade recente, cifra de 90.000 de copii integraţi în sistemul de şcolarizare italian⁴, ba chiar de 150.000, alături de 2.843 de studenţi⁵. În perioada 2001-2007, în Italia s-au născut 40.000 de copii români, dintre care 9.000 doar în ultimul an cuprins în statistică⁶. Pe lângă alinierea acestor copii la un sistem de valori educaţional diferit, nu trebuie neglijat nici efectul intern, cauzat de faptul că “România a pierdut secţiuni întregi aparţinând generaţiilor mai tinere”⁷.

Limbă şi gândire

Una dintre condiţiile-cheie, elementare, ale integrării temporare sau definitive în noua societate este aceea ca migrantul să demonstreze că şi-a însuşit cel puţin segmentele esenţiale ale limbii din ţara de adopţie. Pe măsura evoluţiei în mijlocul componenţilor-indivizi din viaţa de zi cu zi (vecin, coleg de muncă, angajator, vânzător din magazin etc), migrantul tinde să acorde din ce în ce mai multă atenţie modului cum vorbeşte, având dorinţade a contribui la un proces de comunicare “natural”, fără bruiajul unui accent care sună diferit sau al unui nume care este greu de pronunţat de interlocutor. Intuitiv, migrantul observă că limba reprezintă o condiţie pentru o inserţie mai bună, pentru maximizarea şanselor sale de profit. Situaţiile extreme⁸ aduc cu stringenţă în prim plan necesitatea unei asemenea alegeri, care presupune, în final, un efort originar de a renunţa la limba-mamă în favoarea limbii-mijloc.

În acest sens, conform datelor prezente în arhiva Oficiului de Stare Civilă al Municipiului Iaşi⁹, locul unde migranţii români cu domiciliul în zonă îşi transcriu certificatele de naştere ale copiilor născuţi în străinătate, numărul celor care aleg să îşi boteze urmaşii apelând la registrul onomastic al ţării în care muncesc, este foarte mare, chiar dacă uneori există tendinţa de a face o concesie şi de a aşeza numele străin alături de unul neaoş.

Iată o scurtă clasificare şi posibile încadrări ale unor astfel de prenume, cu specificaţia că cele mai multe exemple provin din Italia:
a) total italieneşti: Matteo, Roberto, Martina, Stefano-Davide, Edoardo-Gabriele, Tommaso, Raffaella, Riccardo, Endri-Gabriele, Irene, Stefano-Mattia, Alessandra-Giorgia, Filippo, Giulio-Ricardo, Maurizio, Marco, Mario-Toni, Fabiano-Claudio, Giovanni, Giada-Clarissa;
b) combinaţii româno-italiene: Eduardo-Ionuţ, Nicole-Julia-Adriana, Alessandro-Andrei, Michela-Daniela, Fabio-Valentin, Roberto-Vasile, Florin-Lorenzo, Giovanna- Simona;
c) combinaţii româno-italiene care existau deja în România: Angel-Cristian, Francesca-Maria, Alessia, Luigi-Gabriel, Evelina-Emiliana;
d) combinaţii între italiană şi alte limbi: Katia-Paola, Alessandro-William, Alessia-Elizabeth, Oswaldo-Marco, Tommy-Raffaello;
e) combinaţii între română şi alte limbi: Ioana-Hillary;
f) nume extra-italieneşti: Andrew-Nicholas, Jean-Louis, Jonathan, Alexander, Lukas-Richiard.

Exemplele din celelalte ţări unde trăiesc migranţi români sunt mai puţine, dar fiecare s-ar putea încadra într-una dintre categoriile enumerate mai sus:
Franţa: Serenada, Christina, Michael-Gilbert, Florin-Sornel;
Belgia: Damaris Presilia;
Spania: Ștefan-Raul, Nino Valentino, Alejandra Mihaela, Ana Jesica, Eduardo-Alejandro, Patricia Katherine, Miguel-Millen, Roberto-Andrei, Nahum, Diego, Emiliano-Gabriel, Ionela Beatriz, Carlos-Ionuţ, Yolanda;
Anglia: Ethan-Stephan;
Irlanda: Christine, Nicole, Emily, Kevin-Robert, Sarah şi Raphael (gemeni), George-Michael.

Este atestat faptul că şi adulţii aleg să îşi schimbe/modifice prenumele în relaţia cu cei din jurul lor („Constantin” devine „Costelo”, „Nicu” – „Nicola”, „Nelu” – „Nelo”), motivaţia fiind ralierea la valorile celorlalţi, care posedă resursele dorite, dispunând şi de autoritate multiplă, inclusiv la nivel lingvistic. Alinierea este una dintre căile alese pentru acceptare, iar alegerea numelor proprii din rândul celor ale „gazdelor” – o metodă considerată eficace, mai ales că acestea nici nu sunt riguros normate. Dacă numele înseamnă identitate, aşa cum cred mulţi dintre aceşti oameni, poate că în viitor şi copiii lor vor dobândi o parte din bogăţia celor de la care şi-au împrumutat numele.

Iată doar câteva răspunsuri obţinute, prin intermediul forumurilor site-urilor comunităţilor româneşti, de la părinţi care au justificat faptul că şi-au botezat copiii născuţi în Italia cu nume de genul celor de mai sus:

„Pentru familiile care s-au stabilit aici este şi un pic de logică pentru că la şcoală copiii sunt în dificultate” (florentina963, www.romania-italia.info).

„Din simplu motiv că trăim printre italieni. La şcoala deja îi pocesc numele de familie sau mai bine zis l-au italianizat, nu vroiam să se întâmple acelaşi lucru şi cu numele de botez. Noi am ales Alessandro, în română ar fi Alexandru, care se aseamănă mult cu dialectul sard aşa că l-am preferat pe cel italian” (dana, www.italiaromania.com).„Să-ţi spun variantele italieneşti la Mădălina? Màdali, Vàndali, Mudulina, în cel mai bun caz Maddalena sau Madalina care oricum îmi sună stâlcit... Luana în loc de Oana sau Io-anna în loc de Ioana, Mirceea, Vazile, Luiţa etc etc etc” (madalina_reloaded, www.romania-italia.info).

Motivaţia poate fi însă mai complexă, aşa cum o arată fragmente dintr-un interviu realizat pe 22 august 2010, cu Ioan S., un bărbat din Rădăuţi-Suceava, care şi-a botezat băiatul născut în Italia Marco Roberto: „Marco este un domn pensionar care m-a ajutat enorm, inclusiv mi-a găsit locul acesta de muncă, mi-a împrumutat bani şi încă mă ajută când am nevoie. Roberto este un coleg de serviciu care are 26 de ani şi care în primele zile când am lucrat şi mi-era foarte greu pentru că toţi se uitau cu reticenţă la mine şi nu ştiam limba şi nu puteam să întreb nici măcar unde este un pix în fabrica aia, a venit lângă mine şi cu răbdare m-a ajutat. Amândurora le voi fi veşnic recunoscător”. Ioan crede că, în cazul în care fiul lui se va stabili în Italia, „pentru că are aceste nume, va avea un atu în plus pentru a se integra în comunitate. Se va integra mai uşor”. El mai aduce în discuţie şi situaţia particulară a copilului în societate: „Dacă suntem în parc în oraşul unde trăim în Italia şi intru în vorbă cu cineva, accentul meu mă va trăda că sunt străin şi nu ai ce face că nu scapi de acest accent nici după 20 de ani. În schimb, pe el când îl văd îl acceptă mai uşor ca unul de-al lor”.

Pe de altă parte, dacă vom considera că numele individului reprezintă o parte din identitatea sa personală, dar şi naţională, vom putea spune că alegerea unuia dintr-o paradigmă onomastică străină ar însemna, într-o bună măsură, şi o rupere flagrantă de comunitatea spirituală originară.

La un nivel superior din punct de vedere al complexităţii se încadrează utilizarea zilnică a întregului sistem al limbii-mijloc, şi nu numai în relaţiile cu vorbitorii-autohtoni. Conform unui sondaj efectuat în 2007 în Italia¹⁰, 74% dintre respondenţi au declarat că au învăţat limba italiană numai după sosirea în această ţară, 56% că în propria casă vorbesc, de obicei, atât româneşte, cât şi italieneşte, 36% utilizează doar italiana, în timp ce numai 8% vorbesc doar româneşte. În cadrul aceluiaşi sondaj, respondenţii au apreciat pozitiv învăţarea limbii italiene de către copiii lor. Mai mult, 94% şi-au exprimat dorinţa de a-şi îmbunătăţi cunoştinţele de italiană, prin cursuri de la locul de muncă sau organizate la sfârşit de săptămână. Andreea Raluca Torre, autoarea sondajului, interpretează datele susţinând că „elementele cheie în procesul de adaptare şi integrare a populaţiei româneşti din Italia sunt proximitatea culturală şi deci lingvistică care facilitează atât învăţarea limbii, cât şi relaţia cu societatea italiană, importanţa familiei în procesul migrator şi în procesul de stabilire, necesitatea unei colaborări sinergice şi bidirecţionale între migrant, societate şi structurile din ţara de migraţie”¹¹.

Uneori, lucrurile merg mai departe decât atât, părinţii stabilindu-şi o strategie integraţională din a-i încuraja pe copiii lor născuţi în această ţară să vorbească doar limba italiană în discuţiile uzuale din cadrul familiei¹².

Care ar putea fi efectul schimbării limbii uzuale pentru aceşti indivizi, în special pentru copiii lor? Unul dintre cei mai valoroşi lingvişti din toate timpurile, Wilhelm von Humboldt, afirma că „limba este organul formator al gândului. Integral spirituală, integral interioară, trecând oarecum fără să lase urme, activitatea intelectuală se exteriorizează în vorbire prin intermediul sunetului şi devine astfel perceptibilă pentru simţuri. Activitatea intelectuală şi limba constituie o unitate şi sunt inseparabile”¹³. Mai mult, limba reprezintă, pentru Humboldt, expresia identităţii unui popor, chiar peste timp, exemplul redat în acest sens fiind acela al trăsăturilor naţiunii indiene din Antichitate care, inclusiv pe baza acestui criteriu, arată pentru acea perioadă „în interior, orientarea spre cunoaşterea cauzelor prime şi a scopului unic al existenţei umane, iar în exterior poziţia [de castă], orientată exclusiv către această cunoaştere, cu alte cuvinte înclinarea spre meditaţie şi aspiraţia către divinitate, pe de o parte, şi funcţia sacerdotală, pe de altă parte”¹⁴. În acest context, Humboldt nu ezită să vorbească despre „limbi superioare”, dând exemplu limba peruană, care a rămas în urma celei mexicane. Există o contopire între specificitatea spiritului şi configuraţia limbii, „încât, dacă una dintre ele ar fi dată, cealaltă ar trebui să fie dedusă în întregime din prima”¹⁵.

Rezultat al ideii că „substanţa reală a limbii este pe de o parte sunetul ca atare, iar pe de altă parte totalitatea impresiilor sensibile şi a mişcărilor spontane ale spiritului, care precedă formarea conceptului prin intermediul limbii”¹⁶, Humboldt afirmă că „prin acelaşi act în virtutea căruia urzeşte, pornind din interiorul său, reţeaua propriei limbi, omul se implică în aceasta şi orice limbă trasează în jurul poporului căruia îi aparţine un cerc din care nu se poate ieşi decât trecând, în aceeaşi secundă, în cercul altei limbi. Învăţarea unei limbi străine ar trebui de aceea să însemne dobândirea unei noi perspective în viziunea asupra lumii de până la acel moment – şi, până la un punct chiar înseamnă aşa ceva, de vreme ce orice limbă conţine întreaga ţesătură de concepte şi modul de reprezentare ale unei părţi a umanităţii”¹⁷.

În percepţia publică, ponderea schimbării de mentalitate pe fondul migraţiei adună procente constante¹⁸, chiar dacă nu apare drept conştientă implicarea factorului-limbă în acest proces.

Sub-identităţi, prejudecăţi şi coincidenţe

Trecând la un nivel mai larg, şi în acelaşi timp mult mai dificil, cel al altor tipuri de identităţi naţionale, este obligatoriu de stabilit dacă însuşi acest concept are o bază teoretică stabilă, susţinută de existenţa unor fundamente la nivel practic, prezente constant în miezul nestrămutat, identic şi evident al unui popor. Unii cercetători nu ezită să aducă în discuţie, în acest context, schimbarea de valori provocată de impactul regimurilor comuniste şi de evenimentele din 1989: „Ţările din Est se confruntă, de peste o jumătate de veac, cu o gravă criză de identitate. Despărţite, după război, de identitatea europeană, incapabile să se plieze total pe noua identitate ce li se oferise atunci, din nou în dificultate după schimbările din 1989, când au constatat falia adâncă ce le desparte de vechile democraţii europene, acestea se găsesc într-o cursă continuă de refacere şi refondare. E o criză a reperelor, a referinţelor şi clivajelor politice, a legăturilor sociale, a reprezentării politice, a identităţii simbolice. Criza personală de identitate îşi are, fără îndoială, fundamentul în criza socială. Poate mai mult decât Apusul, Estul e marcat de o criză a militantismului, aflat acum în pană, fără repere civice, fără cauză, fără partide de masă care să coaguleze. Și, desigur, o criză a angajamentului partizan, altădata motorul sistemelor sociale din Est”¹⁹. Dar poate că identitatea naţională nu ţine nici de limbă, nici de teritoriu, religie sau istorie, ci de idealul politic şi istoric...²⁰. Ori variabilele sunt prea greu de fixat pentru a unifica esenţa unei naţiuni²¹.

Prin urmare, pare raţională şi prevăzătoare asumarea unui punct de vedere care legitimează existenţa „sub-identităţilor” naţionale: „Există, şi fac ravagii, trei mari erori în înţelegerea identităţii naţionale. Prima este aşteptarea că identitatea este unică şi uniformă: românii au o (unică) identitate, germanii au o (unică) identitate, ruşii au o (unică identitate), şi aşa mai departe. Nu s-a dovedit niciodată că ar fi aşa. Acest mod de a vedea este o simplificare şi o idealizare a unei realităţi mult mai complexe şi mai variate. Sociologii au propus reconstituirea eului ca multitudine de roluri (Goffman) – de ce nu s-ar recunoaşte că şi identitatea naţională ca alcătuită dintr-o multitudine de sub-identităţi, sau identităţi parţiale, contextuale, care nu sunt totdeauna legate armonios între ele?”²².

Asumarea unui asemenea principiu ar putea evita generalizări periculoase, pornite de la aşezarea, unele lângă altele, a unor date statistice sau ale experienţei, şi apoi identificarea unor „constante” după interpretarea acestora, cum ar fi următoarele:
1. „Pecetea neisprăvitului” de care scria D. Drăghicescu²³ ca trăsătură a poporului român, care nu-şi termină niciodată proiectele (trăsătură împărtăşită şi de Eugen Simion sub formula „adamism”) ar putea fi pusă cumva la îndoială de faptul că la jumătatea lui 2009 românii reprezentau cel de-al doilea grup de întreprinzători străini din Italia, cu 28.580 titulari de firme²⁴?
2. 43% dintre cei intervievaţi în cadrul unui sondaj²⁵ afirmă că cei care lucrează în străinătate „divorţează mai uşor”. Dacă înainte de migrare, rolul femeii a fost în mare parte pasiv şi legat de deciziile bărbaţilor, ulterior s-a produs o schimbare a rolurilor în familie, datorată emancipării economice²⁶. Este cutremurat eşafodajul puternic şi încremenit al valorilor familiale româneşti de experienţa migraţiei?
3. Este influenţată intenţia de vot a migranţilor de această experienţă-formatoare? Reprezintă tendinţa acestui vot o temă justificată şi majoră pentru politica românească²⁷?

Concluzii

Efectele fenomenului migrator asupra Eului individual, cît şi asupra celui colectiv sunt dificil de identificat, de vreme ce însuşi acest proces se află în plină desfăşurare. Cercetarea fenomenului merită însă o atenţie sporită, cu rezultate integrate, mai ales că discursul public pe această temă pare monopolizat, în ultima vreme, doar de „capitole migratorii”, cum ar fi dimensiunea economică, cea politică sau cea tragică, a copiilor care suferă din cauza despărţirii de familie.

Bibliografie
CINGOLANI, Pietro, „Prin forţe proprii. Vieţi transnaţionale ale migranţilor români în Italia”, în Remus Gabriel Anghel, István Horváth (coord.), Sociologia migraţiei, Iaşi: Editura Polirom, 2009.
DRĂGHICESCU, Dimitrie, Din psihologia poporului român, Bucureşti: Editura Albatros, 1995.
HUMBOLDT, Wilhelm von, Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanităţii, trad. de Eugen Munteanu, Bucureşti: Editura Humanitas, 2008.
ILIESCU, Adrian Paul, „Trei mituri identitare”, http://www.iasuluniversitar.ro/opinii-atitudini/atitudini-polemici/1733-adrian-paul-iliescu-trei-mituri-identitare.html (5 aprilie 2011).
LUPU, Alexandru Cosmin, „Efectele migraţiei internaţionale asupra României ultimelor decenii”, trad. de Laura Ildiko Timşa, în Franco Pittau, Antonio Ricci, Laura Ildiko Timşa (coord.), Românii din Italia, între respingere şi acceptare, Roma: Editura Idos, Editura Sinnos, 2010.
MANOLESCU, Nicolae, „Ce este identitatea naţională?”, România Literară, 50 (2009).
PLEȘU, Andrei, „Identitate naţională”, Adevărul, 1 octombrie 2008.
RICCI, Antonio, „România: migraţie şi muncă în Italia înainte şi după aderarea în UE”, trad. de Ana-Maria Sărăţean, în Franco Pittau, Antonio Ricci, Laura Ildiko Timşa (coord.), Românii din Italia, între respingere şi acceptare,Roma: Editura Idos, Editura Sinnos, 2010.
SANDU, Dumitru, Lumile sociale ale migraţiei româneşti în străinătate, Iaşi: Editura Polirom, 2010.
TORRE, Andreea Raluca, „Integrarea socio-profesională. Punctul de vedere al comunităţii româneşti în Italia”, trad. de Laura Ildiko Timşa, în Franco Pittau, Antonio Ricci, Laura Ildiko Timşa (coord.), Românii din Italia, între respingere şi acceptare, Roma: Editura Idos, Editura Sinnos, 2010.

NOTE

 sus