Identitate naţională

Imigraţia musulmană și identitatea naţională în Europa.
Împreună sau separaţi?

 

DANIELA MIHAELA SPÎNU
[The University of Bucharest]

Abstract:
In recent years european countries have begun to question the success of multiculturalism, promoted under the impetus of „the unity and diversity” logo, outlining Muslim immigration as a threat to national identity. How the officials speech outline the muslim immigration-national identity duality, which are the terms that are translating this crisis and how they are interpreted in the muslim countries, here are some questions that will structure the presence article.

Keywords: muslims, immigration, national identity, islamophobia, multiculturalism, security

Introducere

„Societatea multiculturală în care imigranţii şi localnicii să trăiască mulţumiţi unii lângă alţii a eşuat. A eşuat total”¹. Declaraţia, aparţinând cancelarului german Angela Merkel, şoca lumea diplomatică la momentul respectiv, ridicând multe semne de întrebare cu privire la poziţia unor state „nucleu” fata de problematica multiculturalismului grosso modo şi al integrării comunităţilor de migranţi, cu precădere musulmani, stricto sensu.

Declaraţia nu este unică în peisagistica germană în condiţiile în care Horst Seehofer², premierul Bavariei şi membru al coaliţiei Uniunii Social Creştine îndemna la stoparea imigraţiei din Turcia şi statele arabe.

Ceea ce este deosebit de relevant este faptul că aceste poziţii sensibile au declanşat în scurt timp o succesiune de abordări diplomatice similare ale unor oficiali importanţi din Marea Britanie, Franţa sau Olanda.

Urmând această linie generală, David Cameron declara pe 5 februarie 2010 la Conferinţa de Securitate de la München că Marea Britanie are nevoie de o întărire a identităţii naţionale pentru a opera cu o mai mare eficacitate împotriva extremismului, radicalizării şi terorismului. Doctrina multiculturalismului ce încuraja culturi diferite de a trăi separat unele de altele, separate chiar de curentul principal al societăţii gazdă, chestiona asupra capacităţii de integrare a musulmanilor în noile state. În egală măsură, Cameron se poziţiona în favoarea renunţării la toleranţa pasivă, principiu cedat în sprijinul multiculturalismului, în schimbul promovării unui „liberalism musculos”³. Ori tocmai acest liberalism musculos viza pe de o parte ameninţarea la adresa comunităţii musulmane cu blocarea finanţărilor dacă nu sprijină drepturile femeilor (a se vedea discuţiile mai vechi cu privire la valul Islamic şi burqa), iar pe de altă parte se concentra pe respingerea sugestiilor potrivit cărora politica externă poate stopa ameninţarea teroristă.

A priori, poziţia lui Cameron s-a focusat pe conştientizarea cauzelor „home-grown” ale ideologiei extremiste, contur în care multiculturalismul, ca politică naţională, a trecut cu vederea comunităţile segregate a căror comportamente deviau de la valorile societăţii occidentale. Prin această ultimă particularitate multiculturalismul de stat a „eşuat în emiterea unei viziuni despre societate, din care tinerii musulmani să simtă că fac parte. În căutarea unui element cu care să se identifice şi căruia să îi aparţină, ideologia extremistă poate fi opţiunea „⁴ .

Ideea este rezumată, în termeni mult mai generali, şi de preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, care afirmă „în toate democraţiile noastre, ne-am preocupat mai mult de identitatea celui care ajunge în ţară şi mai puţin de identitatea ţării care îl primeşte”⁵, punând accent pe datoria imigrantului de a se integra în corpul cetăţenesc „nu vrem o societate în care comunităţile să coexiste unele alături de celelalte. Dacă vin în Franţa, trebuie să accepte că fac parte dintr-o singură comunitate, comunitatea naţională”⁶.

Nici primul ministru olandez, Maxime Verhagen nu s-a abătut de la acest memorandum colectiv împotriva multiculturalismului declarând că cetăţenii olandezi nu se mai simt „acasă în propria ţară”⁷.

Reluând o temă tratată intens încă de la începutul anilor 1990, Stanley Hoffman⁸ susţinea că statele occidentale sunt astăzi invadate „nu de către armate şi tancuri, ci de emigranţi care vorbesc alte limbi, venerează alţi Dumnezei, aparţin altor culturi, le vor lua slujbele, le vor ocupa pământurile, vor trăi departe de sistemul de prosperitate şi le vor ameninţa modul de viaţă”, ele reiterează o serie de discursuri şi atitudini cu privire la conexiunea imigraţie-identitate naţională. Un lucru este cert: ele nu sunt nici pe departe noi.

Binomul imigraţie/identitate naţională a fost de altfel una dintre axele centrale ale campaniei prezidenţiale franceze din 2007, candidata socialistă Ségolène Royal sugerând fiecărui francez să deţină drapelul naţional, în timp ce Nicolas Sarkozy promitea creearea unui Minister al Imigraţiei şi Identităţii naţionale⁹. Mai mult, dezbaterile de la nivel european traduc îngrijorările manifestate la nivel de state europene cu un procent ridicat al imigrantilor musulmani, ca Franţa şi Germania. Spre exemplu, un sondaj de opinie efectuat de Le Monde¹⁰ susţine că 68% dintre francezi şi 75% dintre germani consideră că musulmanii nu sunt bine integraţi în societate, în timp ce 42% dintre francezi şi 40% dintre germani asociază imigraţia musulmană cu atacul la adresa identităţii naţionale.

Percepuţi ca „manifestarea ameninţărilor”, atacul la adresa democraţiei”¹¹, bogey man-ul societăţii moderne, migranţii apar în limbajul autorităţilor naţionale ca un risc la adresa locurilor de muncă, simbolul creşterii criminalităţii sau chiar ca factor destabilizator al identităţii naţionale prin subminarea valorilor culturale. Pe această traiectorie, întrebări de tipul „constituie imigraţia un risc real sau imaginar la adresa identităţii statelor europene?” sunt mai mult decât legitime.

Imigraţia musulmană şi identitatea naţională. Naşterea Islamofobiei

Pilonul identităţii naţionale, susţine Anna Triandafyllidou¹², este redat de capacitatea de a defini cine este membrul unei comunităţi şi cine este străinul. Urmând această linie generală, esenţa a ceea ce conceptul de „noi” simbolizează nu cristalizează specificitatea culturală sau unicitatea unei naţiuni, ci ,mai degrabă, reuneşte filamentele unei identităţi ale carei principii contrastează cu cele ale conceptului de „ei”.

Pe de altă parte, Gellner sugerează că pentru ca doi indivizi să facă parte din aceeaşi naţiune trebuie să se identifice în primul rând cu o cultură comună¹³.

Aceste poziţii sunt interesante în măsura în care imigraţia impune o „absenţă/prezenţă” ce contravine ordinii naţionale: imigrantul este pe de o parte absent în interiorul statului naţiune căruia îi aparţine, iar pe de altă parte este prezent pe teritoriul unui stat cu care nu se identifică. Ori în condiţiile în care organizarea lumii se raportează la state şi state naţiuni, absenţa din statul de origine şi prezenţa într-o ţară străină conduce la excluderea imigrantului din ambele societăţi.

Per se, paradoxul este conturat de Abdelmalek Sayad care susţine că „imigraţia şi dublura sa, emigraţia oferă ocazia de a confrunta în practică, prin experienţă, ordinea naţională, mai precis distincţia dintre naţional şi non-naţional. Imigrantul periclitează ordinea naţională forţând să creadă ceea ce nu există, să creadă ceea ce nu ar trebui să fie crezut că există.”¹⁴

Triada migraţie – securitate- islamofobie se înscrie în logica evenimentelor teroriste începând cu cele de la 11 septembrie 2001 şi continuând cu cele de la Madrid sau Londra, evenimente care au conturat o nouă paradigmă, aflată am spune în contradirecţiei celei gândite de Fukuyama la începutul anilor ‘90, cea a sfârşitului unităţii de timp, de loc şi de acţiune. Atacurile teroriste nu au făcut decât să amplifice tensiunile dintre migranţii musulmani şi populaţia majoritară, conducând la ceea ce avea să fie cunoscut sub numele de islamofobia. Reunind „toate formele de discurs, atât interviuri cât şi acte, sugerând că emană dintr-un centru ideologic identic – frica (fobia) iraţională de islam”¹⁵, islamofobia se articulează în statele cu procent destul de mare de migranţi musulmani. Unii autori, ca Astrid Bottocher, susţin că nu avem de-a face cu o conceptualizare a termenului, ci asistăm mai degrabă la o contextualizare a lui. Discursul cu privire la islamofobie se concentrează în jurul unei mitologii a complotului dominată de frica desăvârşirii Eurabiei datorate ratei mari de naşteri a imigranţilor musulmani¹⁶. Islamofobia conturează imaginea negativă a musulmanilor discriminaţi datorită unor contexte faptice, imaginate sau atribuite identificării cu religia islamică. Sabine Schiffer, trasează o linie de demarcaţie între conceptul de „islamcritique” şi „islamofobia” sugerând că dacă primul termen critică anumite interpretări din Coran şi Hadith şi nu se referă la musulmani în calitate de bloc monolitic, cel de-al doilea face trimitere, citând din cele două surse reigioase, la lipsa de moralitate a musulmanilor, prezenţa celor din urmă pe teritoriul statelor gazdă fiind percepută ca formă de ocupaţie¹⁷. Efectele acestei clasificări sunt deosebit de importante în măsura în care dacă „islamcritique” are obiectivul de a facilita integrarea musulmanilor în statele europene, „islamophobia” determină segregarea. Alţi autori, ca Robert Spencer¹⁸, apreciază că „islamofobia” nu este decât un instrument creat de islamiştii moderaţi pentru a atrage atenţia de la acţiunile jihadiste ale teroriştilor.

Imigraţia musulmană şi insecuritatea. Construirea socială şi politică a „islamofobiei”

La câteva săptămâni după atentatele teroriste de la Londra, apariţia unui tânăr cu trăsături orientale şi ghiozdan negru intrând într-un vagon al metroului londonez¹⁹ a stârnit panică printre călători. Unii au coborât, în timp ce alţii au preferat să se retragă în vagonul alăturat.

După scurt timp de la referendumul din Elveţia privind interzicerea construcţiei minaretelor, un sondaj efectuat în Franţa susţinea că 57%²⁰ dintre francezi ar vota în mod identic în timp ce 47% ar fi în favoarea interzicerii moscheelor.

În Feijennoord Rotterdam, cândva cartierul muncitorilor portuari, astăzi cartierul imigranţilor, construirea celei mai mari moschei din Europa, Es-Salam, proiectată de un renumit birou de arhitectură olandez, a produs dispute în rândul locuitorilor oraşului. Reacţiile scandaloase nu au fost determinate de împotrivirea din percepte religioase şi nici de „înălţimea minaretelor” (a căror construire a fost interzisă în Elveţia prin referendumul din 2009), ci esenţialmente datorită faptului că prin materializarea acestui proiect va fi depăşită înălţimea instalaţiilor de iluminat ale stadionului de fotbal²¹.

Acelaşi oraş multicultural, prezintă alte astfel de exemple. În timpul unei şedinţe la tribunal avocaţii musulmani au refuzat să se ridice la intrarea judecătorilor precizând că textul Coranului îi învaţă că toţi oamenii sunt egali, iar în 2008 De Telegraaf, un ziar local, relata despre cazurile a peste 172 de bărbaţi care sunt căsătoriţi cu două sau chiar 3 femei.

Exemplele menţionate mai sus radiografiază pe de o parte diferenţele culturale, iar pe de altă parte incidenţa stereotipiilor la nivelul societăţilor europene. Paul Scheffer, un renumit ziarist olandez, prezenta aceste diferenţe în termenii unei „drame multiculturale”²².

„Drama” imigranţilor musulmani se produce, afirma acesta, datorită unei toleranţe greşit interpretate de societatea majoritară cu scopul evitării conflictelor, toleranţă ce are ca efect final creşterea violenţei în rândul migranţilor în detrimentul respectării legilor²³.

În Franţa, stat în care se regăsesc 6 milioane²⁴ de musulmani, problematica dintre religie şi ameninţarea la adresa identitatii naţionale devine cu atât mai dezbătută la nivel de opinie publică in termeni de securitate. Spre exemplu, emisiunea canalului France 3 « Ce soir ou jamais » avându-i ca protagonişti pe Abdelwahab Meddeb, scriitor şi producătorul unei emisuni despre Cultura Islamului, şi Tariq Ramadan, fost consilier al guvernului englez pentru probleme legate de islam, a subliniat două viziuni paralele a percepţiei asupra islamului la nivel de Occident. „Religia este altceva decât acest calcul meschin între viaţă şi moarte”²⁵, afirma Abdelwahab Meddeb, ori tocmai această percepţie asupra tezelor islamului are capacitatea de a corupe din interior. Soluţia propusă nu putea fi decât despecificarea islamului, proces tradus prin degajarea de dogma religioasă care nu corespunde realităţii. Tariq Ramadan se poziţionează însă în susţinerea unei noi conceptualizări, cea care vizează „dubla autocritică”. În calitate de imigrant, individul trebuie să reflecteze asupra lecturii acestor texte recurgând la o critică a lor atât ca musulman cât şi ca occidental.

Urmărind această contextualizare, cu ceva timp în urmă, Francis Fukuyama, susţinea o conferinţa la Washington DC cu privire la identitate, imigraţie şi viitorul democraţiei liberale²⁶ . Întrebat fiind cum vede integrarea imigranţilor în democraţiile liberale, Fukuyama atrăgea atenţia asupra relaţiei conflictuale dintre societăţile gazdă şi integrarea minorităţilor culturale „mai ales a celor care provin din ţările musulmane”²⁷. Există semnale negative pe acest palier, afirma acesta: atentatele din Madrid, asasinarea regizorului Theo Van Gogh de către Mohamed Bouyeri la Amsterdam, atentatele din Londra, revoltele din suburbiile Franţei.

Fukuyama se desprinde de falia religioasă în contruirea argumentaţiei sale, mizând pe o abordare mai degrabă sociologică. Preluând modelul lui Tonnies, altfel spus distincţia Gemeinschaft – Gesellschaft, istoricul analizează această înclinaţie spre violenţă a comunităţilor de imigranţi musulmani în raport cu modificările impuse de tranziţia de la o societate închisă, supusă unui set de valori riguros structurate, la o soccietate modernă, de consum, axată pe principii liberale. Identitatea devine problematică în momentul în care musulmanii părăsesc societăţile tradiţionale emigrând. Situaţia comportă o serie de anomalii în condiţiile în care „identitatea unui individ musulman nu mai este susţinută de societate, asupra lui existând o presiune puternică pentru a se conforma normelor culturale predominante în societăţile occidentale”²⁸. Astfel de abateri conferă o explicaţie coerentă unor întrebări ce fac distincţia între ceea ce este permis (hallal) şi ceea ce este interzis (haram). La intersecţia acestor problematici identitare se naşte, afirmă istoricul, islamismul radical şi jihadismul. Asistăm la ceea ce Abdelwahab Meddeb numeşte despecificarea islamului. Identitatea musulmană devine mai curând o particularitate de credinţă interioară decât una de aliniere la o practică socială exterioară. Totodată, aceast şablon de analiză permite extrapolarea unei alte dimensiuni: creşterea criminalităţii în rândul celei de-a două generaţii de imigranţi: „prizonieri între două culturi cu care nu se pot identifica sunt atraşi în mod deosebit de ideologia universalistă pe care o oferă jihadismul contemporan”²⁹ ( cu titlu de exemplu, majoritatea imigranţilor din Germania manifestă o puternică reacţie de respingere a societăţii germane, respectiv a identităţii germane³⁰).

Ca o prelungire a acestei aserţiuni, Pierre Hassner, filosof şi expert în relaţii internaţionale publica pe situl Aljazeera un articol intitulat „Geopolitica Pasiunii”³¹ încercând să surprindă câteva dintre particularităţile lumii arabe. Această geopolitică a pasiunii gravitează în jurul a trei mari teme: frica, aspiraţia către securitate, bunuri materiale, onoare, mândrie şi căutarea gloriei, statusului şi recunoaşterea drepturilor şi meritelor. Negarea acestor trei pasiuni va duce la dezlănţuirea furiei.

Această particularitate generează una dintre cele mai reprezentative dileme a „islamizării Europei”: „fie îi învăţăm pe musulmani să fie cetăţeni globali care trăiesc în societăţi democratice pluraliste, fie, din contră, islamiştii câştigă”³². Interpretarea traduce o traiectorie certă: slabă integrare a migranţilor musulmani va duce la „islamicizarea Europei”.

O altă discuţie care conduce la islamofobie în calitate de factor destabilizator este construcţia politică ce legitimează astfel de atitudini. Dezbaterile cu privire la interzicerea vălului Islamic într-o serie de state europene amplifică starea de tensiune între migranţii musulmani şi populaţia majoritară, rădicând o serie de semne de întrebare în ceea ce priveşte asocierea apartenenţei religioase a cetăţenilor cu ideea de ameninţare la adresa identitatii statelor naţiune.

Încă din 1994, într-un articol din Le Point, Ministrul francez al Educaţiei de la acea vreme, François Bayron, făcea referire la purtarea vălului islamic ca la o ameninţare la adresa valorilor identitare sugerând „Dorinţa naţională nu poate fi ignorată. Vom continua să acceptăm semne religioase discrete, dar nu vom putea accepta semne ostentative care divid copiii noştri”³³. În condiţiile unei susţineri masive a populaţiei, 86% dintre francezi opunându-se purtării vălului în şcoli, în octombrie 1994 poziţia adoptată la nivel declarativ se transforma în acţiuni operative, poliţia fiind chemată în Lille pentru a împiedica pătrunderea în incinta unei şcoli a unui grup de 22 de eleve ce purtau vălul islamic.

Discuţiile care privesc interzicerea anumitor simboluri religioase islamice descriu în prezent rolul identităţii naţionale şi locul religiei în societăţile europene.

La nivelul societăţii franceze dezbaterea cu privire la interzicerea purtării „burqa” gravitează în jurul conceptului de identitate şi securitate naţională, în măsura în care Sarkozy apreciază burqa drept simbol al suprimării drepturilor femeilor, iar o Comisie Parlamentară recomanda interzicerea purtării burqa în locuri ca spitale şi transportul public, menţionând „vizibilitatea feţei în spaţiul public este esenţială securităţii noastre, fiind o condiţie de a trăi împreună”³⁴. În alte state europene, ca Germania, Olanda sau Belgia interzicerea purtării burqa se înscrie într-un lung şir al demonstraţiilor privind drepturile femeilor şi lupta împotriva acestei „închisori mobile”³⁵, în timp ce în Elveţia referendumul privind interzicerea construcţiei minaretelor a obţinut 57,5 % din voturi, acţiunea fiind interpretată ca „expresia fricii şi a îngrijorării privind acţiunile extremiste care resping tradiţiile ţării”³⁶.

Reacţia lumii islamice faţă de „islamofobie”

Într-un articol intitulat sugestiv „Vin musulmanii”, publicat într-un ziar saudit, se vorbea despre faptul că indiferent ce cred „europenii despre musulmani şi despre viitorul val de migranţi, continentul are nevoie cu desăvârşire de sânge şi idei noi”³⁷. Mai mult, datorită numărului imigranţilor musulmani, unele dintre oraşele europene încep să semene tot mai mult cu Beirut, Istanbul sau orice alt oraş din Orientul Mijlociu.

Critică dezvoltată la nivel de presă scrisă se focusează în special pe interzicerea purtării vălului islamic sau al burka în calitate de „pericol la adresa securităţii”, totul în contextul în care, susţin ziariştii, la nivelul statelor europene „nuditatea de pe străzi şi sexul pe plajă sunt considerate a fi afişate în numele artei sau a libertăţii individuale”³⁸.

O altă axă criticată este cea a manipulării media, limbajul utilizat pentru a descrie prezenţa musulmanilor în Europa oscilând între concepte ca jihad, război, radical sau extremism, conducând la perceperea islamului ca o problemă per se³⁹.

Una dintre cea mai cunoscute voci ale islamului rămâne cea a lui Tarik Ramadan care, urmărind linia impusă de Francis Fukuyama în ceea ce priveşte identitatea musulmanilor din Vest, susţine că globalizarea a determinat ca vechile puncte de referinţă tradiţionale ale migranţilor să dispară. Epoca în care trăim, susţine acesta, este mult mai complexă şi diversă şi, deci, nu mai poate fi explicată prin dualitatea Dar al Islam-Dar al Harb. Utilizând conceptul de „personalitate musulmană”, Ramadan vorbeşte despre apariţia unei noi forme de islam, cel european, potrivit profiului migrantului musulman „credincios principiilor islamului, îmbrăcat în cultura europeană şi împământănit în cultura vestică”⁴⁰. Manifestul pentru un nou „noi”⁴¹ publicat în 2006 făcea apel la necesitatea musulmanilor migranţi de a renunţa la atitudinea de victimă şi de minoritate discriminată în favoarea unei participări active la nivelul societăţilor gazdă. Renunţarea la izolarea socială, reigioasă şi culturală ar fi fost contraponderea tezei incapacităţii musulmanilor de a se integra şi echivalentul tranziţiei de la „o lentă revoluţie a fricii” la o „determinantă revoluţie a încrederii”.

Deşi teza lui Samuel Huntington cu „ciocnirea civilizaţiilor” a fost destul de criticată, Ramadan argumentează faptul că dacă această idee nu are un corespondent în realitate, ingredientele ce ar putea duce la definitivarea acestei teze sunt tot mai prezente la nivelul statelor europene: o slabă comunicare între europeni şi migranţii musulmani, acceptarea unor stereotipuri, interese politice şi geostrategice divergente, lispa unei imagini clare a musulmanilor migranţi despre cum vor să fie percepuţi în statele vestice: „musulmani” sau mai degrabă „pakistanezi, turci sau arabi”. Concluzia la care ajunge Tarik Ramandan este extrem de interesantă în măsura în care susţine că viitorul dialog dintre civilizaţii nu va avea loc între frontierele geopolitice reprezentate de facto de „islam” şi „occident”, ci se va derula în cadrul societăţilor europene⁴².

Concluzii

La nivelul statelor europene nu există o poziţie comună în ceea ce priveşte ameninţarea musulmană racordată la eşecul multiculturalismului. Sunt migranţii musulmani o ameninţare la adresa statelor vestice pentru că refuză să consume alimente care nu sunt premise sau trebuie ca aceştia să manifeste acţiuni violente faţă de guvernele care i-au adoptat pentru a fi consideraţi un risc? De altfel, este islamul radical, şi implicit terorismul, singurul risc la adresa statelor vestice sau cultura Europei este în pericol datorită prezenţei acestora pe teritoriul său?

Interzicerea unor însemne religioase, discuţie ce datează încă din 1994 dar care a luat amploare în ultimii doi ani, ridică o serie de dileme în ceea ce priveşte capacitatea statelor europene de a pune în practică ideea multiculturalismului şi a „unităţii în diversitate” promovată la nivelul Uniunii Europene, cu mult înainte ca liderii europeni să promoveze „eşecul” multiculturalismului. În prezent, multiculturalismul este mascat de un cumul de concepte ca secularizare, segregare, integrare, asimilare, în timp ce mass-media conturează profilul migranţilor musulmani în termeni ca extremism, violenţă, jihad, radicalizare.

Guvernele naţionale vorbesc despre nivelul economic scăzut al acestei minorităţi, despre criza identităţii, slabă educaţie şi incapacitatea lor de a se integra în societăţile occidentale în măsura în care deteritorializarea a dizolvat sentimentul de apartenenţă la vreun stat naţiune. Acelaşi guverne vorbesc despre tendinţa musulmanilor din vest de a forma comunităţi religioase închise, ceea ce duce la ghetorizare şi radicalizare. Pe acest fond, declaraţiile care certifică sfârşitul multiculturalismului, nu numai că nu vor stopa ameininţarea teroristă, dar asemenea poziţiilor abordate după intervenţia în Irak şi Afganistan care shiţau scenarii apocaliptice ale islamofobiei, vor duce la amplificarea potenţialului de radicalizare. Cu atât mai mult cu cât, discursurile fac trimitere la identitatea naţională şi întărirea valorilor culturale dominante.

Întrebarea este dacă oare aceleaşi guverne vor să integreze comunitatea musulmană şi dacă da, oare integrarea este sinonimă cu lupta împotriva islamului? Dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci, spune Pierre Manent, ar trebui să ştim „nu pentru a câştiga acest război, pentru că nu am vrea să-l pierdem, ci pentru a pregăti cu seriozitate pacea”⁴³.

Bibliografie
Surse Directe
FREILICH, D., GUERETTE, Joshua, ROB, T., „Migration, culture conflict, crime and terrorism”, ( Ashgate, 2006).
FUKUYAMA, Francis, „Identity, Immigration and Democracy”, Journal of Democracy Vol 17, 2, (2006).
GELLNER, Ernest, „Nations and Nationalism”, (Oxford, Blackwell Publishing Ltd, 1983).
HOFFMAN, Staley, „The Case for Leadership”, Foreign Policy 81 (1990-1991):30.
MANENT, Pierre, „Raţiunea Naţiunilor. Reflexii asupra democraţiei în Europa”, (Bucureşti, Nemira, 2007).
PARSONS, Craig, SMEEDING, Timothy M. , „Immigration and the transformation of Europe”, (Cambridge, 2006).
RAMADAN,Tarik, „Western muslims and the future of Islam”, (Oxford,Oxford University Press, 2004).
RIEDER, Sabine,„Multietnicul Rotterdam îşi caută identitatea ca oraş”, Lettre Internationale75,( 2010):32-34.
SACKMANN,Rosemarie, PETERS, Bernhard, FAISTA, Thomas, „Identity and integration. Migrants in Western Europe”, ( Ashgate, 2003).
SAYAD, Abdelmalek, „L’immigration ou les paradoxes de l’altérité” , ( Bruxelles, l’Homme, 1991).
SPENCER, Robert, „The Political Incorrect guide to islam”, ( Regnery Publishing, 2005).
AL SAYYAD, Nezar, CASTELLS, Manuel, „Muslim Europe or Europe-Islam. Politics, Culture and citizenship in the age of Globalization”, (Lexington, 2002).
TRIANDAFYLLIDOU, Anna”, Immigrants and National Identity in Europe”, (London, Routledge, 2001).

Surse Internet
ALLEN, Petter, „Islam now considered ‚a threat’ to national identity by almost half of French and Germans, according to new poll”, Daily Mail,16 ianuarie 2011, (http://www.dailymail.co.uk/news/article-1344624/Islam-seen-threat-national-identity-half-French-Germans.html), accesat 10 februarie 2011.
BOTTICHER, Astrid, „Islamophobia? The German Discussion about islamophobia”, (2006) (http://www.cepsr.com/dwnld/botticher2009020306.pdf).
BBC News, „State multiculturalism has failed, says David Cameron”, 5 februarie 2011, (http://www.bbc.co.uk/news/uk-politics-12371994).
CHERNITSKY, B., „Worldwilde Muslim Reactions to Switzerland’s Anti-Minaret Referendum”, MEMRI, 10 Ianuarie 2010, Inquiry and Analysis Series Report, No.579. (http://www.memri.org/report/on/0/0/0/0/0/0/3895.html).
CESARI, Joceliyne, „Securitization and religious divides in Europe. Muslims in Western Europe after 9/11. Why the term islamophobia is more a predicament than an explanation”, Liberty and Security, 2006, (http://www.libertysecurity.org/IMG/pdf_Challenge_Project_report.pdf).
DINU, Mihai Stefan, „Rolul religiei în construcţia viitoarei Europe”,( Bucureşti Universitatea Naţionala de Apărare Carol I, 2009), (http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/rolul_religiei_in_constructia_viitoarei_europe.pdf).
FARZANEH, Kayvan, „Europe’s Burka Wars”, Foreign Policy, (2010), (http://www.foreignpolicy.com/articles/2010/05/11/europe_s_burqa_wars).
HANCU, Alexandru, „Oameni, spaime, sondaje”, Revista22, 10 august 2005, (http://www.revista22.ro/oameni-spaime-sondaje-1950.html).
HASSNER, Pierre, „The Geopolitics of Passions”, AlJazeera , 29 august 2010, (http://english.aljazeera.net/focus/2010/08/2010818102020494849.html).
RAMADAN, Tarik, „How should muslims respond to globalization”, 11 noiembrie 2010, (http://www.tariqramadan.com/How-Should-Muslims-Respond-to.html).
RAMADAN, Tarik, „ Manifesto for a New „WE”, (2006), (http://www.tariqramadan.com/?page=pdf&id_article=738).
RAMADAN, Tarik, MEDDEB, Abdelwahab, Mecanopolis, (2008), (http://www.mecanopolis.org/?p=350).
WEAVER, Matthew, „Angela Merkel: German multiculturalism has utterly failed”, The Guardian, (http://www.guardian.co.uk/world/2010/oct/17/angela-merkel-german-multiculturalism-failed) 17 octombrie 2010.
WRIGHT, Oliver, TAYLOR, Jerome, „Cameron: My war on multiculturalism”, The Independent, 5 februarie 2011 (http://www.independent.co.uk/news/uk/politics/cameron-my-war-on-multiculturalism-2205074.html).
„Sarkozy: le multiculturalisme, «un échec»” , Le Figaro, 10 februarie 2011, (http://www.lefigaro.fr/flash-actu/2011/02/10/97001-20110210FILWWW00731-sarkozy-le-multiculturalisme-un-echec.php).
„Multiculturalism has failed: Verhagen”, Dutch News, 15 februarie 2011 (http://www.dutchnews.nl/news/archives/2011/02/multiculturalism_has_failed_ve.php).
„L’identité nationale en 10 questions”, Le Point, 2 noiembrie 2010, (http://www.lepoint.fr/actualites-societe/2009-11-02/debat-l-identite-nationale-en-10-questions/920/0/391057).
„National identity: Who is really French?” France24, 5 februarie 2010, (http://www.france24.com/en/20100122-national-identity-marseille-belsunce-immigration-mosque-islam-debate-james-andre).
Saudi Columnist: „Brussels increasingly looks like any great Middle East City”, MEMRI, 19 mai 2010, Special Dispatch, No.2964, (http://www.memri.org/report/en/0/0/0/0/0/0/4182.htm).
Saudi Columnist: „Brussels increasingly looks like any great Middle East City”, MEMRI, 19 mai 2010, Special Dispatch, No.2964, (http://www.memri.org/report/en/0/0/0/0/0/0/4182.htm).
Televiziunea Romana, „Merkel anunţă eşecul societăţii multiculturale”, 17 octombrie 2010, http://www.tvr.ro/articol.php?id=90748.

 sus