Imigraţie/Emigraţie



Despre „poporul muncitor unic” și locul minorităţilor naţionale în cadrul „naţiunii socialiste”.
Maghiari, germani şi evrei în România lui Ceauşescu (I)

EMANUEL COPILAȘ
[West University of Timișoara]

Abstract:
Nationalism represented a powerful semantic catalyst for romantic Leninism, by which I refer to the Romanian communist ideology during the „Ceausescu era”, a hybrid and unique combination of Leninism, German philosophical romanticism, extreme nationalism and also Fascism. Within romantic-Leninist ideology, the nation was an integrative and oppressively imposed „from above” concept used as an instrument to dissipate and identitary annihilate the ethnic minorities by forcibly circumscribing them to the „unique working people”.

Keywords: Leninism, ethnic minorities, „socialist nation”, „unique working people”, paramodern identity, „revolutionary socialist patriotism”

 

Leninism romantic şi identitate paramodernă: structura ideologică şi obiectivele sociale ale comunismului românesc în timpul „epocii Ceauşescu”

Analizând ceea ce el numeşte „regimuri leniniste”, Kenneth Jowitt ajunge la o serie de concluzii interesante şi totodată fertile ştiinţific. În accepţiunea sa, partidele comuniste pot fi înţelese ca „fortăreţe” care se izolează în raport cu lumea exterioră pentru păstrarea purităţii revoluţionare de care se cosideră animate încercând, în acelaşi timp, să o extindă la nivelul societăţii din care fac parte şi, ulterior, asupra întregii lumi. Componenta ideologică a partidelor sau, în cazul în care ajung la putere, regimurilor leniniste, reprezintă chintesenţa mo­dului în care gândesc şi acţionează: legitimitatea ultimă este plasată întot­deauna într-un viitor pe care numai partidul este îndreptăţit să îl construiască acţionând ca depozitar al „legilor ştiinţifice” sau a „forţelor istorice” care guvernează, implacabil, devenirea umanităţii. Demersul leninist se consideră deci şi pretinde să fie considerat ştiinţific, dar prin aceasta nu reuşeşte decât să probeze pseudo-ştiinţificitatea sa, aşa cum demonstrează convingător Alain Besançon. Spre deosebire de regimurile fasciste, unde conducătorul („führerul”), este garantul ultim al partidului, care există şi acţionează exclusiv ca voinţă instituţionalizată a acestuia, în regimurile leniniste partidul este pe primul loc.1 Sigur, în cazul majorităţii regiurilor leniniste rolul partidului s-a estopmat progresiv în raport cu cel al secretarului său general; de asemenea, nevoite să supravieţuiască într-o lume ostilă ideologic în care şansele revoluţiei globale se diminuau în progresie geometrică, regimurile leniniste au încorporat elemente de naţionalism, pretinzând că îl epuraseră de excrescenţe „burgheze” (şovine şi agresive). În acest sens, adaptarea diferitelor leninisme la o lume invariabil „burgheză” se traduce prin graduala lor fascizare, conştientă sau inconştientă.

Prin leninism romantic înţeleg ideologia regimului comunist român instalat la putere după 1965, vizibilă mai ales începând cu 1971, anul celebrelor „teze din iulie”. Spre deosebire de alte tipuri de leninism, care renunţaseră la spiritul revoluţionar preferând convieţuirea cu „imperialismul”, pe care îl abordau pe filieră politică şi mai puţin ideologică, lăsându-se astfel lovite şi renunţând, sub umbrela conceptuală soporifică a unei lumi structurate de idei şi valori în esenţă comune – la bunul lor cel mai de preţ, militantismul revoluţionar ce oferea măsura raţiunii lor existenţiale – leninismul romantic s-a radicalizat progresiv, autoizolându-se pentru a se proteja de fluxul ideologic „burghez” din a două jumătate a secolului XX care îi submina proiectul revoluţionar. De ce romantic? Nicolae Ceauşescu a avut permanent o viziune romanţată asupra trecutului României, alcătuit în optica sa din eroi care au articulat momente măreţe, glorioase pentru afirmarea prezenţei româneşti în politica şi cultura europeană, fiind totodată de un naţionalism extrem. Compara deseori Partidul Comunist Român (PCR) cu un „Făt Frumos” aflat într-o încleştare de proporţii epice cu „balaurii lumii moderne”, toţi subsumabili detestabilului „imperialism”.2 Leni­nismul romantic nu echivalează însă cu gândirea lui Ceauşescu, deşi a fost impulsionat masiv de psihologia acestuia. Nu. Întreg aparatul propagandistic al PCR, gândirea miliară conturată în Republica Socialistă România (RSR), la rândul ei naţionalistă, prejudecăţile naţionaliste ale populaţiei înseşi – toate aceste categorii intră în componenţa leninismului romantic, un construct ideologic impus „de sus”, dar bazat pe recuperarea şi „leninizarea”, dacă se poate spune aşa, a unor structuri mentale care încorporau şi încorporează încă un naţionalism persistent, maturat de-a lungul secolelor – „de jos” deci. Chiar dacă mulţi dintre activiştii PCR au fost, utilizând vocabularul vremii, „oportunişti”, propaganda permanentă, desfăşurată de-a lungul mai multor ani sau zeci de ani le-a inoculat fără doar şi poate tipare cognitive romantic leniniste. În plus, Ceauşescu a ştiut să îşi planifice din timp ascensiunea politică. Responsabil fiind, la începutul anilor ’60, de selecţia „cadrelor”, viitorul secretar general al PCR a profitat de avantajele importantei sale poziţii administrative, plasând în posturi cheie, atât la nivel de partid, cât şi de stat, oameni fideli lui. După ce a ajuns la putere, Ceauşescu a transformat această practică într-o regulă de bază a avansării politice în RSR. Astfel, nomenclatura avea tot interesul să îl susţină pentru a îşi păstra şi amplifica privilegiile. În tot acest timp, propaganda oficială era, pe lângă un instrument al puterii, pliat pe necesităţile politice ale momentului, Weltanschauung-ul însuşi al PCR.

Leninismul romantic, o combinaţie între leninism (rolul sacrosant al partidului, construirea materială şi ideologică a „socialismului”, peremptoriu proiectivă) şi naţionalism (denumit de obicei „patriotism revoluţionar socialist”3 dar care, neavând puterea ideologică necesară pentru a convinge populaţia de diferenţele sale în raport cu naţionalismul „burghez” şi făcând apel, paradoxal, tocmai la naţionalismul latent şi totodată funciar al acesteia, a sfârşit într-o xenofobie paranoică şi vulgară) – a încercat să ofere o nouă identitate societăţii româneşti pentru a o ermetiza astfel în raport amploarea pe care o luase spiritul „burghez” în afara graniţelor ţării, chiar şi în celealte regimuri leniniste ca Iugoslavia, Ungaria sau chiar Uniunea Sovietică din perioada conducerii lui Brejnev şi, mai ales, Gorbaciov.4 O identitate „paramodernă”5, în care modernitatea materială (dezvoltare economică tehnologică, atitudine pozitivistă în general) coexistă cu valori proprii romantismului filosofic german (mişcare intelectuală care a stat la baza dezvoltării intelectuale a fascismului, un secol mai târziu), total antimoderne: ierarhie axiologică şi socială, perceperea politicii ca o relaţie organică între conducător şi supuşi, bazată pe „iubire”, ridicarea eroismului individual şi constituirii unei lumi de eroi morali şi spirituali la rang suprem etc.6 Exact ceea ce presupunea formarea „omului nou”, dotat cu „conştiinţă socialistă”, capabil şi, mai presus de toate, convins de necesitatea „construirii socialismului” în formă romantic leninistă.7


Maghiari...

Minorităţile au reprezentat o permanentă problemă pentru idealul „naţiunii socialiste”, atât de drag leninismului romantic. Voi începe analiza cu grupul etnic cel mai numeros de pe teritoriul RSR, maghiarii, voi trece apoi la minoritatea evreiască, apoi la etnicii germani, urmând să revin ]n final asupra problemelor maghiarilor din RSR în anii ’80 - acestea trei fiind minorităţile cele mai importante şi totodată cele care au cauzat cele mai mari multe dileme orientării naţionale integrative şi mobilizatoare deopotrivă a leninismului romantic. Secretarul general al PCR nutrea o aversiune specială faţă de maghiari şi evreii maghiari, aflăm dintr-un interviu luat fostului general, actualmente pensionat, Stefan Kostyal. Încă din tinereţe, afirmă acesta, „Ceauşescu era foarte naţionalist, pot să spun chiar şovin. Nu avea boală atât pe evrei, cât pe unguri şi pe evreii unguri”.8 Urmează să vedem cum s-a reflectat „boala” asupra politicii PCR în ceea ce priveşte politica adoptată faţă de minorităţile naţionale.

Regiunea Autonomă Maghiară, înfiinţată în 1952, după o serie de reforme administrative care au presupus renunţarea la organizarea teritorială a ţării şi adoptarea, conform modelului sovietic, a formulei plase-raioane-regiuni, a reprezentat cel mai elaborat răspuns instituţional pe care Gheorghiu-Dej l-a dat sensibilei chestiuni a minorităţilor naţionale într-o Românie în care efectele devastatoare ale războiului erau încă prezente iar pasiunile naţionaliste antrenate de război foarte vii. Decizia constituirii regiunii nu ar fi fost posibilă în absenţa aprobării prealabile din partea Moscovei, opinează Walter Connor. În acest fel, conducerea PCUS urmărea probabil să dezamorseze tensiunile naţionaliste româno-maghiare articulate începând cu încorporarea Transilvaniei în România în 1918.9

După opt ani au avut loc alte reorganizări teritoriale prin care două dintre raioanele Regiunii Autonome Maghiare au fost încorporate în Regiunea Braşov, rezultatul fiind denumit Regiunea Mureş Autonomă Maghiară. Aşa cum observă atent şi metodic Walker, reorganizările teritorial-administrative ale zonelor locuite de maghiari între 1960 şi 1968 au condus (şi intenţionat în prealabil) la disiparea acestei minorităţi şi fragmentarea capacităţii organizatorice şi implicit politice a maghiarilor aflaţi pe teritoriul RPR-RSR.10 În 1968, Ceauşescu a reintrodus administrarea teritorială bazată pe judeţe, teritoriul locuit majoritar de etnici maghiari fiind transformat în două judeţe, Harghita şi Covasna. Iniţial, la nivelul elitei partidului, părerile au fost împărţite între cei care doreau păstrarea ţinuturilor cu populaţie maghiară într-un tot organizatoric, respectiv cei care pledau pentru divizarea lui, aşa cum s-a şi întâmplat. Alexandru Drăghici, fostul ministru de Interne din perioada lui Dej, făcea parte din prima categorie. Acesta argumenta de asemenea că „partidul a neglijat conştient dezvoltarea economică a acestei regiuni” izolând-o şi astfel accentuându-i particularităţile, în loc să o integreze economic şi social. Problema minorităţilor fusese abordată deci defectuos de către partid, iar Drăghici pretindea că, în raport cu celelalte regiuni ale ţării, ţinutul locuit de maghiari să fie industrializat prioritar. Ceauşescu şi susţinătorii săi au argumentat însă că subdezvoltarea nu se întâlneşte doar în zona maghiară şi că întreg teritoriul RSR ar trebui să beneficieze de investiţii ăn aceeaşi măsură. În final, Ceauşescu şi-a impus bineînţeles opinia (zilele lui Drăghici ca lider de partid erau deja pe sfârşite): Regiunea Mureş Autonomă Maghiară nu urma să fie privilegiată la capitolul industrializare comparativ cu restul ţării, fiind de asemenea împărţită în două judeţe care există şi în prezent, Harghita şi Covasna.11

Asta nu însemna însă că volumul industrializărilor în cele două proaspăt înfiinţate judeţe nu va cunoaşte o creştere semnificativă; scopul nu era însă, aşa cum vom vedea, bunăstarea populaţiei locale, ci diluarea fondului etnic autohton prin dinamica socială antrenată în cadrul acestui proces. Nu este vorba aici despre libertatea migraţiei interne a forţei de muncă în RSR, deorece aceasta pur şi simplu nu exista: conducerea centrală decidea, pe baza „cincinalului” aflat în derulare, de ce fel de specialişti are nevoie în fiecare judeţ, iar acestora nu le rămânea altceva de făcut decât să îşi facă bagajele sau să rişte o slujbă mult mai proastă drept pedeapsă. Dinamica forţei de muncă era dirijată deci exclusiv de către partid, nefiind liberă, spontană şi, în termeni romantic leninişti „anarhică” şi implicit „contrarevoluţionară”. Iar PCR, după ce desfiinţase Regiunea Mureş Autonomă Maghiară în încercarea de a diminua identitatea maghiarilor ca grup etnic, a utilizat retorica industrializării, a dezvoltării economice producătoare de progres social în sensul integrării tuturor cetăţenilor RSR, indiferent de naţionalitate, într-un „popor muncitor unic” care „va ridica pe o treaptă nouă unitatea oamenilor muncii, fără deosebire de naţionalitate”, pe măsură ce aceştia „se vor integra tot mai mult în procesul de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi a comunismului”.12

După cum observă James Niessen, „Recrutarea salariaţilor români pentru Transilvania s-a accelerat după 1975”, tocmai în vederea iniţierii unui proces de disoluţie a nucleului identitar maghiar concentrat în sud-estul Ardealului.13 Iar concluzia lui Connor Walker referitoare la asaltul ideologic şi identitar al leninismului romantic la adresa minorităţii maghiare, pe care mi-o asum integral, merită fără doar şi poate citată pe larg: „Deşi magiarii au fost (...) divizaţi/minimalizaţi („gerrymandered”) (între 1960-1970, n.m.) în două mici judeţe în care alcătuiau o majoritate, în şapte altele în care constituiau o importantă minoritate, şi încă în alte şapte în care erau prezenţi în număr considerabil, concentrarea lor teritorială a continuat să îngrijoreze autorităţile. De-a lungul următoarei decade au fost făcute tot mai multe plângeri de către liderii minorităţii maghiare referitoare la eforturile finanţate guvernamental de a relocaliza români în regiuni tradiţionale maghiare şi de a constrânge maghiari să se mute în districte româneşi şi germane”.14

Conceptul de „Popor muncitor unic”15 ne oferă ocazia de a pătrunde încă o dată dimensiunea fascizantă constitutivă a leninismului romantic. Am amintit deja aversiunea lui Ceauşescu faţă de maghiari. Să ne întoarcem puţin în timp, în perioada interbelică, pentru a vedea ce înţelegea Nichifor Crainic prin „stat etnocratic”: „voinţa de putere şi sporirea poporului român. Principalii să factori sunt: glia, sângele, sufletul şi credinţa”. Deşi leninismul romantic utiliza un vocabular relativ diferit, pentru a se disocia de fascismul pe care oficial îl va blama în permanenţă, mesajul său intim era în mare măsură acelaşi.16 Diferă doar programul economic, centralizat, nu corporatist, aşa cum îl dorea Crainic, tipic regimurilor fasciste, şi sentimentul unei prezenţe internaţionale impunătoare, pe care fascismul românesc din perioada interbelică nu îl poseda, fiind mai degrabă centrat pe sine însuşi, în misticismul propriu şi autosuficient. Ce mai putem citi în „programul statului etnocratic” avansat de Crainic în 1938? „Pe pământul neamului românesc trăiesc astăzi şi oameni de alte rase şi credinţe. Aceştia au ajuns aici prin invazii (ca ungurii), prin colonizare (ca germanii) sau prin infiltrări meşteşugite (ca evreii). Iubindu-şi mai mult propriul popor decît pe al nostru, nici unul dintre ei nu prezintă garanţii de securitate pentru organismul oficial al statului”.17 Ceauşescu gândea cel puţin asemănător, exprimându-se însă la un alt nivel discursiv, romantic leninist. Aşa cum constată Michael Shafir, România lui Ceauşescu a readus în prim plan „viziunile Gărzii de Fier interbelice, expunându-le în documente de partid (care însă nu făceau trimitere la surse) şi oglindindu-le în producţia istoriografică supravegheată de acesta”.18 Pe cale de consecinţă, în interiorul „poporului muncitor unic” nu exista loc pentru minorităţi naţionale. „Orice limbă am vorbi”, atrăgea atenţia Ceauşescu, „trebuie să vorbim însă într-un singur fel, şi anume: «Totul pentru socialism, totul pentru popor, totul pentru patria noastră socialistă – Republica Socialistă România!»”.19 „Poporului muncitor unic” nu îi putea fi propriu altceva decât „patriotismul revoluţionar socialist”, iar aceasta din urmă nu cunoştea forma plurală; doar gândirea ei echivala direct cu o atitudine „contrarevoluţionară”.

Analizând, în spiritul „Programului PCR de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate...” la care s-a făcut trimitere mai sus, Elena Florea ajungea la concluzia că „în România socialistă s-a pus capăt pentru totdeauna relaţiilor de asuprire socială şi naţională, politicii de învrăjbire naţionalistă şi de exploatare. Politica marxist-leninistă a Partidului Comunist Român de repartizare raţională a forţelor de producţie pe întreg teritoriul ţării şi de lichidare a discrepanţelor şi inegalităţilor între nivelurile de dezvoltare ale diferitelor zone şi regiuni, inclusiv ale acelora în care convieţuiesc laolaltă români şi naţionaliăţi conlocuitoare, a creat premisele şi condiţiile necesare înfăptuirii egalităţii între oamenii muncii, fără deosebire de aţionalitate, a determinat asigurarea bezei materiale trainice pentru toţi cetăţenii ţării, atragerea lor la munca comună de dezvoltare, progres şi civilizaţie a patriei”. Minorităţile erau însă de altă părere.

Pentru ameliorarea calităţii vieţii nu exista decât soluţia beneficiilor oferite de către industrializare; doar aceasta ar fi antrenat o veritabilă creştere a nivelului de trai pentru toţi „oamenii muncii” din RSR, „fără deosebire de naţionalitate”.20 În ceea ce îi priveşte pe secui, pe care Ceauşescu probabil că îi subsuma direct maghiarilor, „dorinţa lor de veacuri de a avea o industrie dezvoltată în zonele în unde trăiesc s-a împlinit sau a început să fie împlinită de abia în cincinalul încheiat de curând (1966-1970, n.m.)”.21 Norocoşii nu aveau deci decât motive pentru aprecierea grijii parentale pe care partidul le-o oferea, jubilând pe notele militante ale leninismului romantic în timp ce erau deposedaţi de identitatea lor ne-românească pentru a fi resorbiţi şi integraţi definitiv în interiorul „poporului muncitor unic”. Era singura perspectivă, pe termen lung, pe care o puteau aştepta de la Ceauşescu.

„Trebuie să ne fie clar că”, venea Ceauşescu în întâmpinarea dorinţei seculare a secuilor, „dacă nu am industrializa în mod armonios întreaga ţară, dacă am menţine vechea stare de înapoiere a unor zone, oricît am vorbi de egalitate în drepturi, de faptul că în şcoală se învaţă mai mult sau mai puţin limba maghiară, germană sau română, inegalitatea, de fapt, tot ar rămîne! Nu vreau să se înţeleagă prin aceasta că folosirea limbii materne n-ar avea importanţa sa; dar trebuie să ne fie limpede tuturor că egalitatea adevărată – socială şi naţională – se poate realiza numai cu dispariţia claselor exploatatoare, cu trecerea mijloacelor de producţie în mîinile clasei muncitoare, ţărănimii, maselor populare, cu dezvoltarea unitară a tuturor zonelor ţării, cu crearea bazei materiale necesare ridicării nivelului de trai, material şi cultural, al tuturor oamenilor muncii, fără deosebire de naţionalitate”.22

În ceea ce priveşte limbile minorităţilor, maghiara cu precădere, Ceauşescu aprecia drept inadmisibil „să-i obligăm pe tineri în ce limbă să înveţe”.23 Spiritul „democratic” în care PCR ar fi abordat problemele minorităţilor şi problemele sociale în general ar fi contravenit unei astfel de măsuri. Dar semantica romantic leninistă a democraţiei nu are nimic în comun cu accepţiunea „burgheză” a termenului în afară de denumire. „Democraţia muncitorească revoluţionară”24 a „poporului muncitor unic” pe cale de a se naşte i-ar fi condus mai devreme sau mai târziu pe tinerii minoritari la concluzia că limba română exprima cel mai bine aspiraţiile „maselor populare” de a edifica „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. La fel de democratic, ei înşişi urmau să devină parte, după ezitările, dubiile şi pornirile rebele tipice tinereţii – a „poporului muncitor unic”, ajungând deci să vorbească singura limbă pe care acesta o înţelegea, româna. De fapt, termenul înţelegere este impropriu, deoarece limba „poporului muncitor unic” nu exista în sensul dezvoltării şi potenţării cunoaşterii, a accesului la realitatea trăită şi gândită a vieţii, ci în sensul îngustării cunoaşterii, a cărei diversitate şi pluralism erau ab initio „contrarevoluţionare”; formulele stereotipe, care se repetă obsesiv, vocabularul limitat, toate acestea urmăreau să creeze un cadru de gândire extrem de redus, ermetic şi tot mai limitat;25 numai pornind de la o astfel de premisă, de la crearea „conştiinţei revoluţionare” în termeni leninişti – putea fi demarat asediul împotriva ideologiei şi realităţii „burgheze”. Înţelegem acum şi mai bine de ce tineretul reprezenta, la nivel ideologic, o preocupare atât de importantă a PCR.

„Tinerii înşişi vor înţelege ce este în avantajul lor să înveţe în limba proprie şi ce este bine să studieze în limba română, pentru că accesul la întreaga activitate a societăţii, la cuceririle ştiinţei şi culturii nu este posibil fără cunoaşterea limbii ţării unde trăieşti. De altfel, nu se poate concepe astăzi un învăţământ superior fără studenţi care să cunoască 2-3 limbi de circulaţie internaţională. Nu putem forma intelectuali de înaltă pregătire fără a asigura condiţii ca tinerii să stăpînească, în afară de limba proprie, o serie de limbi străine cum sunt rusa, germana, franceza, engleza. Aceasta este o cerinţă obiectivă! Deci problema însuşirii limbii romîne nu trebuie privită în sensul obligativităţii de a învăţa o limbă în plus; ea este legată, pînă la urmă, de asigurarea în fapt a egalităţii.Dacă un tînăr, ieşind din localitatea sau judeţul său, nu poate să se înţeleagă cu alţii, el nu se va simţi cu adevărat egal şi liber. Dacă, de pildă, el ar dori să urmeze facultatea de fizică, nu o va găsi în Sfîntu Gheorghe şi, din păcate, nici chiar în Tîrgu Mureş, ci la Cluj, la Bucureşti sau la Iaşi. Este de înţeles că nu va fi posibil să creăm facultăţi de fizică în toate localităţile şi nici să edităm toate lucrările de fizică atît în limba romînă, cît şi în limba maghiară şi ale altor naţionalităţi conlocuitoare”.26

Într-adevăr, sistemul educaţional superior îi dezavantaja pe maghiarii din RSR, afirmă Mary Ellen Fischer. Specialităţile tehnice predominau – am văzut că şi Ceauşescu foloseşte în citatul de mai sus exemplul facultăţii de fizică – iar acestea asigurau cele mai multe locuri de muncă după absolvire. Candidaţii care doreau să îşi construiască o carieră erau constrânşi să urmeze o facultate cu profil tehnic şi să înveţe limba română, fapt care a sporit resentimentele minorităţii ungare faţă de conducerea de la Bucureşti şi societatea română, în general. Chiar dacă existau mai multe drepturi pentru maghiari în învăţământul preuniversitar, părinţii preferau să îşi înscrie copii la şcoli având limba de predare română, încercând astfel să amelioreze şansele de reuşită profesională şi socială ale tinerilor.27 Pe scurt, Ceauşescu avea ca obiectiv central treptata românizare a maghiarilor şi a celorlalte minorităţi de pe teritoriul RSR: în acest sens, industrializarea şi dinamica forţei de muncă erau utilizate de PCR pentru diluarea „pungilor” de populaţie ungară prin aducerea de muncitori români în acele regiuni şi prin încercarea de a disipa forţa de muncă maghiară dispersând-o pe întreg teritoriul ţării. Strategia asimilaţionistă nu a înregistrat succese notabile, deşi a amplificat, deloc nejustificat, „anxietăţile ungare”.28 Maghiarii rămâneau pentru Ceauşescu, ca şi celelalte minorităţi aflate pe teritoriul RSR, străini, având cel mult statutul de „musafiri”; integrarea lor în „poporul muncitor unic”, imperativ necesară pentru viziunea leninist romantică asupra „patriei”, era o chestiune de timp. Identitatea grupurilor etnice ne-române era ameninţată şi de lipsa drepturilor colective prin care acestea ar fi putut obţine şanse mai mari în raport cu populaţia majoritară de a avansa pe scara socială.29 Genul acesta de egalitarism nu era însă agreat de Ceauşescu, chiar dacă cel ce devenise în 1974 preşedinte al RSR nu obosea să facă paradă de numeroasele avantaje pe care guvernul le acorda minorităţilor. Pentru el era suficient ca minorităţile să aibă „consilii” pentru a le reprezenta la nivel central. Nu conta că acestea erau dispreţuite sau ignorate pur şi simplu, fiind acuzate că, în loc să promoveze drepturile maghiarilor, germanilor sau evreilor, le încalcă aceptând compromisuri dezonorante cu puterea. În logica mobilizatoare şi omogenizatoare romantic leninistă, minorităţile echivalau cu un „rău necesar”, un duşman intern care nu prezenta încredere şi era destinat dispariţiei lente prin contopirea cu grupul etnic majoritar, românii. 

 

Bibliografie
***Naţiunea socialistă, Bucureşti: Editura Politică, 1972.
***Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român, 3-5 noiembrie 1971, Bucureşti: Editura Politică, 1971.
***Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, (Bucureşti: Editura Politică, 1975.
ADAM, S, M., Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor, Bucureşti: Compania, 2007.
BESANCON, A., Originile intelectuale ale leninismului, Bucureşti: Humanitas, 1992.
BODA, I., „Politica P.C.R. de rezolvare a problemei naţionale în ţara noastră. Egalitatea deplină a tuturor oamenilor muncii, fără deosebire de naţionalitate. Sarcinile organelor şi organizaţiilor de partid privind întărirea unităţii şi prieteniei dintre oamenii muncii români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi, în lupta pentru înflorirea României socialiste”, în Probleme fundamentale ale educaţiei revoluţionare, patriotice, socialiste a maselor, ale activităţii politico-ideologice a P.C.R., Bucureşti: Secţia de propagandă a CC al PCR, 1980.
CONNOR, W., The national question in marxist-leninist theory and strategy, Princeton University Press, 1984.
COPILAȘ, E., „Confiscarea lui Dumnezeu şi mecanismul inevitabilităţii istorice. O comparaţie între mitologia legionară şi cea a comunismului românesc (II)”, Sfera Politicii, 139: (2009).
COPILAȘ, E., „Counter-idea of the 20th century. Varieties of Leninism in Soviet and post-Soviet Russia”, manuscris în proces de recenzare la revista Theory and Society.
COPILAȘ, E., „Ideologie şi politică. Helsinki 1975 şi problematica drepturilor omului în România socialistă”, în curs de publicare în Anuarul Institutului de istorie „George Bariţiu”, series Historica, Academia Română, filiala Cluj-Napoca.
COPILAȘ, E., Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaţionale a comunismului românesc, 1948-1989, teză doctorală, Cluj Napoca: Universitatea Babeş-Bolyai; susţinerea publică va avea loc în cursul acestui an.
CREŢOIU, G.; ZAHIU, I., Principiile politicii economice a Partidului Comunist Român, Bucureşti: Editura Politică, 1974.
CUCIUC, C., Sistemul democraţiei socialiste, Bucureşti: Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1986.
FISCHER, M. E., „The politics of national inequality in Romania”, în NELSON, D., (ed.), Communism and the politics of inequalities, Toronto: Lexington Books, 1983.
FLOREA, E., „Concepţia P.C.R., a secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cu privire la dezvoltarea naţiunii socialiste. Rezolvarea justă, marxist-leninistă a problemei naţionale în România. Întărirea unităţii de nezdruncinat a tuturor oamenilor muncii, fără deosebire de naţionalitate, în slujba înfloririi României socialiste”, în Culegere de teze pentru toate formele şi cursurile învăţămîntului politico-ideologic, Bucureşti: Secţia de propagandă a CC a PCR, 1982.
FLOREA, E., „Controverse privind rolul şi perspectivele naţiunii şi naţionalităţilor conlocuitoare”, în TĂNASE, A.; MARINESCU, G., (coord.), Confruntări ideologice contemporane, Iaşi: Junimea, 1981.
FLOREA, E., „Dezvoltarea naţiunii în condiţiile făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Frăţia oamenilor muncii români cu cei aparţinînd naţionalităţilor conlocuitoare”, în Probleme fundamentale ale făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate, Bucureşti: Editura Politică, 1972.
FLOREA, E., Principiile P.C.R. în problema naţională, Bucureşti: Editura Politică, 1975.
GILBERG, T., „Ethnic minorities in Romania under socialism”, East European Quarterly, 4: (1974).
JOWITT, K., New world disorder. The leninist extinction, Berkeley & Los Angeles: University of California Press, 1993.
NIESSEN, J., „Naţionalismul românesc: o ideologie a integrării şi a mobilizării”, în SUGAR, P., (ed.), Naţionalismul est-european în secolul al XX-lea, Bucureşti: Curtea Veche, 2002.
NOVÁK CSABA, Z., „Pregătirea reformei administrative din 1968 şi problema naţională în România”, în ANTON, M.; ANGHEL, F.; POPA, C., (coord.), Hegemoniile trecutului. Evoluţii româneşti şi europene, Bucureşti: Curtea Veche, 2006.
RĂDUCU, C; DELIMAN, E., Dimensiunea contemporană a patriotismului revoluţionar socialist, Bucureşti: Editura Politică, 1983.
RÂMBU, N., Romantismul fiosofic german, Iaşi: Polirom, 2001.
ROMAN, T., Jr., Ceauşescu văzut de aproape, Bucureşti: Curtea Veche, 2008.
SHAFIR, M., „Official and popular Romanian perceptions of the conflict over Transilvanya”, Radio Free Europe research paper, 6 October 1988, Open Society Archives.
SHAFIR, M., Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, Iaşi: Polirom, 2002.
THOM, F., Limba de lemn, Bucureşti: Humanitas, 2005.

 

NOTE

1 Vezi Kenneth Jowitt, New world disorder. The leninist extinction, (Berkeley & Los Angeles: University of California Press, 1993); Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, (Bucureşti: Humanitas, 1992). Documentarea pentru acest eseu se datorează parţial unui grant AMPOSDRU (Investeşte în oameni! FONDUL SOCIAL EUROPEAN, Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, proiectul „STUDIILE DOCTORALE FACTOR MAJOR DE DEZVOLTARE AL CERCETĂRILOR SOCIO-ECONOMICE ȘI UMANISTE”), obţinut din partea Universităţii Babeş-Bolyai pe perioada studiilor doctorale.
2 Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român, 3-5 noiembrie 1971, (Bucureşti: Editura Politică, 1971), 66-68.
3 Vezi Constantin Răducu, Ecaterina Deliman, Dimensiunea contemporană a patriotismului revoluţionar socialist, (Bucureşti: Editura Politică, 1983).
4 Am avansat, în articolul „Counter-idea of the 20th century. Varieties of Leninism in Soviet and post-Soviet Russia”, aflată în proces de recenzare la revista Theory and Society, o tipologie a leninismelor sovietice, după cum urmează: leninism revoluţionar (clasic), post-revoluţionar (stalinism), europenizat (hruşciovism), sistemic (brejnevism) şi post-bolşevic (gorbaciovism). Fără a intra în amănunte, consider primele trei tipuri revoluţionare, în sensul în care, în diferite grade, apreciau revoluţia globală ca inevitabilă şi acţionau, în diferite modalităţi, pentru reificarea ei, în timp ce la ultimele două substanţa revoluţionară dispare, în primul caz datorită utilizării unor mijloace strict politice şi renunţării voalate la ideologie în raporturile cu „imperialismul”, iar în ultimul caz datorită repudierii dimensiunii bolşevice a leninismului, a „centralismului democratic” care instituia infailibilitatea partidului comunist şi rolul său de călăuză unică a procesului revoluţionar.
5 Termenul îi aparţine lui Sorin Adam Matei şi a fost dezvoltat în lucrarea Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor, (Bucureşti: Compania, 2007).
6 Vezi Nicolae Râmbu Romantismul fiosofic german, (Iaşi: Polirom, 2001). Leninismul romantic este dezvoltat pe larg în teza mea doctorală, Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaţionale a comunismului românesc, 1948-1989, Cluj-Napoca, Babeş-Bolyai University, 2011.
7 Am preluat această incursiune succintă în structura ideologică a leninismului romantic din articolul „Ideologie şi politică. Helsinki 1975 şi problematica drepturilor omului în România socialistă”, în curs de publicare în Anuarul Institutului de istorie „George Bariţiu”, series Historica, Academia Română, filiala Cluj-Napoca. Conceptul de leninism romantic îl dezvolt pe larg în teza doctorală Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaţionale a comunismului românesc, 1948-1989, care urmează a fi susţinută public în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, în cursul acestui an.
8 Toma Roman, Jr., Ceauşescu văzut de aproape, Bucureşti, (Curtea Veche: 2008), 108.
9 Walker Connor, The national question in marxist-leninist theory and strategy, (Princeton University Press, 1984), 237-238.
10 Walker, The national, 340-341.
11 Novák Csaba Zoltán, „Pregătirea reformei administrative din 1968 şi problema naţională în România”, în Anton, Mioara; Anghel, Florin; Popa, Cosmin, (coord.), Hegemoniile trecutului. Evoluţii româneşti şi europene, (Bucureşti: Curtea Veche, 2006), 397-409.
12 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, (Bucureşti: Editura Politică, 1975) 151; Elena Florea Principiile P.C.R. în problema naţională, (Bucureşti: Editura Politică, 1975), 81-83; Elena Florea, „Dezvoltarea naţiunii în condiţiile făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Frăţia oamenilor muncii români cu cei aparţinînd naţionalităţilor conlocuitoare”, în Probleme fundamentale ale făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate, (Bucureşti: Editura Politică, 1972), 420-444; Elena Florea, „Concepţia P.C.R., a secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cu privire la dezvoltarea naţiunii socialiste. Rezolvarea justă, marxist-leninistă a problemei naţionale în România. Întărirea unităţii de nezdruncinat a tuturor oamenilor muncii, fără deosebire de naţionalitate, în slujba înfloririi României socialiste”, în Culegere de teze pentru toate formele şi cursurile învăţămîntului politico-ideologic, (Bucureşti: Secţia de propagandă a CC a PCR, 1982), 220-232; Elena Florea, „Controverse privind rolul şi perspectivele naţiunii şi naţionalităţilor conlocuitoare”, în Alexandru Tănase; Gheorghe Marinescu, (coord.), Confruntări ideologice contemporane, (Iaşi: Junimea, 1981), 142-161; Iosif Boda, „Politica P.C.R. de rezolvare a problemei naţionale în ţara noastră. Egalitatea deplină a tuturor oamenilor muncii, fără deosebire de naţionalitate. Sarcinile organelor şi organizaţiilor de partid privind întărirea unităţii şi prieteniei dintre oamenii muncii români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi, în lupta pentru înflorirea României socialiste”, în Probleme fundamentale ale educaţiei revoluţionare, patriotice, socialiste a maselor, ale activităţii politico-ideologice a P.C.R., (Bucureşti: Secţia de propagandă a CC al PCR, 1980), 233-241.
13 James Niessen, „Naţionalismul românesc: o ideologie a integrării şi a mobilizării”, în Peter Sugar, (ed.), Naţionalismul est-european în secolul al XX-lea, (Bucureşti: Curtea Veche, 2002), 243.
14 Walker, The national, 342.
15 Vezi Florea, Principiile P.C.R, 82-83; see also Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, (1975), Bucureşti, Editura Politică and Gheorghe Creţoiu; Ioan Zahiu, Principiile politicii economice a Partidului Comunist Român, (Bucureşti: Editura Politică, 1974).
16 Niessen, „Naţionalismul”, în Sugar, Naţionalismul, 243.
17 Niessen, „Naţionalismul”, în Sugar, Naţionalismul, 227.
18 Shafir, Michael, Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, (Iaşi: Polirom, 2002), 28.
19 Naţiunea socialistă, (Bucureşti: Editura Politică, 1972), 141.
20 Florea, Principiile P.C.R., 46-47.
21 Naţiunea socialistă, 70.
22 Naţiunea socialistă, 71-72.
23 Naţiunea socialistă, 136.
24 Vezi Constantin Cuciuc, Sistemul democraţiei socialiste, (Bucureşti, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1986).
25 Vezi Françoise Thom, Limba de lemn, (Bucureşti: Humanitas, 2005). Am analizat pe scurt problematica semioticii articulată în şi prin textura ideologică a „epocii Ceauşescu” în articolul „Confiscarea lui Dumnezeu şi mecanismul inevitabilităţii istorice. O comparaţie între mitologia legionară şi cea a comunismului românesc (II)”, Sfera Politicii, 139: (2009), 82-94.
26 Naţiunea socialistă, 136-137.
27 Mary Ellen Fischer, „The politics of national inequality in Romania”, în Daniel Nelson, (ed.), Communism and the politics of inequalities, (Toronto: Lexington Books, 1983).
28 Fischer, „The politics”, în Nelson, Communism, 210; Trond Gilberg, „Ethnic minorities in Romania under socialism”, East European Quarterly, 4: (1974), 455.
29 Michael Shafir, „Official and popular Romanian perceptions of the conflict over Transilvanya”, Radio Free Europe research paper, 6 October 1988, Open Society Archives, 1-6.

 

EMANUEL COPILAȘ Preparator la Universitatea de Vest din Timișoara, doctorand în Relaţii Internaţionale și Studii Europene în cadrul Universităţii Babeș Bolyai, Cluj-Napoca.


Google

 

Web

Sfera Politicii

 sus