Imigraţie/Emigraţie

Multiculturalismul în Europa. Între artefact și realitate
 

OANA ALBESCU
[Babeș-Bolyai University, Cluj-Napoca]

Abstract:
Multiculturalism, the ideology of diversity, is subject of a litigious debate in the present day. Taking into account the concept of national identity and the national definition of citizenship, the present article attempts to analyze the two main images of multiculturalism in Europe – France and Germany, in order to highlight the modalities of addressing the process of integration of the Muslims’ communities.

Keywords: assimilation model, guest-worker model, citizenship, jus soli, jus sanguinis, Muslims, national identity

 

Introducere

Studiul de faţă îşi propune introspecţia asupra politicilor multiculturale referitoare la comunităţile de musulmani din cele două viziuni ale multiculturalismului în Europa, Franţa şi Germania. Aceste două ţări au tradiţii diferite ale identităţii naţionale şi ale cetăţeniei, sunt cazuri contrare, interesante de comparat. Totodată, am apreciat ca fiind interesantă abordarea unui concept atât de dinamic şi plurivalent precum multiculturalismul, luând în considerare că acest concept a fost studiat şi în cadrul sociologiei, teoriei culturii, filosofiei politice sau perspectivelor manageriale, aşa cum afirmă Koenig în lucrarea sa „International Journal on Multicultural Studies”.

Cu ajutorul cadrului teoretic care va fi conturat, voi încerca să demonstrez validitatea asumpţiei că principalul motiv al eşecului de integrare a minorităţilor în societatea europeană poate fi explicat pe baza conceptului de identitate şi pe baza definiţiei naţionale a cetăţeniei, iar singurele politici apte să soluţioneze criza de asimilare actuală vor trebui să ţină seama de această realitate. Precizarea imperativă este că nici un proces de integrare a minorităţilor, etnice sau naţionale nu poate avea o finalitate pozitivă în absenţa unor soluţii de armonizare şi cooperare a celor două identităţi concurente, şi anume identitatea majorităţii şi identitatea minorităţii, supuse formelor de inechitate plurale¹.

Vom vedea în cele ce urmează ce implicaţii are tradiţia naţională a cetăţeniei în contextul politicilor de integrare a imigranţilor, concomitent cu luarea în considerare a aserţiunii lui Hollifield şi Jacobson, şi anume aceea că cetăţenia reprezintă baza pentru participarea politică activă în societate, religia este sursă a identităţii culturale şi personale, iar multiculturalismul este inerent democraţiei².

Semnificaţii ale multiculturalismului

Conştientizarea pe scară largă a consecinţelor diversităţii a avut drept rezultat apariţia, pe parcursul ultimului deceniu al secolului al XX-lea, a unui număr impresionant de lucrări dedicate multiculturalismului. Nathan Glazer, cercetător al relaţiilor etnice, constata în 1997 că „în momentul de faţă am ajuns să fim toţi multiculturalişti”³.

În primul rând, pentru comprehensiunea corectă a termenului de multiculturalitate, trebuie să trecem în revistă şi să explicăm succint cele trei aspecte ale sale inter-relaţionate dar distincte: multiculturalismul ca o critică a naţionalismului cultural (aceasta se realizează prin deconspirarea logicii hegemonice a statului naţional mono-cultural), multiculturalismul ca filosofie socială (crearea unui spaţiu teoretic necesar unei cotituri paradigmatice la nivelul valorilor sociale şi politice, legitimarea unor valori precum recunoaştere sau diferenţă) şi multiculturalismul ca politică publică (măsuri multiculturale concrete de gestionare a diversităţii etno-culturale). Consecutiv, precizăm că multiculturalismul este un concept indisolubil legat de cadrul teoriei şi practicii democraţiei liberale. Amintim în acest sens cele patru premise liberale ale multiculturalismului, teoretizate de George Schopflin – acceptarea democraţiei ca cel mai eficient instrument de rezolvare a conflictelor interetnice, presupoziţia de bună credinţă acordată celorlalţi indivizi, posibil de consolidat într-un mediu specific democratic, acceptarea şi respectarea normelor statului şi, în fine, conceperea multiculturalismului ca o soluţie viabilă de rezolvare a problemelor cauzate de diferenţele culturale, sub forma unui retuş coerent cu tradiţia democraţiei liberale⁴.

Din panoplia de definiţii ale atitudinilor faţă de multiculturalism, reiterăm perspectiva lui Jacobs, care accentuează recunoaşterea diversităţii şi suportul pentru protecţia drepturilor pentru toate grupurile, această abordare fiind la antipodul abordării lui Siebers, care priveşte multiculturalismul precum „multiplicarea diferenţelor experimentate”⁵. Reliefăm distincţia lui Tiryakian între „multicultural” ca o trăsătură demografică a societăţilor moderne şi „multiculturalism” ca ideologie şi descrierea lui G. Sartori, care afirmă că multiculturalismul este politica gata să promoveze diferenţele etnice şi culturale⁶. Remarcăm că opoziţia faţă de universalismul tradiţional şi acceptarea compoziţiei plurale a societăţii sunt elemente nodale ale tuturor abordărilor multiculturale⁷.

Este interesant de ştiut că multiculturalismul, ca o teorie a drepturilor minorităţilor, se raliază unei ofensive mai largi împotriva unor caracteristici ale filosofiei politice liberale, precum neutralitatea statului sau dreptatea procedurală. Will Kymlicka ne relatează despre o primă victorie câştigată de susţinătorii teoriilor multiculturale, aceea a impunerii drepturilor minoritare ca instrument teoretic valid şi perfect justificabil în cadrul unei teorii revizuite a democraţiei liberale. Drepturile minorităţilor sunt legitime dacă sunt percepute ca „răspuns defensiv la crearea naţiunii de către stat”⁸, aşa cum precizează autorul.

Ca ideologie a diversităţii, multiculturalismul îşi propune să creeze un cadru de afirmare pentru identităţile de grup. C.W. Watson circumscrie multiculturalismul implicaţiilor politice şi filosofice presupuse de coexistenţa modalităţilor variate de situare a omului în lume şi a modului în care diferitele entităţi culturale luptă pentru recunoaştere, atât în cadrul statului naţional cât şi în sistemul global⁹.

Faţete ale multiculturalismului. Franţa şi Germania

Cetăţenia, în opinia lui Ruud Koopmans şi Paul Statham, nu defineşte doar o formă a membershipului, dar şi un însemn cultural al naţiunii, desemnând totodată şi abilitatea imigranţilor de a se alătura comunităţii naţionale. Autorii pornesc de la distincţia lui Rogers Brubaker a achiziţiei cetăţeniei pe baza principiului jus soli (unde accesul este permis fie în mod automat pe baza naşterii pe teritoriul naţional, fie prin naturalizare) sau pe baza principiului jus sanguinis (în acest caz, accesul este dificil pentru cei care nu deţin legături etno-culturale cu naţiunea) şi argumentează faptul că această distincţie între formele etno-culturale şi civic culturale ale cetăţeniei ignoră dimensiunea drepturilor culturale, centrală în viziunea multiculturalismului. Astfel, autorii propun combinarea dimensiunii drepturilor culturale ale multiculturalismului cu criteriile formale de accedere la cetăţenie, din analiza lui Brubaker. Aceasta conduce la trasarea unor modele ale cetăţeniei, sau tipuri de regimuri ale cetăţeniei, fiecare definind o reglementare instituţională particulară pentru dezbaterea politică asupra migraţiei. Primul regim, „etnic sau exclusiv”, respinge accesul imigranţilor la comunitatea politică, sau îl construieşte foarte dificil, prin bariere instituţionale sau culturale. Teoreticienii acestui regim, precum Castles and Miller, Safran, Smith şi Blanc au consacrat Germania ca exemplu tipic pentru acest regim, urmată de Austria, Elveţia şi Israel. Al doilea tip de regim, „asimilaţionist” sau „republican” este exemplificat de Franţa şi se caracterizează printr-un acces facil la cetăţenie, datorită principiului jus soli, însă pretinde imigranţilor un grad înalt de asimilare în sfera publică, fără să le acorde acestora recunoaşterea culturală¹⁰.

Care sunt consecinţele care emerg din teoretizarea acestor regimuri, în ceea ce priveşte integrarea populaţiei imigrante? În primul rând, politica asimilaţionistă presupune acordarea dreptului de cetăţenie în baza principiului jus soli pentru acei imigranţi născuţi pe teritoriul statutului sau naturalizaţi, refuzând însă recunoaşterea unei existenţe separate a acestora¹¹. În acest model, comunităţile imigrante nu sunt recunoscute precum entităţi relevante pentru autorităţile publice, acest model cerând imigranţilor un anumit grad de adaptare culturală. Asimilaţionismul francez ignoră filozofia etnicităţii în cadrul teritoriului naţional. Acest fapt implică consecinţe importante asupra politicilor ce privesc statutul minorităţilor etnice. În timp ce imigranţii trebuie să lucreze la integrarea lor în societatea franceză, Franţa trebuie să facă integrarea posibilă prin dezvoltarea unei atitudini de toleranţă privitoare la diferitele culturi¹². Subliniem faptul că noţiunile de „naţionalitate” şi „cetăţenie” nu sunt sinonime în contextul francez, chiar dacă sunt foarte strâns relaţionate. Literatura de specialitate afirmă că naţionalitatea franceză este o cale spre accesul la cetăţenie. Aici se impune menţionată distincţia între „cetăţenie” şi „naţionalitate”. În contextul francez, „cetăţenia” se referă la un set de practici – accesul la drepturile civice, dreptul de a participa la viaţa socială şi politică a comunităţii naţionale, accesul la drepturile politice. Pe de altă parte, „naţionalitatea” se referă la legătura legală între individ şi stat¹³.

Pentru modelul asimilaţionist francez, că noţiunea de „minoritate” nu este relevantă în cadrul legal şi instituţional. Constituţia defineşte Republica ca indivizibilă şi există o politică oficială care unifică populaţia legal şi social, aceasta pentru a se asigura, în contextul francez, că Naţiunea coincide cu Statul. Drepturile minorităţilor, libertatea religioasă, sunt guvernate nu de legile publice, ci de exerciţiul privat al libertăţilor publice. Legislaţia anti - discriminare a cunoscut principalele forme încă din anul 1970. Legislaţia franceză recunoaşte discriminarea pe motive religioase, dar asumpţia comună este că discriminarea religioasă este asociată cu discriminarea rasială¹⁴.

Discutând despre identitatea musulmanilor în Franţa, se remarcă o particularitate foarte interesantă şi anume aceea că, spre deosebire de alte ţări, Franţa nu permite colectarea sau publicarea statisticilor asupra grupurilor religioase. Legea interzice distingerea, numărarea cetăţenilor sau rezidenţilor în funcţie de credinţa lor. Orice apreciere care indică membershipul religios este interzisă, chiar dacă se bazează pe remarci individuale sau pe estimări ale autorităţilor publice. Ultimele recensăminte care au formulat o întrebare despre apartenenţa religioasă au fost în 1872 şi în 1962, în departamentele aparţinând de Alsace-Moselle¹⁵. Cazul Islamului în Franţa este particular şi interesant, deoarece reprezintă o comunitate care trebuie să-şi construiască identitatea religioasă într-o societate dominată de secularism¹⁶. Abordarea franceză promovează asumpţia unui identităţi franceze unice, naţionale, pentru imigranţii care dobândesc cetăţenia – şi totodată, idealul integrării naţionale este dificil de conciliat cu afilierile de ordin cultural, lingvistic sau alte afilieri care nu sunt în concordanţă cu cele ale majorităţii¹⁷.

Cerinţele multiculturalismului sunt excluse din arena publică, modelul asimilaţionist francez presupunând ca indivizii să-şi afirme participarea religioasă şi culturală în sfera privată. Politicile care au vizat procesul de integrare s-au referit la populaţia imigrantă ca întreg, mai degrabă decât la musulmanii francezi în special. Religia musulmanilor este parte a identităţii şi trebuie să fie recunoscută de responsivitatea instituţională pentru simbolurile religioase, educaţie, manifestări religioase. Legislaţia anti-discriminare franceză recunoaşte şi sancţionează discriminarea din motive religioase, dar nu dă o definiţie clară discriminării indirecte, deoarece, dacă s-ar proceda în acest mod, ar trebui să se facă referire la categorii speciale ale populaţiei, ceea ce este interzis de Constituţia franceză¹⁸.

În al doilea rând, poate remarca contrastul dintre modelul asimilaţionist francez şi modelul guest-worker german. Naţiunea germană nu este definită atât de cultură, cât de apartenenţa în das Volk, sau etnicitatea germană. În Franţa există concepţia republicană, universalistă despre cetăţean, iar cerinţele pentru apartenenţă nu se fundamentează pe legăturile de sânge, ci pe cultură. Modelul guest-worker german permite teoretic accesul membershipului, dar membershipul grupurilor etnice este interzis, ca urmare a moştenirii principiului jus sanguinis. Actualele legi din Germania garantează accesul egal şi nediscriminatoriu la serviciile publice, însă doar pentru cei care sunt cetăţeni germani. Legea naturalizării a devenit foarte restrictivă, concomitent cu testul de limbă, imigranţii trebuie să demonstreze de asemenea o înţelegere de bază a valorilor civice germane şi să accepte domnia legii. Aceste cerinţe sunt rezonabile în contextul în care guvernământul încurajează activ dobândirea cetăţeniei de către imigranţi. Cu toate aceste, guvernământul continuă să interzică cetăţenia duală în condiţiile în care mulţi imigranţi, îndeosebi turci, au ales să nu devină cetăţeni germani din dorinţa de a-şi păstra naţionalitatea proprie¹⁹.

Abordarea istorică germană asupra cetăţeniei şi naţionalităţii este o abordare etnică. Aducem în discuţie faptul că, o dată cu separarea Germaniei în 1949 în două state diferite, Republica Federală a Germaniei a cerut responsabilitatea exclusivă pentru toţi germanii din est şi din vest, precum şi pentru descendenţii germani care trăiau în ţările Europei de Est şi în Uniunea Sovietică. Aceste circumstanţe au determinat formele inclusive ale cetăţeniei, care au făcut funcţională înţelegerea etnică a cetăţeniei. Urmând această logică, germanii Aussiedler (emigranţi de origine etnică germană din Europa de Est, Europa de Sud - Est şi Asia) şi Űbersiedler (rezidenţi germani), au deţinut un status al imigrării diferit de imigranţii denumiţi „guest-workers”. Primele două categorii de imigranţi au acces deplin la drepturile cetăţeneşti, pe când imigranţii „guest-workers” nu deţin drepturi cetăţeneşti. Amintim importanţa anului 2000, atunci când noua lege a cetăţeniei a prevăzut un acces mai facil la dobândirea cetăţeniei şi a postulat principiul jus soli, dar în mod parţial, prin asigurarea cetăţeniei copiilorcu părinţi străini, care se nasc pe teritoriul german. Un al doilea aspect pe care dorim să-l supunem atenţiei este numărul în scădere al naturalizărilor populaţiei musulmane. Agenţia Oficială Germană pentru Statistică a constatat o reducere a numărului de naturalizări, mai ales pentru populaţia de origine musulmană. Astfel, în anul 2001 se constatau 188,889 de naturalizări, în 2002 – 103,606, în 2003 – 92,799, în 2004 – 73,995, iar în 2005 – 57,456. Cercetătorii avizaţi precum Schiffauer sau Schmidt-Hornstein au explicat acest fapt prin faptul că, pentru o îndelungată perioadă de timp, nu a existat doar o ezitare din partea autorităţilor germane de a garanta cetăţenia pentru imigranţii germani, dar şi o reluctanţă din partea acestor imigranţi de a aplica pentru dobândirea cetăţeniei, acest fapt reprezentând o trădare a backgroundului lor naţional. Numărul în scădere al musulmanilor care dobândesc cetăţenia germană este problematic, şi cu atât mai mult dacă luăm în considerare ca dobândirea cetăţeniei este o cerinţă pentru participarea politică, pentru integrarea reală în societatea germană şi pentru accesul la drepturile minorităţilor²⁰.

O dezbatere cuprinzătoare în Germania se referă la educaţia în şcoli a elevilor cu un background religios Islamic. Cu toate că libertatea religioasă este garantată de Constituţie²¹, iar educaţia religioasă în şcolile publice reprezintă un drept constituţional în Germania, s-a argumentat faptul că aceste garanţii se referă doar la religiile creştine sau „prezentului religios tradiţional în Europa de Vest, excluzând Islamul”²². În Germania, educaţia religioasă este o materie obligatorie, organizată, plătită, supravegheată de stat, dar definită din punct de vedere confesional şi care se referă la caracteristicile şi drepturile învăţământului în raport cu competenţa diferitelor biserici. În majoritatea regiunilor germane, elevii pot alege în locul acestei materii o materie alternativă cu caracter nereligios (etică, norme şi valori, filozofie), iar în ţinutul Bremen şi în oraşul Berlin, în şcolile publice nu există educaţie religioasă confesională²³.

Interesant este faptul că definiţia naţională a cetăţeniei, deşi diferită pentru modelul german şi cel francez, şi modul de definire a naţiunii - accentuând prerechizitele culturale, pentru Franţa, „Republica devoratoare de identităţi”, precum este denumită de I. Wallerstein, sau caracteristica etnicităţii, pentru Germania - sunt responsabile pentru criza integrării imigranţilor, îndeosebi a comunităţii de musulmani. Caracterul de recrudescenţă a gestionării consecinţelor diversităţii, rezultată din fenomenul migraţional, se vădeşte şi din introspecţia declaraţiilor politice ale liderilor europeni. Într-o declaraţie din octombrie 2010, cancelarul german Angela Merkel a vituperat multiculturalismul în Germania, cu referire la comunităţile de musulmani, afirmând că acesta este „un eşec”. În februarie 2011, preşedintele Nicolas Sarkozy a dezavuat în termeni similari politicile multiculturale în Franţa, afirmând că imigranţii trebuie să internalizeze valorile fundamentale ale statului francez, integrându-se în comunitatea naţională. Aceste declaraţii privind eşecul multiculturalismului nu sunt singulare. Premierul britanic David Cameron a condamnat „multiculturalismul de stat”, afirmând că Marea Britanie necesită o identitate naţională robustă pentru gestionarea ideologiilor extremiste. Precedentul acestor declaraţii este reprezentat de aserţiunea fostului premier al Spaniei, Josė Maria Aznar, care a detractat în 2006 multiculturalismul pe motiv că „divide şi debilitează societăţile”, fără a genera toleranţă sau integrare, afirmând că elaborarea unor legi diferite pentru populaţii de etnii sau religii diferite este o eroare. Similar, Silvio Berlusconi a afirmat în 2009 că nu aprobă ideea unei Italii „multietnice”.

Din aceste declaraţii se desprinde imperativul revigorării sentimentului de identitate naţională. În aceste condiţii, promisiunea multiculturalismului de a fi paladiu pentru diversitatea etnică şi religioasă este pervertită, iar „eşecul multiculturalismului” reiterat de liderii europeni devine un „cal troian” pentru proiectul împărtăşit al părinţilor fondatori ai construcţiei europene – unificarea europeană şi construirea visului unei Europe Unite.

Bibliografie
BLAU, Jessamyn, Citizenship and Integration: The Enduring Legacy of National Definitions, New York: Columbia University, 2007.
JACKSON, Pamela, ZERVAKIS, Peter, The Integration of Muslims in Germany, France and United States: Law, Politics, and Public Policy, Department of Sociology Center for European Integration Studies, 2004.
KOOPMANS, R., STATHAM, P., Challenging Immigration and Ethnic Relations Politics, Oxford University Press: Comparative European Perspective, 2003.
KYMLICKA, W., Politica în dialect: naţionalism, multiculturalism şi cetăţenie, Chişinău: Editura Arc, 2005.
OPEN SOCIETY INSTITUTE, EU Monitoring and Advocacy Program, Muslims in the EU. France, 2007.
OPEN SOCIETY INSTITUTE, EU Monitoring and Advocacy Program, Muslims in the EU. Germany, 2007.
OPEN SOCIETY INSTITUTE, Monitoring the EU Accesion Process: Minority Protection, The Situation of Muslims in France, 2002.
PARENS, J., Multiculturalism and the Problem of Particularism, The American Political Science Review, Vol. 88, Nr.1, 1994.
SALAT, Levente, Politici de integrare a minorităţilor naţionale din România. Aspecte legale şi instituţionale într-o perspectivă comparată, Cluj-Napoca: Fundaţia CRDE, 2008.
SARTORI, Giovanni, Ce facem cu străinii? Pluralism vs. Multiculturalism, Bucureşti: Editura Humanitas, 2007.
VIJVER, Fons J. R., Cracks in the Wall of Multiculturalism? International Journal on Multicultural Societies, Vol. 8, Nr. 1, 2006.
WATSON, C.W., Multiculturalism, Philadephia: Open University Press, Buckingham, 2000.

NOTE