Imigraţie/Emigraţie

Minorităţile naţionale din România
O privire din avion¹

 

DAN OPRESCU
[Government of Romania]

Abstract:
The author considers the understanding of national minorities' issues on territories of what is now Romania since the 19th century to nowadays; the uneasy dyamics betwen majorities and minorities was, and stil is, a constant element of any national minorities' issue for any country and people with a very strong agricultural and pastoral past, like Romania and Romanians. Jews, Hungarians, Germans and Roma have difficult times in Romania across the centuries, but the accession of our country to (quasi) full membership of the European Union changed some of the main approaches of public policies on unpopular minorities.

Keywords: national minorities, Hungarians, Jews, Roma, public policies

Problematica minorităţilor na­ţionale nu este ceva nou, de ieri – de azi, pentru locuitorii a ceea ce se numeşte acum România; pe cuprinsul României actuale s-au succedat, de-a lungul vremilor, mai multe entităţi statale, fiecare cu problemele ei, în funcţie de dezvoltările istorice. De pildă, în Moldova lui Ștefan cel Mare una era „chestiunea evreiască”, şi alta era aceeaşi „chestiune” în Transilvania sau în Maramureş în secolul al XVIII-lea; tot astfel, pe teritoriul actual al Dobrogei româneşti, pînă spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, etnicii români se aflau în minoritate în cadrul a ceea ce se numea atunci Imperiul Otoman ş.a.m.d.

În genere însă, într-o zonă geopolitică dominată social şi economic de obştea sătească, de mediul rural şi de agricultură ) de subzistenţă=, raportarea la „celălalt”, la „diferit” a fost una îndeosebi adversială, şi numai în cazuri excepţionale doar una „prudentă”; într-o lume rurală ce trăia realmente la limita subzistenţei, orice diferenţiere, orice ar fi putut să apară drept ne-la-locul-ei/lui putea fi ceva care ameninţa coeziunea micii comunităţi, cu alte cuvinte însăşi existenţa fizică a respectivei comunităţi. De aici, şi accentul pus, în paremiologia populară, pe respingerea a ceea ce era diferit (e.g.: „omul cu părul roşu”, care nu este altul decît evreul, era, prin definiţie, ceva rău – ca şi spînul, necredinciosul, sectantul, homosexualul etc.). Aceeaşi istorie este împărtăşită şi de alte ţări din regiune, cu aceleaşi efecte asupra relaţiei dintre majoritate şi minorităţi (cf. Serbia, Albania, Bulgaria, Slovacia, Ucraina etc.).

Situaţia de după Unirea Principatelor (1859), în ceea ce priveşte problematica minorităţilor se rezuma la, pe de o parte, chestiunea evreilor, iar pe de altă parte la cea a integrarii ţiganilor proaspăt „sloboziţi” în marea societate predominant ţărănească a epocii. Deoarece etnicii români au fost eliberaţi de povara şerbiei/rumîniei/iobăgiei/veciniei cam în acelaşi timp (dar după ce „robilor ţigani” li se acordase slobozirea² şi împroprietărirea cu pămînt agricol), din punct de vedere teoretic, ideologic şi practic nu a existat o „problemă ţigănească”, nici în Transilvania şi Banat (unde reformele avuseseră loc încă din secolul al XVIII-lea, din timpul domniilor împăraţilor Maria Teresia şi Iosif al II-lea), nici în Principatele Unite. Atît slobozirea robilor ţigani, cît şi desfiinţarea şerbiei au fost făcute cu împroprietărirea celor proaspăt eliberaţi cu pămînt, dar numai loturi de subzistentă. Cu totul altă problemă s-a vădit a fi chestiunea legată de statutul evreilor din Principatele Unite, mai precis a luat naştere de atunci un antisemitism sui generis, antisemitism de tip „eminescian”, datorat venirii destulor evrei din Galiţia (jumătate, aflată sub stăpînire ţaristă, cu tot ce însemna aceasta, inclusiv pogromuri, cazaci etc.) în sate şi oraşe din Moldova; tipic pentru români de atunci este Mihail Kogălniceanu, erou pentru romi, în legătură cu „dezrobirea ţiganilor”, dar antisemit feroce, chiar şi după Congresul de la Berlin, din 1878, în ceea ce priveşte „împămîntenirea” evreilor. Antisemiţi – ce vor fi revendicaţi drept „precursori” de către legionari – au mai fost şi personalităţi culturale precum B.P.Hasdeu sau Vasile Conta³.

În Transilvania, din secolul al XVIII-lea, evreii se puteau stabili doar în oraşul Alba Iulia, iar armenii, doar la Gherla; în afara voievodatului transilvănean însă, pînă şi evreii aveau libertatea de a cumpăra pămînt şi de a se îndeletnici cu ocupaţiuni agricole sau/şi pastorale. Este bine-cunoscut cazul stînelor (de oi) evreieşti din Maramureş; într-aceeaşi regiune, există mai multe cimitire evreieşti săteşti, mărturie a unei vieţi minoritare ce s-a putut desfăşura în voie timp de mai multe sute de ani.

Congresul de la Berlin (1878) a decis încorporarea Dobrogei în cadrul Principatelor Unite (o entitate statală cu numele de „România” va apărea abia în 1881, iar Regatul României este o creaţie din anul 1883...); acest teritoriu – fost al Imperiului Otoman – avea doar o minoritate etnică românească. În cîţiva ani, a avut loc o vastă operaţiune de „românizare” a Dobrogei, pe de o parte prin împroprietărirea unor etnici mai mult sau mai puţin români, unii dintre ei aduşi de prin Peninsula Balcanică, iar pe de altă parte prin expedierea etnicilor turci, mai mult sau mai puţin benevolă, în Turcia europeană sau/şi asiatică. Desigur, această „purificare etnică” nu l-a împiedicat pe regele Carol I să inaugureze, cu oarece fast, în 1910, marea moschee de la Constanţa, moschee ridicată din banii Statului român şi din donaţiile musulmanilor dobrogeni⁴.

Al doilea război balcanic (încheiat prin pacea de la Bucureşti, din 1913), a dus la încorporarea Cadrilaterului (Dobrogea de Sud, numită de către unii „Dobrogea Nouă”) în România, ceea ce a otrăvit în mod inutil, vreme de mai multe decenii, relaţiile cu Bulgaria, o ţară cu care, în mod normal, nu am fi avut niciodată ceva de împărţit. Și aici, „raţiunea” (căreia a putut să-i cadă victimă însuşi Titu Maiorescu, primul ministru conservator) a fost acordarea de patrie unor etnici români din Peninsula Balcanică (numiţi fie armîni, fie aromâni, fie machedoni ş.a.m.d.).

Primul război mondial a complicat enorm ecuaţia etnică în România – Ardealul, Crişana, Maramureşul, Banatul, Dobrogea (cu Cadrilater cu tot), dar si Basarabia sau Bucovina; foştii stăpîni din Ardeal (ungurii) au devenit, aproape peste noapte, supuşi ai dispreţuiţilor vlahi⁵. În orice caz, după război, procentual, 28,5% din populaţia ţării era alcătuită din persoane aparţinînd feluritelor minorităţi naţionale, ceea ce înseamnă că, teoretic, România Mare era un stat multietnic.

Rezoluţia Adunării naţionale de la Alba Iulia (18 Noembrie – 1 Decembrie 1918) a proclamat „deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în Corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.” Evident, această promisiune a rămas doar încă o promisiune neîmplinită, în condiţiile în care diversele naţionalisme se vor dezvolta „excesiv” în întreaga perioadă interbelică.

Constituţia din Martie 1923 menţionează, la art. 7: „Toţi românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, sunt egali înaintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice.” Evident, asemenea menţiuni scrise erau în realitate contrazise de fel de fel de legi şi reglementări, prin care unele minorităţi (dar în special cea maghiară) erau „convinse” să părăseacă de jure teritoriul României Mari, să „opteze” pentru o soluţie favorabilă politicienilor majorităţii.

Partidul Comunist din România, secţie a Internaţionalei Comuniste, a „adoptat” la cel de-al IV-lea congres al său, ţinut la Harkov în Iunie 1928, o Rezoluţie în problema naţională, unde se precizează că „PC din România enunţă următoarea lozincă fundamentală în chestia naţională: Autodeterminarea tuturor naţionalităţilor până la despărţire. Partidul nostru trebuie să adauge la această lozincă fundamentală cerinţele locale provinciilor, specifice în chestia naţională.” Desigur, acest partid era doar unul marginal în cadrul spectrului politic românesc, însă dependenţa lui de Uniunea Sovietică îi dădea o greutate mult peste numărul de membri pe care îi va fi avut înainte de 23 August 1944, lucru dovedit pe deplin în anii şi deceniile de după 23 August 1944.

Personal, am convingerea că despre o clarificare a situaţiei tuturor minorităţilor naţionale din România interbelică se va putea vorbi numai atunci cînd se vor putea publica colecţiile de documente referitoare şi la minoritatea germana (saşii şi şvabii) din ţara noastră; pînă atunci, orice cercetare poate fi socotită ca reprezentînd doar o încercare de a promova, pe lîngă eventualul adevăr istoric, şi niscaiva actuale interese corporatiste. În definitiv, de publicat s-au publicat doar documente privindu-i pe maghiari, romi, evrei, armeni etc., dar niciodată, după cîte ştiu eu, documente privindu-i pe germanii dintre cele două războaie mondiale, şi anume documentele cu adevărat „sensibile”. Personal, din motive preponderent conjuncturale, mă aştept, în viitorul apropiat, la apariţia altor sinteze (studii şi documente) despre maghiari, romi, evrei, ucrainieni, albanezi, bulgari, sloveni ş.a.m.d. – dar în nici un caz despre germani sau despre altă minoritate dintr-o perioadă cel puţin la fel de „delicată”: minoritatea turcă între anii 1878-1910 ...

Repet: accentul se va pune, în perioada următoare, după părerea mea, pe avatarele germanilor de la noi de după 1945 (deportările în URSS, în Bărăgan, confiscările proprietătilor etc.), şi defel pe rolul jucat de Fritz Fabritius, Wolfgang Bruckner, Karl von Moeller (prozator, devenit în 1932 primul Gauleiter al Banatului, editor al gazetei antisemite timişorene Der Stuermer), Heinrich Zillich, Andreas Schmidt sau de episcopul (antisemit, pro-nazist etc.) Wilhelm Staedel⁶; asemenea chestiuni delicate sînt actualmente, în mod delicat şi convenabil, lăsate fie în „sarcina” Hertei Mueller şi a lui William Totok⁷, fie în cea a istoricilor din Germania.

Cîteva vorbe despre organizaţiile reprezentîndu-i pe romi: în anul 1933 vor fi înfiinţate două asemenea organizaţii, ce vor deveni repede concurente: este vorba despre (a) Asociaţia Generală a Ţiganilor din România (AGŢR), condusă de C.I. Popp Șerboianu şi de (b) Uniunea Generală a Romilor din România (UGRR), condusă de Gh. A. Lăzărescu-Lăzurică; la fel ca şi suratele lor de după 1989, cele două organizaţii, cu ferocitate, se combăteau reciproc pentru a intra în graţiile guvernanţilor zilei; de pildă, la începutul anului 1933, Lăzurică îi îndemna pe romi să voteze cu Partidul Naţional Agrar (al lui Octavian Goga), pentru ca peste cîteva luni, în Decembrie 1933, să le recomande romilor să voteze Partidul Naţional Liberal (şi pe prim-ministrul I.G. Duca). Ca şi acum, exista pe atunci o mare dorinţă a unor auto-proclamaţi reprezentanţi ai romilor de a se alinia unor mişcări politico-sociale ce păreau a putea deveni majoritare (Lăzurică, la primul congres al UGRR, din 8 Octombrie 1933, a beneficiat şi de sprijinul Gărzii de Fier, care i-ar fi asigurat, la congres, prezenţa a 20 de legionari – spre a nu mai pomeni aici şi faptul că printre membrii de onoare ai UGRR se prenumărau persoane precum Corneliu Zelea-Codreanu, Nae Ionescu sau Pamfil Seicaru).

Aşa cum, dupa anul 2000, Asociaţia Partida Romilor s-a auto-intitulat „Partida Romilor Social-Democrată”, iar în vremea guvernării PSD a semnat un acord de parteneriat cu premierul Adrian Năstase, şi primele organizaţii ale romilor au căutat să-şi atingă interesele corporatiste (de pildă, interzicerea orchestrelor străine în restaurantele din România) prin apropieri şi alianţe cu oricine era sau/şi venea la putere⁸. Măsuri guvernamentale împotriva romilor din ţara noastră nu au fost luate pe o bază rasială, aşa cum vor fi fost cele luate împotriva evreilor, cu începere din 1938, de către guvernarea Goga-Cuza, ci, mai degrabă, pe o anumită bază socială (i.e. „infracţională”, „sanitară” etc.); de pildă, primele măsuri împotriva unor romi sînt cele luate la 22 Decembrie 1939 de luate către guvernul Tătărescu, dar numai cu referire la „ţiganii nomazi”: se interzicea „vagabondajul”, iar nomazii erau supuşi unui control sanitar obligatoriu, precum si deparazitării şi dezinfecţiei (inclusiv tăierea părului lung şi a bărbilor)⁹.

La 20 Noembrie 1940, statul naţional-legionar va emite un decret-lege prin care Grupului Etnic German din România i se acorda o largă autonomie în domenii precum învăţămîntul, presa sau biserica¹⁰. Mai mult încă, la 12 Mai 1943 a fost semnata Convenţia dintre guvernul Reich-ului German şi Statul Român privitoare la înrolarea în unităţile SS ale armatei germane (aşa-numitele trupe Waffen-SS) a cetăţenilor români de origine etnică germană; circa 50 de mii de asemenea etnici germani din România au continuat să lupte de partea Reich-ului nazist şi dupa 23 August 1944 (aşadar, de partea devenită inamică armatei române)¹¹.

Nu doar cel de-al Doilea Război mondial a reprezentat o traumă majoră în ceea ce priveşte problematica minorităţilor naţionale din România, dar şi evenimentele legate de pierderea cetăţeniei româneşti de către o bună parte a evreilor „împămînteniţi” după Primul Război mondial – pierdere a cetăţeniei ce a început încă din Ianuarie-Februarie 1938, din vremea guvernului Goga-Cuza, politică ce va fi continuată în vremea conducerii guvernului de către Patriarhul Miron Cristea, spre a nu mai pomeni aici despre statul naţional-legionar sau despre guvernarea lui Ion Antonescu ...

La ora actuală, politica lui Ion Antonescu faţă de evrei (pe de o parte, faţă de cei din Vechiul Regat, Banat şi Sudul Transilvaniei, iar pe de altă parte, faţă de cei din Bucovina şi Basarabia) este bine documentată; la fel şi politica sa faţă de romii deportaţi în Transnistria, chiar dacă în legătură cu aceştia din urmă mai subzistă anumite ambiguităţi, în bună măsură întreţinute de către anumiţi activişti radicali, care cred (în mod eronat, după părerea mea) că numai culpabilizarea colectivă a majoritarilor va conduce la politici publice favorabile acestei minorităţi etnice altminteri profund nepopulare în România şi în toată Europa.

Cîteva amănunte privind deportările unor categorii de romi în Transnistria, aşa cum rezultă din documentele publicate pînă în prezent: în Mai 1942, în plină beţie a victoriei în „războiului sfînt împotriva bolşevismului”, Ion Antonescu decide, sub pretextul furturilor şi a altor acte considerate drept antisociale, deportarea a două categorii de romi: (a) nomazii şi (b) cei „periculoşi”, adică romii care aveau cel puţin trei condamnări – în treacăt fie spus, acest din urmă criteriu va fi reluat, într-un cu totul alt context, de legea penala a statului California, în timpul guvernatorului Ronald Reagan ... Deportarea nomazilor s-a încheiat la 15 August 1942, iar romii (în număr de circa 11500 de oameni) au avut voie să-şi care cu căruţele proprii cîte bagaje au vrut; de asemenea, acesti romi au putut să-şi păstreze aurul, banii şi bijuteriile, ceea ce se va dovedi de mare folos pentru supravieţuirea peste iarna dintre anii 1942-1943. Dimpotrivă, cei aproximativ de 12500 de romi „periculoşi” au avut voie să-şi ia cu ei doar ceea ce, eufemistic, era numit „bagaj personal”, iar deportarea s-a încheiat în Octombrie 1942. România fiind România şi pe parcursul celui de-al doilea Război Mondial, şi deoarece propaganda oficială a ştiut să prezinte deportările drept ceva foarte dezirabil (unul dintre sloganele curente în epocă era: „La Transnistria frumoasă, să vă dăm pământ şi casă.”¹²), s-a ajuns ca unii romi să dea şi unele sume de bani autorităţilor locale pentru a fi trecuţi pe listele de deportare; şpagă pentru deportare ... În condiţiile cumplitei ierni răsăritene (să nu uităm: în paralel, aveau loc ultimele zvîrcoliri ale trupelor germane, române, ungare şi italiene prinse în capcana de la Stalingrad), rata mortalităţii printre romii deportaţi a fost foarte ridicată, îndeosebi printre aceia care nu au putut sa dea aur sau bijuterii pentru hrană şi/sau lemne de foc. Treptat, unii romi au reuşit să se întoarcă, prin felurite modalităţi, în România propriu-zisă. În orice caz, încă din vara anului 1943 s-a recunoscut oficial că deportarea celor două categorii de romi a fost un eşec.

Intrarea României în sfera de dominaţie a Uniunii Sovietice a avut, din punctul de vedere al politicilor faţă de minorităţile naţionale, şi mai multe elemente ce se cuvin a fi salutate, în calitate de garanţii legale şi practice referitoare la exercitarea anumitor drepturi minoritare, în special pentru maghiari şi pentru evrei (dimpotrivă, etnicii germani vor avea de suferit discriminări importante, cel puţin pînă după moartea lui I.V. Stalin; mai apoi, germanii din România, la fel ca şi evreii de aici, au putut profita de scoaterea lor la „vînzare” (către RFG sau Israel), modalitate prin care statul comunist a obţinut nu numai însemnate sume de bani, dar şi legaturi politice şi economice privilegiate cu cele doua ţări menţionate.

Decretul Ministerului Naţionalităţilor Minoritare nr. 309 din 6 Februerie 1945 (devenit Legea nr. 86 pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare), publicat în „Monitorul oficial” nr. 30 din 7 Februarie 1945¹³, a fost semnat de Regele Mihai I (dar şi de către miniştrii Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ștefan Voitec, Nicolae Rădescu şi Gheorghe Popp). La art. 2, stă scris: „Se interzice cercetarea originei etnice a cetăţenilor români, în vederea stabilirii situaţiunii lor juridice.” Iar art. 5 este foarte clar în ceea ce priveşte auto-identificarea: „Fiecare cetăţean român este singurul îndreptăţit a-şi stabili limba maternă sau naţionalitatea sa. Orice amestec din partea oricărei autorităţi în această privinţă este interzisă, organele oficiale fiind obligate a accepta indicaţia cetăţeanului respectiv.” Asemenea reglementări sînt şi acum actuale, fiind pe deplin consistente cu standardele Uniunii Europene în domeniu.

Înfiinţarea unui fel de minister¹⁴ al „naţionalităţilor minoritare”, aşa cum era pe atunci denumirea oficială a minorităţilor naţionale din ţara noastră, a reprezentat în epocă o importantă cucerire, care însă nu va mai fi repetată decît în Februarie 1997 prin înfiinţarea unui Departament pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, departament aşezat în interiorul Secretariatului General al Guvernului şi condus de un ministru-delegat (reprezentînd UDMR), membru al Cabinetului.

Comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, ministru al Justiţiei în guvernul Petru Groza, a susţinut la Cluj, la data de 11 iunie 1946, un discurs îndreptat împotriva încercărilor Guvernului de la Budapesta de a redobîndi Ardealul, prin Tratatul de Pace (ce va fi finalizat, cu România, abia în Februarie 1947); Pătrăşcanu sintetizează astfel cererile Budapestei, precum şi răspunsul Bucureştilor: „Se cer de la România mii de km pătraţi, se cere trasarea graniţelor în apropiere de Cluj, se cere României un statut de autonomie pentru secuime, cu alte cuvinte din nou sfârtecarea hotarelor de vest ale ţării şi – de ce să nu o spunem? – un amestec direct în treburile noastre interne. (...) Noi ne ridicăm în adevăr cu tărie împotriva oricărei deplasări a graniţelor noastre. O spun aceasta în numele guvernului, o spun aceasta în numele Comitetului Central al Partidului Comunist. (...) Am creat o stare de egalitate cu naţiunile conlocuitoare, fără să ignorăm nici un moment că, totuşi poporul român, poporul care formează baza statului nostru, are rolul de conducător şi determinant în evoluţia statului nostru.”

Spre deosebire de alte ţări, precum Ungaria, Cehoslovacia, Polonia sau Iugoslavia, în România de după cel de-al doilea război mondial nu au existat strămutări masive de populaţie minoritară, cu excepţia celei germane (atît saşii transilvăneni, cît şi şvabii bănăţeni); în România (dar şi în alte ţări central şi est-europene, germanii – cetăţeni ai României – au avut un statut special, beneficiind de drepturi colective, prin intermediul Grupului Etnic German¹⁵, ceea ce s-a întors în mod spectaculos în defavoarea lor după pierderea războiului de către Germania hitleristă. În definitiv, la reuniunea celor „trei mari” (Stalin, Truman şi Churchill/Attlee) de la Postdam, din vara anului 1945, se căzuse în mod unanim de acord asupra expulzării germanilor din Europa de Răsărit.

Preşedintele Beneş al Cehoslovaciei, la Bratislava, într-un discurs din 9 Mai 1945, a declarat că cehii şi slovacii nu mai voiau să trăiască în acelaşi stat cu ungurii şi germanii. „Încă din 1942, britanicii agreaseră propunerea cehilor de a strămuta după război populaţia germană din regiunea sudetă, iar ruşii şi americanii li s-au alăturat în anul următor. Pe 19 mai 1945, preşedintele cehoslovac Edvard Beneş declara: «Am hotărât să eliminăm o dată pentru totdeauna problema germană din republica noastră». Proprietatea nemţilor (ca şi a ungurilor sau a altor «trădători») urma să fie pusă sub controlul statului. În iunie 1945, aceştia au fost expropriaţi, iar pe 2 august li s-a retras cetăţenia cehoslovacă. Aproape trei milioane de germani, majoritatea din regiunea sudetă, au fost apoi transferaţi în Germania în cursul următoarelor 18 luni. Circa 267.000 au murit în cursul strămutării. Dacă în 1930 germanii însumau 29% din populaţia Boemiei şi Moraviei, la recensământul din 1950 ajunseseră la doar 1,8%.”¹⁶

Tratatul de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris, la data de 10 Februarie 1947¹⁷, menţionează, în partea sa de Clauze politice, art. 3, următoarele: „România va lua toate măsurile necesare pentru a asigura tuturor persoanelor de sub jurisdicţia română, fără deosebire de rasă, de sex, de limbă sau religie, folosinţa drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare, libertatea presei şi de publicare, libertatea cultului, libertatea de opinie politică şi de întrunire politică.” Comentînd ciorna tratatului de pace în cadrul unei şedinţe a Consiliului de Miniştri, vice-premierul Gheorghe Tătărescu, care era şi ministrul de externe al Guvernului Petru Groza, sublinia faptul că noul tratat are, în ceea ce priveşte problematica minorităţilor naţionale, un mare avantaj faţă de tratatele de după primul război mondial: „Tratatul acesta mai prevede încă un lucru, căruia după părerea mea nu i s-a acordat suficientă atenţie: prin acest Tratat noi eliminăm ipoteca tratatelor de la Versailles şi Saint-Germain, care obligau România să accepte un regim al minorităţilor, care desigur reprezintă o ştirbire a plenitudinii suveranităţii ţării româneşti. Tratatul acesta elimină regimul minorităţilor instituit prin Tratatele de la Versailles şi Saint-Germain şi constituie din acest punct de vedere un nou act de consfinţire a independenţei noastre în concertul celorlalte popoare.” (subl. D.O.). Cu alte cuvinte, o parte „luminoasă” a Tratatului de Pace din 1947 o reprezenta tocmai „eliberarea” de jure de obligaţiile internaţionale care prevedeau protecţia minorităţilor naţionale din România¹⁸; desigur, de facto, Tratatul dădea mînă liberă sovieticilor (şi oamenilor lor din conducerea ţării) să facă orice ar fi dorit – doar România era, de acum, o ţară nominal independentă, suverană etc.; iar calea urmată a fost cea a comunismului de tip sovietic-stalinist.

În ceea ce îi priveşte pe romi, între 1945-1948 ei nu au fost socotiţi, în România, drept o „minoritate etnică”, ci numai un „grup social subdezvoltat”, o „masă minoritară” sau o „minoritate socială”; într-un fel, aceeaşi concepţie se va regăsi, peste decenii, în teoria soţilor Zamfir referitoare la „pungile de sărăcie, lipsă de educaţie, boală şi infracţionalitate” ce ar caracteriza comunităţile locale cu un număr semnificativ de romi, îndeosebi cele din mediul rural¹⁹.

Regiunea (Mureş) Autonomă Maghiară (1952-1968) a reprezentat, iniţial, mimetica implementare a politicilor etnic-autonomiste de tip stalinist in România; eşecul RAM s-a vădit cu rapiditate în ţara noastră, unde pînă şi comuniştii au trebuit, de la un moment dat, să eşueze în aşa-numitul comunism-naţional (variante: stalinism-naţional, socialism-naţional²⁰, naţionalism/patriotism socialist etc.), în principal pentru a-şi crea o bază proprie de relativă legitimitate, îndeosebi după discursul „secret” al lui N.S. Hruşciov la cel de-al XX-lea congres al PCUS. Ceea ce a început (prost) Gheorghe Gheorghiu-Dej a „desăvîrşit” (rău de tot) Nicolae Ceauşescu, iar minorităţile naţionale din România (în primul rînd ungurii, dar şi evreii sau germanii) îşi vor vedea rapid spulberate toate eventualele iluzii pe care le vor fi nutrit iniţial, pe rînd, în 1945, 1948, 1952, 1956, 1964, 1968 etc.). Pe bună dreptate, cred că RAM a fost mai degrabă un mit, o vitrină a regimului de la Bucureşti pentru a-i mulţumi pe stăpînii de la Moscova, şi mult mai puţin o realitate de care să fi beneficiat etnicii maghiari de la noi. După 1996, mai mulţi radicali maghiari din România, Ungaria şi SUA au încercat – şi încearcă încă – sa prezinte RAM ca pe un model de autonomie teritorială pe baze etnice, demn să fie reanimat în contemporaneitate, după o minimă operaţie estetică. Pînă prin 1996, aceiaşi radicali maghiari se uitau admirativ la Republica Moldova, cu a ei Regiune Autonomă Găgăuză, făcîndu-se a nu pricepe motivul pentru care autorităţile de la Chişinău au acceptat această alcătuire administrativă: pentru a combate pretenţiile „Republicii” Transnistrene.

În 1965, la scurtă vreme de la preluarea frîielor puterii, Nicolae Ceauşescu promovează o nouă împărţire administrativă a României, prin trecerea de la cele 16 regiuni (la rîndul lor divizate în nenumărate raioane etc.) la cele 41 de judeţe (plus municipiul Bucureşti); acest lucru a condus, aşa cum s-a şi intenţionat, la o sporire a centralizării administrative a ţării; ca un bonus al acestei decizii, „baronii locali” comunişti (indiferent de originea lor etnic) au devenit nu numai mai mulţi, dar şi mai slabi, adică mai dependenţi de puterea centrala de la Bucureşti (şi, finalmente, total dependenţi de Nicolae Ceauşescu şi de familia acestuia).

Probabil că peste mai multe decenii de acum înainte, analiştii vor considera că politica lui Ceauşescu faţă de minorităţile naţionale poate fi redusă la cîteva vorbe despre vînzarea saşilor şi şvabilor către RFG şi la vînzarea evreilor către Israel (cea din urmă tranzacţie avînd şi avantajul de a garanta bunăvoinţa Congresului SUA în ceea ce priveşte acordarea anuală a clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România. Doar cercetătorii foarte interesaţi în amănunte se vor mai apleca asupra unor forme fără fond cum au fost aşa-zisele Consilii ale Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară şi Germană, forme menite doar să rotunjească ideologic „doctrina Ceauşescu”.

Prăbuşirea regimului Ceauşescu, în Decembrie 1989, a dat nenumărate speranţe destulor minoritari din România, cu atît mai mult cu cît evenimentele cunoscute astăzi drept Revoluţia Română au fost declanşate la Timişoara de un dublu minoritar (ungur şi protestant), Laszlo Tokes. Lăsînd la o parte orice speculaţii privind implicarea anumitor servicii secrete străine (KGB, CIA, MI6, Mossad etc.) în desfăşurarea revoluţiei, cred că se cuvine a fi subliniat rolul important al minoritarilor (etnici, religioşi etc.) în asigurarea destrămării explozive şi sîngeroase a celui mai opresiv regim comunist din Europa.

Ungurii de la noi au dovedit, încă o dată, exemplara lor capacitate de mobilizare şi de organizare atunci cînd au înfiinţat, în zilele lui Decembrie 1989, Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (UDMR), formaţiune reprezentativă pentru întreaga minoritate, şi care continuă să aibe o influenţă covîrşitoare asupra coagulării intereselor corporatiste ale acestei minorităţi. Proclamaţia UDMR din 25 Decembrie 1989 stipula respectarea unităţii teritoriale şi a suveranităţii României, iar statul român era considerat a fi „indivizibil”.

Și ca un răspuns la Proclamaţia UDMR, a urmat Declaraţia Frontului Salvării Naţionale (din care făceau parte şi destui proeminenţi membri ai nou-înfiinţatei UDMR) cu privire la drepturile minorităţilor naţionale din România, din 6 Ianuarie 1990 – unde, în iureşul Revoluţiei, se făcea referire atît la drepturi individuale, cît şi colective pentru minorităţile naţionale: „Frontul Salvării Naţionale condamnă cu hotărîre politica promovată de fosta dictatură faţă de minorităţile naţionale şi declară solemn că va realiza şi garanta drepturile şi libertăţile individuale şi colective ale tuturor minorităţilor naţionale. (...) Avînd în vedere trista moştenire lăsată de regimul dictatorial şi pornind de la principiile enunţate mai sus, Frontul Salvării Naţionale consideră necesară elaborarea unor garanţii constituţionale ale drepturilor şi libertăţilor individuale şi colective ale minorităţilor naţionale.”²¹În încheierea acestei Declaraţii a FSN, stă scris: „Prin urmare, Frontul Salvării Naţionale proclamă: 1. Recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor individuale şi colective ale minorităţilor naţionale prin noua Constituţie a ţării. 2. Elaborarea şi adoptarea Legii minorităţilor naţionale care să concretizeze prevederile Constituţiei. Legea urmează să fie adoptată de parlament cel tîrziu în 6 luni după intrarea în vigoare a noii Constituţii.”²²După mai bine de două decenii, această promisiune a FSN a rămas doar un şir de vorbe aşternute pe o hîrtie de care nu mai ţine seamă nimeni. Ce-i drept, au existat numeroase încercări de a impune membrilor Parlamentului de la Bucureşti diferite proiecte de lege a minorităţilor naţionale; toate s-au dovedit a fi nepopulare şi cu neputinţă de trecut prin Parlament, în primul rînd deoarece a existat percepţia potrivit căreia orice asemenea proiect de lege ar statua unele avantaje „nemeritate” pentru minoritatea maghiară (precum autonomia teritorială pe baze etnice, îndeosebi în Secuime – i.e.: zona judeţelor Harghita şi Covasna, plus aproximativ jumătate din judeţul Mureş).

Cu lejeritatea pe care doar ignoranţa (a ta sau a interlocutorului ...) ţi-o poate dărui, destui activişti maghiari din România, inclusiv din cadrul UDMR, declară actualmente că şi-ar dori, pentru Secuime, un tip de autonomie teritoriala similar celui de care se bucură, in Finlanda, minoritatea suedeză, sau, în Italia, vorbitorii de limbă germană din Alto Adige (pentru austrieci, regiunea din Nordul Italiei denumită Tirolul de Sud). Asemenea dorinţi merită şi un sumar comentariu. Să le luăm pe rînd: (a) simplificînd foarte mult, toată Scandinavia a fost Suedia Mare, pînă după înfrîngerea lui Napoleon la Waterloo şi Congresul de la Viena din 1815, cînd Rusia transformă Finlanda într-o provincie – oficial, era vorba despre un Mare Ducat „autonom” în interiorul Rusiei (situaţie întru-totul comparabilă cu cea a Basarabiei, anexată de Rusia în 1774 şi încorporata Imperiului Ţarist în 1812). Pînă după primul Razboi Mondial, elita intelectuală finlandeză s-a opus rusificării prin 1. crearea/inventarea unei culturi/istorii finlandeze şi 2. prin promovarea limbii foştilor stăpîni (suedezi) împotriva limbii noilor stăpîni (ruşi)²³. Ca o recunoaştere a acestei situaţii, mica minoritate (este foarte important faptul că această minoritate este foarte mică ...) suedeză din Finlanda are, astăzi, pînă şi o universitate de stat în limba maternă. (b) În ceea ce priveşte Alto Adige/Tirolul de Sud, teritoriu încorporat statului italian dupa primul Război Mondial, în urma disoluţiei Austro-Ungariei, aici situaţia este mai delicată: în anii ’60 şi ’70 ai secolului trecut, o seamă de activişti radicali de limbă germană din regiune au declanşat o adevărată campanie teroristă²⁴ împotriva autorităţilor de la Roma, campanie ce a inclus demonstraţii, atacuri cu bombe & Co., ceea ce a forţat guvernul Italian să acorde regiunii o largă autonomie (bi-)lingvistică, în urma unui accord cu guvernul austriac²⁵.

Înfiinţarea mai multor organizaţii ale minorităţilor naţionale din România după Decembrie 1989 a fost determinată, în primul rînd, de dorinţa reprezentanţilor mai multor minorităţi (maghiară, germană, evreiască etc.) de a-şi negocia, în noile condiţii, post-ceauşiste, interesele corporatiste. Beneficiind de o bună organizare, precum şi de sprijin consistent din partea maghiarimii din întreaga lume, ungurii de la noi au reuşit să îşi exprime în mod coerent şi consistent revendicările, ceea ce a creat, la nivelul guvernanţilor de atunci, percepţia potrivit căreia UDMR s-ar fi situat foarte (adică: prea) aproape de poziţiile opoziţiei (partidele „istorice” reactivate). După evenimentele de la Tîrgu Mureş, din Martie 1990, guvernanţii au adoptat, tot mai mult, o retorică naţionalistă amintind frapant de cea a ultimilor ani de ceauşism.

Între 1990 şi 1996, UDMR s-a aflat, în permanenţă în contradicţie cu cei de la putere, inclusiv în perioada „patrulaterului roşu” (1992-1996), cu toate că aşa-zisele „partide istorice”, precum şi personalităţile aflate în fruntea acestor partide, nu se făceau remarcate, de cele mai multe ori, de simpatii pro-maghiare, ba mai degrabă dimpotrivă (cf. Ion Raţiu sau Radu Cîmpeanu, Ion Diaconescu sau Mircea Ionescu-Quintus ş.a.); dar, ca de obicei, cele mai importante decizii nu se iau în baza realităţilor „adevărate”, ci ţinîndu-se seama doar de percepţia asupra acestor realităţi.

Un rol important în stabilirea unui sistem original de protecţie a minorităţilor naţionale a fost jucat de un apropiat al preşedintelui Ion Iliescu: Viorel Hrebenciuc, multă vreme Secretar General al Guvernului şi necontestată „eminenţă cenuşie” a partidului post-comunist aflat la putere din Decembrie 1989 pînă spre sfîrşitul anului 1996, (el însuşi un minoritar), a imaginat următorul sistem: (a) înfiinţarea Consiliului pentru Minorităţile Naţionale²⁶ (CptMN), (b) secretariatul CptMN, departament coordonat de Secretariatul General al Guvernului (între 1993-1996), (c) grupul deputaţilor ce reprezintă. În Parlament, toate celelalte minorităţi naţionale în afara celei maghiare, şi (d) un sistem de subsidii de stat (eu le-am mai spus şi „pensii alimentare”) pentru organizaţiile minorităţilor care se vor fi vădit „cooperante” cu Guvernul. În tot acest răstimp, UDMR încerca să internaţionalizeze tensiunea existentă între reprezentanţii minorităţii maghiare, pe de o parte, şi Guvern, pe de altă parte. În acelaşi timp, nu trebuie uitat nici faptul că politica anti-maghiară a Guvernului s-a dovedit a fi una populară, cel puţin pînă la sfîrşitul anului 1996, cînd pînă şi preşedintele Ion IIiescu şi-a dat seama că o politică anti-maghiară (inclusiv una anti-Ungaria) nu putea să fie decît una pierzătoare, în contextul în care şansele României erau legate de o viitoare integrare în NATO şi în UE, instituţii internaţionale unde Ungaria era mult mai bine plasată decît ţara noastră. Politica guvernamentală anti-UDMR a avut drept ţintă principală izolarea parlamentară, politică şi propagandistică a acestei uniuni ale cărei acţiuni nu au fost întoteauna impecabile (cf. Laszlo Tokes²⁷, care se va adresa, în 1993, Consiliului Europei, acuzînd guvernanţii trecuţi şi actuali ai României de veritabil ... genocid împotriva maghiarilor din Ardeal, şi aceasta în contextul războiului iugoslav de secesiune dintre 1991-1999; scopul iniţial a fost blocarea admiterii României în Consiliul Europei, şi s-a soldat, din perspectiva UDMR/Tokes, cu un eşec).

Potrivit principiului românesc, foarte românesc al lui „pentru unii mumă, pentru alţii ciumă”, încercările guvernamentale de a combate organizaţia minorităţii maghiare au avut şi un rol esenţialmente pozitiv, în măsura în care au pus bazele unui sistem cu adevărat original de protecţie a celorlalte minorităţi naţionale, prin garantarea intrării în Camera Deputaţilor a reprezentanţilor a mai multor organizaţii non-guvernamentale (cf. Art. 4 din Legea nr. 68 din 15 Iunie 1992, legea electorală); intrarea în Parlament a unui reprezentant al unei minorităţi naţionale presupune, întîi de toate, recunoaşterea oficială a acelei minorităţi, apoi mai înseamnă şi garantarea unui loc în Consiliul Minorităţilor Naţionale (CMN), urmaşul CptMN. În fine, dar foarte important, organizaţiile reprezentate în Parlament şi, deci, în CMN, vor primi de la Bugetul de Stat, în fiecare an, anumite „pensii alimentare” – în schimbul cărora, desigur, deputaţii minorităţilor vor vota quasi-automat orice propunere legislativă guvernamentală.

Alegerile de la sfîrşitul anului 1996 au adus la putere o coaliţie de dreapta, din care făcea parte şi UDMR; printre alte ministere minore (Turism, apoi Sănătate – dar şi 11 secretari de stat, destui dintre ei devenind, din 2005 încoace, conducătorii unor ministere importante, precum şi al cîtorva consilii judeţene), UDMR a primit şi nou-înfiinţatul – în februarie 1997 – Departament pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (DPMN), condus de către un ministru-delegat numit de către UDMR. DPMN a fost condus, iniţial, pînă la începutul anului 1999, de către Tokay Gyorgy, iar între 1999 şi 2000, de către Eckstein-Kovacs Peter²⁸; deşi au reprezentat aceeaşi formaţiune polică a minorităţii maghiare, agendele celor doi miniştri au fost oarecum diferite: pentru Tokay Gyorgy, prioritatea principală era reprezentată de (re-)înfiinţarea unei universităţi de stat cu limba de predare maghiară, în timp ce Eckstein-Kovacs Peter a fost mai interesat într-o piesă de legislaţie care să se refere şi la drepturile colective ale (anumitor) minorităţi naţionale. Succesul i-a surîs mai degrabă celui de-al doilea, care a reuşit, în ultima zi a vacanţei parlamentare din anul 2000, să treacă prin Guvern o ordonanţă ce făcea referire, în mai multe rînduri, la drepturi colective²⁹. Atît Tokay, cît şi Eckstein-Kovacs au fost, totodată, preocupaţi de elaborarea unei strategii comprehensive pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor din ţara noastră³⁰, inclusiv prin desfăşurarea unui important proiect PHARE, cu începere din anul 1998.

Legile electorala pentru alegerile locale³¹ şi parlamentare³² din 2004 au reprezentat, pentru întîia oară, exprimarea făţişă a monopolului reprezentanţilor organizaţiilor minorităţilor naţionale deja reprezentate în Consiliul Minorităţilor Naţionale (CMN). Aceste legi se cuvin a fi înţelese şi în cadrul mai larg al încercării premierului Năstase (2000-2004) de a-şi asigura un sprijin cît mai confortabil pentru marea înfruntare de la sfîrşitul anului 2004: alegerile prezidenţiale. Legile acestea fusese criticată nu doar de societatea civilă din România, dar şi de către Comisia de la Veneţia (iar reprezentantul României acolo nu era altul decît unul dintre protejaţii primului-ministru, şi anume Bogdan Aurescu, tînăr diplomat ce are în faţa sa un frumos viitor politic, dacă îşi va juca bine cartea) – şi totuşi, nimeni nu va modifica prea curînd acest monopol politic indecent, deoarece orice partid sau coaliţie la putere va avea nevoie de voturile celor – actualmente 18 – reprezentanţi ai minorităţilor naţionale din Parlament, altele decît cea maghiară. Nimeni nu poate desconsidera nepedepsit 5 % din Camera Deputaţilor, mai cu seamă cînd aceste voturi costă foarte puţin (circa zece, cel mult cîteva zeci de milioane de euroi, sub forma „pensiilor alimentare” de care s-a facut vorbire mai sus).

Cu toate criticile ce i se pot aduce, „modelul românesc” de soluţionare a problemelor etnice a fost lăudat, în repetate rînduri, de către partenerii ţării noastre, iar dintre aceştia, îndeosebi de către americani: în Iulie 1999, ambasadorul SUA la Bucureşti semnează un articol în „Washington Post”, în care aproape că ridică în slăvi „modelul românesc”, oferindu-l ca exemplu de rezolvare paşnică şi democratică a „problemelor naţionale” pentru toate ţările din Balcani (cf. bombardarea Serbiei de către avioanele americane, sub pretextul kosovar). Nici preşedintele Bill Clinton nu şi-a cruţat superlativele la adresa României, iar actualmente Hillary Clinton merge pe aceeaşi linie de laudatio in integrum ... Evident, europenii sînt mult mai puţin entuziasmaţi de „modelul românesc”, mai cu seamă că romii de la noi din ţară preferă în mod vădit, cel puţin deocamdată, să viziteze multicultural Europa Occidentală, iar nu tot aşa de frecvent America.

Înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Romi – în toamna anului 2004, în ajunul alegerilor prezidenţiale – a fost rezultatul unui calcul eronat aparţinînd unui sociolog înregimentat politic: Alin Teodorescu, pe atunci şeful Cancelariei Primului-Ministru Adrian Năstase, a reuşit să îl convingă pe premier (care era şi candidatul la preşedinţia României din partea partidului de guvernămînt, PSD) de faptul că voturile romilor vor reprezenta diferenţa dintre Adrian Năstase şi Traian Băsescu, liderul opoziţiei de atunci; evident, a fost o socoteală proastă: Năstase a pierdut, cu sau fără voturile romilor³³. De altfel, în alegerile parlamentare din 2004, Partida Romilor Social-Democrată a luat doar puţin peste 50 de mii de voturi (dar a reuşit să îl re-trimită în Camera Deputaţilor pe Nicolae Păun, preşedintele acestei asociaţii, pe baza prevederilor de acţiune afirmativă din Legea Electorală). În ceea ce priveşte activitatea de parlamentar a „reprezentantului romilor”, aceasta este extrem de modesta, şi nu doar din pricina unei precarităţi personale; Nicolae Păun nu este obişnuit să negocieze, să acţioneze în calitate de membru al Camerei Deputaţilor, să aibă o viziune despre menirea sa acolo, ci doar să vorbească ca un „bulibaşă” post-modern; din această perspectivă, şi numai din aceasta, „regele” Florin Cioabă de la Sibiu îi este superior. Cred că va mai trece un oarece timp pînă cînd „deputatul romilor” în Parlamentul României va avea, cu adevărat, statura unui veritabil lider corporatist naţional, reprezentînd această minoritate etnică. Deoarece, odată cu preşedinţia României, PSD-ul a pierdut şi puterea guvernamentală, Partida Romilor Social-Democrată a avut grijă sa-şi schimbe cam repede denumirea în Partida Romilor Pro Europa, ceea ce va fi stîrnit nu puţine zîmbete cu subînţeles pe coridoarele de la Palatul Parlamentului. Măcar de ar fi aceasta cea mai mare „trădare” din istoria politico-morală recentă a ţării noastre.

Accederea României la rangul de membru (nu tocmai „deplin”, ce-i drept) al Uniunii Europene, la data de 1 Ianuarie 2007, a fost resimţită de marea majoritate a cetăţenilor, indiferent de originea lor etnică, drept o mare realizare post-1989, drept intrarea în „clubul celor bogaţi”; ca atare, a urmat, aproape imediat, o anumită relaxare în ceea ce priveşte chestiunile ce constituiseră, pentru destulă vreme, tot atîtea probleme în relaţia ţării noastre cu UE (corupţia, justiţia, minoritatea romilor, migraţia şi altele asemenea).

Pe de altă parte, tocmai aderarea României la Uniunea Europeană a încurajat, în rîndurile radicalilor maghiari din România şi Ungaria, apariţia unor noi eroici furori, de astă dată în legătură cu „regionalizarea” ţării, care ar trebui, în viziunea lor, să cuprindă şi regiuni istorice, inclusiv regiuni graniţate potrivit principiului majorităţii etnice (e.g.: Ţinutul Secuiesc, Transilvania, Partium etc.). Per se, aderarea României la UE poate fi interpretată şi ca încurajînd regionalismele şi regionalizările, printr-o politica venită de la Bruxelles³⁴; în definitiv, cu cît este mai slab statul naţional, cu atît va fi mai puternic „statul supra-naţional” reprezentat de UE şi de birocraţia aferenta.

Perioada care urmează, cea de pînă la alegerile locale şi parlamentare din anul 2012, se anunţă una „liniştită” din perspectiva problematicii minorităţilor naţionale din România, dacă trecem cu vederea sezonierele³⁵ probleme diplomatice cauzate de unii romi aflaţi în ţări ale Uniunii Europene. Personal, nu cred ca Legea statutului minorităţilor naţionale va fi adoptată în varianta maximală propusa de UDMR în primăvara anului 2005 (cu autonomie teritorială pe baze etnice etc.), dar consider că nici măcar UDMR nu se aşteaptă ca această propunere (căreia doar Comisia de la Veneţia îi găsise vreo 70 de hibe, greu de remediat), dar se prea poate ca o formă mult diluată a acestui proiect legislativ să treacă de Parlament în cursul anului 2011.

BIBLIOGRAFIE
Surse de arhivă:
Arhiva MAE, fond Germania, vol. 133, apud Raportul Comisiei Prezidenţiale, 2006, pe site-ul www.presidency.ro.
HG nr. 137 din 6 Aprilie 1993.
Legea nr. 830/1940, publicată în „Monitorul oficial” nr. 275/21XI1.940.
Legea nr. 7 pentru organizarea Ministerului Naţionalităţilor Minoritare, adoptată la 5 Ianuarie 1945 (Decretul nr. 2576 din 30 Decembrie 1944), publicată în „Monitorul Oficial” nr. 4 din 5 Ianuarie 1945.
Legea nr. 67/2004.
Legea nr. 373 din 24 Septembrie 2004.
“Monitorul Oficial” nr. 199 din 30 August 1947.
OG nr. 137 din 31 August 2000
Regulamentul nr. 12 pentru aplicarea Legii nr. 86 din 7 Februarie 1945 pentru Statutul Naţionalităţilor; Preşedenţia Consiliului de Miniştri, Decretul nr. 2760 din 10 Septembrie 1946, publicat în „Monitorul oficial” nr. 218 din 20 Septembrie 1946.

Bibliografie generală:
ENACHE, Smaranda (ed.), Romania şi minorităţile. Colecţie de documente, Tîrgu Mureş: Editura Pro Europa), 1997.
JUDT, Tony, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, trad. G. Perlea, Iaşi: Editura Polirom, 2008.
MUELLER, Herta, interviu cu Ovidiu Șimonca, Observatorul Cultural , (543), Bucureşti, 24 septembrie 2010.
NASTASĂ, Lucian , VARGA, Andreea, Minorităţile etno-culturale. Mărturii documentare. Ţiganii din România (1919-1944),Cluj:Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, 2001.
OPRESCU, Dan , Conceptual Paradigma of Public Policies on Roma. The Case of Roma Strategy in Rumania, în Sfera Politicii nr. 4 (146) din Aprilie 2010.
POTRA, George, Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România, , Bucureşti: Mihai Dascal Editor, 2002, ediţia I-a a fost tipărită la Bucureşti, de către Fundaţia Regele Carol I, în 1939).
Totok, William, Germanii din România între nazism şi stalinism, lucrare prezentată în cadrul seminarului internaţional „Minorităţi, moşteniri culturale, civilizaţie românească contemporană”, organizată la Bucureşti, 21-22 Octombrie 2003 de Ministerul Afacerilor Externe, B’nai Brith international şi Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România.
TOKES, Laszlo, What’s Behind a Statement. Ethnic Cleansing of the Hungarian Minority in Rumania, Vorosbereny, February 1993, (cf şi www.historicaltextarchive.com/print.php?artid=81).
ZAMFIR, Elena şi, Zamfir, Cătălin (coord.), Ţiganii, între ignorare şi îngrijorare, Bucureşti: Editura Alternative, 1993.