Imigraţie/Emigraţie

Românii din Italia, între identitate și alteritate

ANIŢA GRIGORIU
[„Spiru Haret” University]

Abstract:
This study presents a survey of the situation of Romanians abroad, focusing on local immigrants in Italy. The research takes into account the period of the past 20 years and investigates the reasons which made Romanian leave for Peninsula, the degree of adaptation and it tries to find an answer to the question whether younger generations leaving the country, are concerned to preserve the values and traditions or they are eager to assimilate massively those of the host population. The identity problem arises in an acute way in an international context, where it is aimed to the fluidization of the integrative contact of the Romanian members with other nations.

Keywords: immigrant, identity, culture, society, alterity

Cadru introductiv

Deplasarea forţei de muncă dinspre ţările sărace spre cele dezvoltate a devenit, în perioada secolului al XX-lea, un fenomen social de talie mondială. În acest trend istoric se înscrie şi populaţia din România, care, potrivit unor statistici, „aproape 13 milioane de români trăiesc în afara graniţelor naţionale”¹. Majoritatea românilor plecaţi în ultimii ani din ţară sunt preocupaţi în primul rând de dorinţa de a desfăşura o activitate generatoare de venituri. Este posibil ca pentru mulţi dintre ei păstrarea identităţii socio-culturale, în contextul emigrării, să fie un obiectiv subsumat ideii de integrare, însă, această problemă de integrare într-o altă ţară are un fond dramatic, întrucât este vorba de a depăşi handicapul atâtor decenii de izolare. Pentru studiul propus este necesar să cunoaştem fluxurile de români plecaţi în Italia, motivele emigrării, setul de valori morale şi spirituale care îi definesc, nivelul de calificare în ţara de origine şi dimensiunile identitare cele mai importante: apartenenţa culturală şi religioasă.

Românii în lume

Procesul de emigrare a forţei de muncă din România, în ultimii douăzeci de ani, are loc în trei etape distincte, din punct de vedere legislativ, privind dreptul liberei circulaţii, economic şi social-politic. Prima etapă cuprinde perioada 1990 – 1995. România, nefiind ţară membră a Uniunii Europene, avea statut de ţară extracomunitară, iar cetăţenii români care plecau în străinătate aveau drepturi restricţionate de şedere. Destinaţiile cu o pondere de peste 7% din totalul plecărilor erau: Turcia, Israel, Ungaria, Italia şi Germania. A doua etapă vizează perioada anilor 1996 – 2006. Pe lângă cele cinci destinaţii amintite în prima etapă, printre preferinţele românilor se mai numără Canada, SUA, Franţa şi Spania. În afara continentului european plecările aveau, de regulă, un caracter definitiv. Cea de-a treia etapă începe la 1 ianuarie 2007, o dată cu aderarea României la Uniunea Europeană şi continuă până în prezent. Astfel, cetăţenii români au calitatea de cetăţeni ai comunităţii celor 27 de state membre ale U.E., iar Italia şi Spania se numără printre destinaţiile cele mai căutate de muncitorii români. După aderare, guvernul italian a deschis pentru muncitorii români următoarele sectoare: cele în care îşi desfăşoară activitatea personalul de conducere şi cu o înaltă calificare; agricol; turistic – hotelier; al activităţii casnice (menajere) şi de asistenţă pentru persoane (îngrijitoare); construcţii; mecanic; cele în care se desfăşoară activităţi sezoniere².

Românii din Italia –  grupul cel mai numeros al emigranţilor străini din ţara gazdă

Numărul românilor din Italia a crescut semnificativ de la un an la altul. În 1993, România nu intra în primele 20 de ţări, în ceea ce priveşte populaţiile de rezidenţi străini pe ţara de provenienţă. În 2006 România se situează pe locul al treilea cu un număr de 342.200 de rezidenţi, după Albania şi Maroc. O dată cu aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007), clasamentul românilor din Italia se schimbă din nou. La finele anului 2007 se numără³ cca. 1.016.000 de migranţi români (dintre care 749.000 lucrători români, ceea ce reprezintă 73.7%, 239.000 de membri de familie – 23.5% şi 28.000 alte categorii – 2,8%). La începutul anului 2010, Raportul Caritas Migrantes estima aproximativ 1.200.000 de români, având în vedere datele de referinţă făcute publice de ISTAT (Institutul Italian de Statistică), ceea ce înseamnă că România ocupă primul loc în rândul ţărilor cu cei mai mulţi rezidenţi străini din Italia, în timp ce imigranţii înşişi spun că sunt „milioane”⁴.

Din păcate, fenomenul migraţiei românilor către Italia nu este unul controlat, iar datele oficiale publicate în România sunt „neactualizate şi subestimează mult situaţia reală, deoarece sunt număraţi numai cei înregistraţi că au emigrat cu domiciliul în străinătate”⁵. Creşterile semnificative ale numărului de români aflaţi în Peninsulă, faţă de datele prezentate în anii anteriori aderării României la UE, se datorează nu atât valurilor noi de imigranţi, cât oficializări sau legalizării situaţiei acestora.

Motivele plecării românilor în Italia

Factorii favorizanţi ai emigrării masive în Italia, în cazul românilor, sunt multipli: „geo-politici: proximitatea teritorială, uşurinţa mobilităţii datorită căderii multor bariere privind frontierele, procesul globalizării etc; economici: indicele dezvoltării umane scăzut, diminuarea costurilor călătoriilor etc.; culturali: apropierea lingvistică, o tradiţie culturală împărtăşită şi prezenţa italienilor în România”⁶. La unsprezece luni de la aderare, la solicitarea Agenţiei pentru Strategii Guvernamentale, în rândul emigranţilor români din Italia a fost efectuată o anchetă de opinie, pe un eşantion probabilistic de 1066 de subiecţi. În chestionarul adresat românilor din Peninsulă a figurat şi o întrebare cu răspunsuri libere care viza aflarea motivelor pentru care aceştia au ales Italia ca destinaţie (temporară sau definitivă). Astfel, opt motive principale⁷ stau la baza luării deciziei acestora:
1. Banii – 26% din totalul celor chestionaţi (din 1066 de subiecţi);
2. Munca, lucrul – 25% dintre intervievaţi;
3. Pentru un trai mai bun, o viaţă mai bună – 10%;
4. Sărăcia, veniturile mici din România – 9%;
5. P entru a câştiga mai bine – 6%;
6. Motive familiale, reîntregire, divorţ, deces – 6%;
7. Pentru a-mi ajuta familia – 4%;
8. Lipsa locurilor de muncă, situaţia economică din România – 4%.

Printre variantele de răspuns se mai aflau „pentru un viitor mai bun”, „să cumpăr o casă”, „din curiozitate”, „pentru prieteni”, „alte motive”, „pentru studii”, „din motive politice”. De altfel, banii, munca, un trai mai bun sunt, de fapt, motive strâns legate unele de altele şi reprezintă pentru orice persoană garanţia unor împliniri, atât pe plan material, cât şi spiritual. Pe locul doi apar motivaţiile determinate de situaţia familială (căsătorie, divorţ, deces). Deşi acestea nu explică direct de ce a fost aleasă Italia şi nu o altă ţară, sunt importante pentru cunoaşterea nevoilor sau aspiraţiilor valorice ale conaţionalilor.

Identitate şi alteritate

Conceptul de identitate, în aparenţă unul transparent, are o încărcătură puternică şi antrenează în sfera sa domenii precum antropologia, filosofia, ştiinţele sociale, psihologia etc. Pe plan social, individul are menirea de a rămâne acelaşi în timp, de a-şi păstra particularităţile care îl fac unic, de nemultiplicat. Între cei doi termeni, identitate şi alteritate, chiar dacă definiţiile din dicţionar arată o antinomie dialectică, există o relaţie de complementaritate. Identitatea este echivalentă cu faptul de a fi identic în fiecare moment cu sine însuşi, desemnând starea unui obiect de a fi ceea ce este, de a-şi păstra un anumit timp caracterele fundamentale, în timp cealteritatea, aflată la antipod, în sensul oferit de dicţionar, reprezintă caracterul a ceea ce este diferit de eu, ceea ce constituie o entitate aparte, diferită, dar şi senzaţia unui eu de a fi un altul, de a fi altcineva⁸.

Compararea Eu-lui cu Celălalt are la origini instinctul de înfrăţire, de înrudire, ca măsură a conştiinţei, în încercarea de înţelegere a propriei identităţi, neintrând în calcul relaţiile de superioritate şi de inferioritate sau copierea. Plecând de la aceste rapoarte, putem spune că identitatea se construieşte prin confruntarea dintre acelaşi şi altul, dintre similitudine şi alteritate iar conştiinţa de sine şi cea de grup poate duce la o redefinire / redescoperire a propriei persoane. Din puct de vedere psihologic, nevoia de identitate (etnică, socială, culturală, lingvistică etc.), precum şi de alteritate, este o condiţie a echilibrului psihic uman. „Nevoia de alteritate, de raportare la altul asigură posibilitatea dialogului şi-i dă teméi acestuia. Educaţia toleranţei faţă de alteritate presupune schimbări profunde de gândire, de implicare afectivă şi de poziţionare atitudinală”⁹.

Atunci când vorbim de identitate culturală ne gândim îndeosebi la limbă, patrimoniul cultural, la tradiţii şi la religie. Nici unul dintre acestea nu a căpătat, însă, un caracter de uniformitate, ci şi-a păstrat particularităţile. Încercând să definească identitatea românească, sociologul Dimitrie Gusti punctează că „a fi român înseamnă a avea credinţa că toate aceste însuşiri bune ale neamului pe care le putem arăta cu cinste oricui, nu au avut încă răgazul să se desfăşoare în deplinătatea lor, dar că avem dreptul să cerem libertatea de a le duce la desăvârşire nu numai pentru gloria noastră, ci şi pentru binele lumii întregi.”¹⁰. Identitatea culturală este fundamentală în tranzacţiile interculturale, deoarece nu poate exista comunicare efectivă fără identitate şi alteritate; fără identificarea prin comparaţie. După aprecierea lingvistei Andra Vasilescu, valorile fundamentale ale culturii române, modelate de aşezarea geografică a ţării, de istoria poporului şi de religia sa sunt: „eclectismul, adaptarea, colectivismul („neamul”), creştinismul popular („frica de Dumnezeu”) şi spiritul frust”¹¹. Conştiinţa identităţii culturale determină, în mod firesc până la un anumit punct, o atitudine etnocentrică, privită ca o caracteristică a oricărei culturi, necesară existenţei şi perpetuării ei, şi totodată o atitudine dobândită prin procesul de învăţare culturală.

Comunităţile de români care locuiesc în Italia şi-au construit site-uri, forumuri şi publicaţii care să se adresează tuturor conaţionalilor din Peninsulă. Printre acestea amintim: www.romanii.it (Asociaţia românilor în Italia (Milano), www.spirit-romanesc.com (Asociaţia socio-culturală italo-română „Spirit românesc”), www.romania-italia.net (Forumul românilor din Italia), www.romaniaitalia.net (Comunitatea virtuală a românilor din Italia), www.lri.it (Liga românilor în Italia), www.actualitatea-romaneasca.ro (Actualitatea românească, ziarul românilor de pretutindeni), www.gazzettino.ro („Il gazzettino romeno”, săptamânal distribuit în România şi Italia), www.realitateadinitalia.com, www.romanilatorino.net, www.italiaromania.com. De altfel, „în întreaga lume există peste 600 de societăţi culturale, unele purtând numele Eminescu, Dacia, Frăţia, numirea sau denumirea ţării din care se află comunitatea şi România.” „Apar în lume peste 600 de ziare, reviste, publicaţii în limba română, în ultimele patru decenii tipărindu-se (...) 3800 de volume”. „Limba, literatura, civilizaţia românească se predau în universităţile din 26 de ţări ale lumii în limba română.” „Din operele lui Eminescu s-a tradus în 64 de limbi ale globului pământesc”¹².

Henri Tajfel defineşte identitatea socială ca fiind „conştiinţa individului că face parte dintr-un anumit grup social, împreună cu o anumită semnificaţie axiologică şi emoţională legată de faptul că este membru al grupului”¹³. Dacă admitem această definiţie, spunem despre indivizi că îşi dau seama de faptul că aparţin unui grup determinat, că trăiesc emoţional acest lucru şi că valorizează apartenenţa lor la grupul respectiv.

În măsura în care doresc să locuiască şi să muncească în străinătate mai mulţi ani se pune întrebarea dacă generaţiile tinere de români care aleg Italia, mai sunt interesate să-şi păstreze valorile şi tradiţiile româneşti sau le asimilează masiv pe cele aparţinând populaţiei gazdă. Identitatea românească a celor plecaţi în Italia este susţinută de păstrarea tradiţiilor specifice poporului nostru, (fapt recunoscut de 73.3% dintre respondenţi), de frecventarea bisericii ortodoxe (81.7%) şi de dorinţa de a-şi întemeia o familie cu o persoană de aceeaşi naţionalitate (50%). Eurobarometrul special al Comisiei Europene (2006) menţionează că românii din România sunt printre cei mai credincioşi, ei fiind întrecuţi doar de ciprioţi (86%) şi de maltezi (88%)¹⁴. În ceea ce priveşte intenţia de a reveni în ţară sau de a rămâne definitiv în Peninsulă, ponderile răspunsurilor celor chestionaţi sunt relativ egale (36.8% se gândesc să rămână definitiv în Italia iar 35.7% se gândesc să se întoarcă în ţară), conform unui studiu¹⁵ realizat de Adrian Otovescu, însă contextul economic şi politic din cele două ţări joacă un rol foarte important şi ar putea duce, în viitor, la schimbarea opţiunilor.

Într-un studiu sociologic¹⁶ întreprins de Metro Media Transilvania reiese că 94% dintre românii din Italia cunosc limba acestei ţări, după propriile aprecieri, astfel:„o cunosc foarte bine” – 29%; „o cunosc bine” – 43%; „o cunosc cât să mă descurc” – 22%; „nu cunosc această limbă” – 6%. Aceste procente denotă faptul că românii au o capacitate ridicată de adaptare la solicitările concrete ale vieţii sociale, de a învăţa practic o nouă limbă şi de a comunica la locul de muncă, de a lega relaţii de prietenie sau de a-şi soluţiona diverse probleme în contactele cu instituţiile publice din societatea italiană. Tot în acest studiu se arată că majoritatea celor chestionaţi au învăţat limba italiană pe teritoriul acestei ţări (86.4%), în tip ce mai puţin de 10% din respondenţi au învăţat-o în România, înainte de a emigra, românii fiind motivaţi de nevoia de a se descurca la locul de muncă, în societate şi în viaţă. Datorită fondului lingvistic relativ asemănător cu al nostru, dar în egală măsură şi datorită educaţiei şcolare primite acasă, a inteligenţei personale şi a interacţiunii directe cu colectivitatea de italieni, limba ţării gazdă nu a reprezentat o problemă pentru români. Populaţia de emigranţi români din Italia e una în mare parte calificată profesional, majoritatea calificărilor fiind obţinute în ţară. Metro Media Transilvania mai arată că, în momentul plecării din România, mai mult de 60% dintre emigranţi aveau un loc de muncă, în general nesigur şi prost plătit, şi câştigau, în medie, 140 de euro lunar, în timp ce în Italia venitul lunar se ridică la aproximativ, 1.030 de euro, (două treimi dintre conaţionalii din Peninsulă activează în cinci domenii: construcţii, menaj-curăţenie, comerţ, industrie şi asistenţă socială). Acelaşi studiu¹⁷ realizat de Metro Media Transilvania arată, pe regiuni, provenienţa românilor care au plecat în Italia. La întrebarea „Care e domiciliul dvs. din România? – regiunea”, din cei 1066 de subiecţi au răspuns: Transilvania – 30%; Sud – 22%; Moldova – 43%; Bucureşti – 3%; Nu răspund – 2%. Cei mai mulţi dintre chestionaţi vin din partea Moldovei (43%), zonă considerată în România ca având numărul cel mai ridicat de şomeri, în timp ce din capitală doar 3 procente.

Satisfacţiile emigrantului sunt generate, în primul rând, de familie şi de starea de sănătate, urmate de prieteni, condiţiile de trai şi de bani. Printre problemele care îi macină pe ei se numără, pe de o parte, dorul de casă şi de locurile natale, iar pe de altă parte, faptul că trebuie să accepte de multe ori alte meserii decât cele pe care s-au specializat, uneori istovitoare şi chiar umilitoare pentru pregătirea lor. În urma analizei chestionarelor provenite din diverse surse, dar şi a interviurilor acordate de către românii din Italia în perioada octombrie – noiembrie 2010, reiese că principalul motiv pentru care au ales să plece din ţară sunt nemulţumirile pecuniare. Dorul este sentimentul specific românesc, al bucuriei şi al tristeţii, expresie a aspiraţiei spre proximitatea spaţială care îi cheamă „acasă”.

Mărturii ale rezidenţilor români din Italia

(interviuri luate de autor în perioada octombrie – noiembrie 2010):

„Sunt în Udine. Aici e bine. Este mai multă linişte şi nu sunt atât de mulţi români ca în oraşele mari. Cel puţin eu nu ies în evidenţă. Sunt privit de italieni ca un străin şi aşa o să fie mereu; şi peste 20 de ani. Lucrez la restaurări de case vechi. Important este să fie de muncă. Mi-e dor da ţara mea, dar o să stau aici până când o să fie mai bine în România. Aşa că, nu se ştie când mă voi întoarce!” (G. V., 28 de ani, constructor, Udine)

„Sunt venită în Italia de 10 ani. Am lăsat catedra pentru munca de jos. Am început ca vânzătoare într-o pizzerie din Roma iar după patru ani mi-am deschis propria afacere. Am văzut de multe ori situaţii în care românii din Italia sunt trataţi ca nişte sclavi şi ei tac. Consideră că, decât să se întoarcă acasă, în sărăcie, mai bine îndură. Aici este vina celor care nu iau cuvântul să se apere în astfel de situaţii. Ţara mea o văd în declin, este din ce în ce mai rău. Costă totul prea mult raportat la salariile care sunt foarte mici. Dacă aş veni în ţară, mi-aş deschide ceva; nu mi-ar mai conveni să lucrez pentru altul. În România mă simt mai bine pe plan moral, sufletul meu este acolo. În Italia salariul îmi dă o anumită siguranţă pentru ziua de mâine, dar foarte mult contează, oriunde ai fi, cum te simţi tu ca român. Dacă eşti om inteligent, serios şi în ţara ta ai fost respectat, şi în Italia vei fi la fel. Respectul ti-l impui singur. (C.M., 33 de ani, administrator pizzerie, Palestrina)

Concluzii

În prezent, România se confruntă cu un proces de emigrare a forţei de muncă fără precedent în istorie. Emigrarea este considerată o soluţie pentru un trai mai bun, nu doar de cei care au plecat deja din ţară şi lucrează în una din ţările membre U.E., ci şi de şomerii din România. Fiind un studiu explorator, lucrarea, instrumentele şi concluziile formulate oferă deschidere pentru investigaţii ulterioare.

BIBLIOGRAFIE
CRĂCIUN, Victor, „Congresul spiritualităţii româneşti ca instituţie a întregului neam”, în vol. Lucrările celui de-al doilea Congres al spiritualităţii româneşti, Băile Herculane, 14-16 octombrie, Drobeta Turnu-Severin: Radical, 1994
GUSTI, Dimitrie, Opere vol. IV, „Argument”, Bucureşti: Academiei R.S.R., 1970.
HOGG, Michael A.; ABRAMS, Domenic, Social Identifications, Londra: Routledge, 1990.
Metro Media Transilvania, Agenţia pentru Strategii Guvernamentale, Comunitatea românească din Italia: condiţii sociale, valori, aşteptări. Studiu sociologic, decembrie 2007, disponibil pe www.mmt.ro.
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi Ambasada României în Italia, Ghidul lucrătorului român în Italia. Ce trebuie să ştiu pentru a lucra legal în Italia, Lazio / Roma: FILLEA CGIL şi Asociaţia Identitatea Multietnică AIME, 2009.
OTOVESCU, Adrian, Românii din Italia, Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 2008.
PITTAU, Franco, RICCI, Antonio, SILJI, Alessandro, Raportul Caritas „Romani a immigrazione a Lavoro in Italia. Statistiche, problemi e perspective,” 2008.
RAPORTUL ECAS, „Munca în străinătate”, 21.01.2008, disponibil pe www.muncainstrainatate.anofm.ro
TURLIUC, Maria N., TURLIUC, Cătălin, „Emigraţia românească în Italia şi dificultăţile conservării identităţii româneşti”, în V. Boariu, S.Borbely şi R. Murea (coord.), Identitatea Româneascã în Context European. Coordonate Istorice şi Culturale, Cluj-Napoca: Risoprint, 2009.
VASILESCU, Andra, Cum vorbesc românii. Studii de comunicare (inter)culturală, Bucu­reşti:Universitatea din Bucureşti, 2007
http://www.upm.ro/facultati_departamente/stiinte_litere/conferinte/ situl_integrare_europeana/Lucrari2/Eva%20Szekely.pdf: Szekely, Eva Monica, Depăşirea stereotipurilor culturale. Imaginea celuilalt în jurnale şi note de călătorii, 30 noiembrie, 2010.
http://www.scribd.com/doc/49598162/2/Natura-%C5%9Fi-dimensiunile-identit%C4%83 %C5%A3ii, 15 ianuarie, 2011.