Imigraţie/Emigraţie

Fenomenul migrator în România
Studiu de caz: italienii (1868-2010)¹
 

SABIN DRĂGULIN
[„Dimitrie Cantemir” Christian University]

Abstract:
The present case study draws upon the migratory flows existing between Romania and Italy, seen from a historical perspective. The first part of the analysis proves that the presence of Italian labor in Romania, since 1868, is undoubtedly a fact, while the second part, employing official statistical data, focuses on how the migratory flows acted like leverage upon many Italian citizens. However, it is noteworthy to mention that this phenomenon had a strong mixed character, meaning that we can speak about two sorts of migration: temporary and peremptory. And last but not least, should it be also mentioned that the general motivation explaining the migratory flows has a pure economical nature.

Keywords: emigration, immigration, migration, migratory flows

Introducere

Fenomenul migratoriu cu care s-a confruntat spaţiul românesc, începând cu anii ‘60 al secolului XIX, a fost mai puţin studiat de istoricii şi sociologii români. Primatul istoriei politice în istoriografia românească este de netăgăduit. Cu toate acestea, migraţiile temporare sau cu caracter sezonier au avut o importanţă majoră în istoria socială şi politică românescă. Experienţa de tip migrator schimbă modul în care individul se raportează la viaţă, datorită schimbărilor de ordin social, psihologic, moral şi economic la care este supus.

Cauzele migraţiei pot fi diverse, de la cele economice, la cele sociale şi politice. Oamenii îşi părăsesc propriul mod de a trăi, se îndepărtează de rădăcini, din motive de forţă majoră, cum ar fi: calamităţile naturale, dezastrele, persecuţii cu caracter religios, politic,sau din motive economice.

Studiile care au privit această temă au încercat să explice migraţiile prin prisma echilibrărilor deficienţelor pe pieţele forţei de muncă, între cerere şi ofertă. Totuşi, simpla diferenţă economică dintre state nu este capabilă să explice un fenomen atât de complex şi cu o experienţă care se desfăşoară pe parcursul întregii istorii a umanităţii. Factorul economic îşi are rolul său, însă, nu poate explica complexitatea fenomenelor migratoare.

Analiza schimbului de fluxuri migratoare care s-au dezvoltat în timp, între România şi Italia, ne relevă existenţa unei experienţe cu caracter istoric. Raportul schimburilor de fluxuri migratoare între cele două ţări este mai vechi, şi începe încă de la jumătatea secolului XIX. Fluxul migrator al italienilor în România se încadrează în fenomenul mai larg al emigraţiei italiene care a început cu anul 1861 şi s-a încheiat în 1940. În această perioadă, un număr important de italieni au fost angrenaţi în procesul de emigrare. Acesta a avut, cu precădere, două direcţii: Europa şi cele două Americi.

Periodizare vs cuantificare

Între anii 1861-1940 numărul total de expatrieri a fost de aproximativ 20.000.000 de persoane. În anul 1901, Italia avea aproximativ 31.000.000 de locuitori. Migrarea unui număr foarte mare de italieni, a fost absorbită, în parte, de creşterea naturală a numărului populaţiei. Astfel, în cifre nete, pierderea, în cifre, a numărului de cetăţeni, din perioada 1861-1940, a fost doar de 7.700.000 de persoane, reprezentând 38% dintre expatrieri. Diferenţa de 12.300.000 a fost absorbită de natalitatea crescută din acea perioadă.

În perioada anilor 1861-1870, emigraţia italiană a cunoscut un fenomen de dezvoltare masivă. În fiecare an au fost înregistrate, în medie, aproximativ 121.000 de plecări, pentru ca între anii 1901-1910 să se ajungă la 603.000 pe an, ajungând ca între 1931-1940 să scadă la 70.000 de persoane.² Observaţia care trebuie făcută este că a existat două tipuri de emigrare: de tip sezonier, sau definitiv. Emigraţia de tip sezonier implica plecarea din ţară pentru o perioadă limitată de timp şi reîntoarcerea în ţară odată cu încheierea contractului. Emigraţia definitivă a implicat părăsirea teritoriului naţional pentru întotdeauna. Emigraţia de tip sezonier s-a desfăşurat în marea sa măsură în Europa în timp ce emigraţia definitivă a avut , cu precădere, o ţintă extraeuropeană.

Identificarea zonelor geografice

Italia de nord a rezervat 70% din fluxul migrator sezonier, până la 1900. Fenomenul migratoriu sezonier italian a început înainte de procesul de unificare teritorială al statului. Însă, după anul 1860, acestui tip de emigrare sezonieră i-a fost alăturată emigraţia transatlantică. Aceasta din urmă, de-a lungul anilor, va deveni principalul tip de emigrare.³ În cadrul a fenomenului de emigrare de tip sezonier a fost angrenată şi România, ca ţară de destinaţie.

Între anii 1876-1880, zonele care au furnizat cel mai mare număr de persoane care au emigrat în România au fost Piemonte, Liguria şi Veneto. Între anii ‚80 şi ‚90 ai secolului al XIX- lea regiunile din centrul-sudul Italiei au asigurat numărul de expatrii pentru ca începând cu anul 1900 sudul să fie principalul rezervor al emigraţiei. Analiza datelor statistice a conturat ideea că există două mari faze de fluxuri migratoare în relaţia dintre România şi Italia.

Etapele migraţiei

Prima fază corespunde perioadei de dinaintea primului război mondial şi este caracterizată printr-un flux migrator cu sens unic, respectiv dinspre Italia spre România. Grupuri întregi de italieni, proveniţi cu precădere din nordul peninsulei dar şi din sud, deşi în mai mică măsură, s-au transferat în România pentru ocuparea unui loc de muncă.

A doua perioadă corepunde anilor dintre cele două războaie mondiale când comunitatea italiană îşi măreşte numărul deoarece acum pot fi luaţi în considerare şi aceia care locuiau în teritoriile româneşti nou alipite; Transilvania, Banat.

Înainte să analizăm prima fază a raporturilor migratoare dintre cele două ţări este necesar să facem următoarea observaţie: la sfârşitul secolului al XIX-lea nordul Italiei se găsea în componenţa imperiului Austro-Ungar. Acest element a favorizat emigrarea italienilor în România. Începând cu ultima parte a anilor ‚60 ai secolului al XIX-lea comunităţi întregi de italieni din Trentino, Friuli şi Veneto şi-au părăsit vatra emigrând spre România. Motivaţia principală a acestei migraţii era una cu caracter economic. Fenomenul de emigrare a italienilor a avut un caracter, cu precădere, pendular, mai exact italienii plecau primăvara din locurile de origine şi se reântorceau acasă la sfârşitul toamnei. Ulterior o parte dintre aceştia au preferat să se aşeze în România. În anul 1868, din datele parţiale pe care avem, la momentul acestei analize, aproximativ 600 de muncitori italieni lucrau în toate regiunile României la construirea de căi ferate, poduri, străzi sau mari edificii publice.⁴

Modalităţile de a veni în România

În anul 1910, tuturor italienilor care îşi exprimau intenţia de a veni în România le era înmânat un mic ghid, gratuit, unde apăreau informaţiile minime de care aveau nevoie. Conform acestui ghid existau două modalităţi: prima era maritimă, plecând din orice port italian până la Constantinopol, de unde se îndreptau spre Constanţa, Brăila sau Galaţi; a doua era pe uscat, şi prevedea parcurgerea distanţei pe căile ferate. Aci existau două magistrale: Ancona-Fiume-Budapesta ( via Veneţia) sau Udine-Budapesta. De aici se lua un alt tren Budapesta – Predeal.⁵

Ghidul îi sfătuia pe italieni să prefere drumul pe uscat care, deşi era mai lung, era mai puţin costisitor. Totodată li se specifica foarte clar italienilor că era obligatoriu să deţină un paşaport valid pentru a nu a risca să nu poată intra pe teritoriul statului român. Totodată, odată ce intrau în România erau obligaţi să se prezinte la autoritatea consulară italiană în cel mult patru zile pentru a fi înregistraţi şi în maximum zece zile a prefectura de judeţ pentru a cere eliberarea unui „permis de şedere”.⁶

Evoluţia numerică a emigranţilor conform statisticilor

Statistici exacte şi complete realizate anual, care să-i cuprindă pe toţi muncitorii imigranţi care au pătruns în România începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ne lipsesc. Deficienţele de organizare a administraţiei româneşti, în primele momente a existenţei statului nostru, a favorizat această lipsă de informaţii. Din analiza arhivelor au putut fi preluate doar date parţiale, nesistematice şi care nu au o evoluţie liniară în timp. O altă observaţie importantă ar fi că, în general datele statistice pe care le avem şi care reflectă perioada anilor 1860-1880 surprind situaţia numerică a grupurilor organizate care au pătruns pe teritoriul statului român şi nu reprezintă o evaluare numerică generală care să cuprindă şi pe străinii care au intrat individual sau în grupuri mici cu scopul de a ocupa un loc de muncă. Ulterior, după anul 1890, am identificaat date care demonstrează că a fost luată în calcul şi migraţia individuală. O altă dificultate care îngreunează realizarea unui studiu care să se fundamenteze pe date cât mai apropiate de realitate este dat de faptul că exista practica eliberării de paşapoarte de tranzit cetăţenilor străini, sau bilete de liberă trecere cu o valabilitate de 48 de ore pentru localităţile de graniţă. Din analiza documentelor de arhivă apare problema acestor documente deoarece odată pătrunşi pe teritoriul statului român aceste persoane dispăreau, angajându-se în mod ilegal. Din acest motiv, cuantumul real al prezenţei muncitorilor străini nu a putut fi identificat la momentul redactării acestei analize. Cu toate acestea se poate observa din datele oferite de Analele economice şi statistice că între anii 1863-1865 numărul muncitorilor sezonieri, indiferent de origine etnică, luaţi în evidenţe a crescut de la 109.419 la 118.712.

Referindu-ne doar la italieni, conform datelor statistice, în anul 1899 erau înregistraţi 8.841 de italieni pe teritoriul statului român. Aceste date reprezintă atât date privind emigraţie sezonieră cât şi populaţie sedentară.⁷

Reîntorcându-ne la datele anterioare din cei 11.712 de muncitori, jumătate dintre aceştia erau păstori şi agricultori iar aproximativ 63% erau de origine română şi proveneau din Transilvania, Bucovina sau Basarabia.⁸ Această situaţie nu fusese reglementată suficient de bine până în anul 1902. În acest an, avem informaţia că punctul vamal de la Bechet a realizat o informare către organele centrale de la Bucureşti în care se arăta că, la intrarea în ţară grupurile de muncitori străini se împart în grupuri mici de maximum 2-3 muncitori care se prezintă la graniţă separate. Ulterior, după intrarea în ţară acestea se reunesc. În anul 1911, un alt raport al aceluiaşi punct de trecere a frontierei raporta continuarea respectivului fenomen. Din ancheta realizată de autorităţi s-a observat că o astfel de situaţie avea ca scop eludarea legii. Cu toate acestea, respectiva situaţie era caracteristică cu precădere pentru mediul rural, unde erau aduşi muncitori în agricultură de la sud de Dunăre pentru a face concurenţă mâinii de lucru locale.⁹ Această lacună a fost rezolvată în 1907.

Din analiza documentelor de arhivă este dificil să afirmăm cu precizie anii în care fenomenul migraţiei ocupaţionale a forţei de muncă din Italia a căpătat un caracter regulat, chiar şi cu specificitatea sa sezonieră. Existenţa unor date statistice mai substanţiale care privesc perioada de după anul 1890 ne arată că fluxul maxim al imigraţiei italiene a avut loc în perioada anilor 1894, 1897-1898. Datele oferite de consulul italian Giulio Tesi , care a avut sediul la Galaţi, arăta că numărul muncitorilor italieni depăşeau 7000. În acest moment este necesar să facem următoarea observaţie: datele oferite de consulul italian privesc doar Moldova şi Dobrogea, regiuni care se aflau sub jurisdicţia acestuia.¹⁰

Fluxul migrator italian a suferit o scădere masivă între anii 1900-1902/1903 datorată crizei economice puternice cu care s-a confruntat statul român. Între anii 1907-1910 cifrele oscilează între 5.500-5.900 de membri.¹¹

În Anuarul Statistic al României observăm că, în anul 1907, pe teritoriul României au fost înregistraţi 167.902 de muncitori care au intrat în ţară. Dintre aceştia 33.312, reprezentând 20% au intrat în grupuri organizate, iar 134.312, respectiv 80%, individual. Majoritatea celor intraţi în grup la acea dată erau din Serbia (58,95%), din Rusia (30,95%), din Austro-Ungaria (24,88%) şi din Italia (17,35%), aceştia din urmă reprezentând 3487 de indivizi. Belgienii, francezii, grecii, elveţienii au venit numai individual. Numărul italienilor care au intrat în grupuri organizate erau de 4.219 de indivizi.¹² Observăm că numărul cetăţenilor italieni care au intrat în grupuri organizate a fost mai mare decât cei care au intrat în mod individual. Conform statisticilor, la nivelul numărului total de muncitori intraţi în ţară la 1907, muncitorii italieni însumau 7706 de indivizi, ceea ce reprezenta 2,51% din numărul total al străinilor care au intrat în România.

Aşa cum am arătat anterior prezenţa muncitorilor italieni după 1890 devine constantă pe teritoriul statului român. Cauza existenţei acestui fenomen a fost că după anul 1895, companiile de construcţii italiene au început să câştige contracte importante.

Probleme ale imigraţiei

Odată cu declanşarea proiectelor de investiţii în domeniul căilor ferate, drumurilor şi podurilor, statul român a început să monitorizeze intrarea şi ieşirea muncitorilor străini care veneau în virtutea unor contracte colective. Începând cu anul 1869, companiile de construcţie din domeniul căilor ferate care au angajat forţă de muncă italiană au fost Stroussberg şi Oppenheim.¹³ Aceste companii au creat de-a lungul timpului mari probleme statului român.

Principala cauză era că nu-şi îndeplineau în totalitate obligaţiile contractuale faţă de angajaţi şi faţă de statul român. Cele mai multe reclamaţii proveneau de la lucrătorii angajaţi de compania Stroussberg care nu încheiau contracte scrise cu angajaţii, aducându-i în ţară în baza unor învoieli verbale pe care ulterior nu le mai îndeplineau. În acelaşi timp refuzau reîmpatrierea acestora la încheierea sezonului de muncă, creând în acest mod stări de tensiune.¹⁴ De multe ori statul român a fost obligat să-i reîmpatrieze pe italieni pe propria cheltuială pentru a evita declanşarea unor focare de violenţă.¹⁵ O astfel de situaţie s-a întâmplat la Ploieşti unde aproximativ 600 de muncitori ai companiei Stroussberg au încetat lucrul reclamând că patronatul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate la momentul angajării în Italia. Ancheta desfăşurată de organele judecătoreşti din Ploieşti au scos la iveală importante nereguli în procesul de angajare a forţei de muncă folosită de companie. Astfel muncitorii erau angajaţi în baza unor învoieli verbale şi nu a unui contract aşa cum prevedea legea română. Ulterior angajatorul nu îşi îndeplinea obligaţiile asumate în mod verbal. La protestele angajaţilor, autorităţile române erau neputincioase datorită inexistenţei unui contract. În acelaşi timp compania refuza să-i mai repatrieze pe grevişti, aceştia găsindu-se în imposibilitatea de a se întoarce în Italia.¹⁶ Aproximativ 300 dintre aceştia au fost reîmpatriaţi pe cheltuiala statului român. De-a lungul drumului până la Brăila, italienii au fost însoţiţi de dorobanţi şi gardiştii din oraşe.¹⁷ În luna martie a anului 1869, aceeaşi companie, care avea un contract pentru construirea căii ferate Bucureşti-Ploieşti s-a confruntat cu o altă revoltă în care sute de italieni au refuzat să mai muncească deoarece nu au fost plătiţi conform înţelegerilor. După plecarea italienilor compania a cerut autorizaţie statului român pentru aducerea a 1000 de oameni de la sudul Dunării pentru continuarea lucrărilor.¹⁸ În anul 1870 aceeaşi companie a cerut statului român eliberarea unei noi autorizaţii pentru aducerea a 1500 de sârbi.¹⁹

Ca urmare a înmulţirii unor situaţii de acest tip, autorităţile române au decis ca muncitorii să fie obligaţi ca la intrarea pe teritoriul statului român să prezinte autorităţilor copii legalizate după contractele de muncă. Pentru obţinerea autorizaţiei de angajare a forţei de muncă străine, companiile trebuiau să se angajeze formal că, la încheierea contractului, vor asigura repatrierea propriilor angajaţi. Impunerea de către statul român a unor condiţii de acest tip avea ca scop menţinerea ordinei şi a liniştii publice. Totodată în anii ‘80 ai secolului XIX curentul anarhist cuprinsese Europa iar muncitorii proveniţi cu precădere din Italia şi Elveţia promovau aceste idei pe teritoriul statului român.²⁰ La începutul anului 1879, Ministerul de Interne a intrat în posesia unor date care semnalau prezenţa unor membri ai Internaţionalei Socialiste care lucrau la Brăila şi Bucureşti. În luna mai al anului 1879, consulul Italiei la Bucureşti semnala autorităţilor române existenţa a trei comitete nihiliste care conlucrau cu membri ai Internaţionalei Socialiste.²¹ Între anii 1875-1881 muncitorii italieni puteau fi găsiţi la construcţia căii ferate Bucureşti - Roman, sau la construirea şoselelor din judeţele Brăila, Romanaţi şi Tutova. Numai la realizarea şoselei Câineni – Boişoara, de exemplu, au fost folosiţi 300 de italieni. ²²

Impunerea obligaţiei de reîmpatriere pentru companiile străine le obliga pe acestea să aibă o mai mare responsabilitate la momentul angajării forţei de muncă străine.

Situaţia materială a imigranţilor

Conform estimărilor realizate de ministrul italian Beccaria Incisa, între anii 1890-1895 valoarea totală a investiţiilor ajunsese la 21.500.000 de franci elveţieni. În anul 1897, erau autorizate de statul român să funcţioneze, numai în Moldova şi Dobrogea, 13 companii italiene care lucrau pe baza unor contracte publice. Acelaşi ministru nota că în anul 1897, condiţiile materiale şi morale ale angajaţilor italieni erau destul de bune iar aceştia reuşeau să economisească într-un sezon aproximativ 1000 de lire. O mare parte din veniturile realizate erau trimise în ţară prin intermediul serviciului poştal. Companiile de construcţii italiene angajau forţă de muncă calificată cu precădere din regiunea Veneto, de unde exista deja o tradiţie a angajării forţei de muncă, dar şi din zona Udine. Ulterior au fost aduşi în România muncitori şi din sudul Italiei.²³ Cu toate acestea italienii care au emigrat în România au provenit cu precădere din Veneto, Trentino şi Friuli. S-a calculat că între cele două războaie mondiale în România rezidenţii italieni numărau aproximativ 60.000 de persoane.²⁴

Ministrul Italiei la Bucureşti scria în 1892 că „salariile ce le găsesc muncitorii noştri în România sunt mulţumitoare şi mult mai mari decât cele ce ar primi în patria mumă. Salariul unui zidar în Bucureşti este de 6-7 lei pe zi; un bun muncitor este plătit în genere cu 4 lei. În carierele de piatră, săpătorii plătiţi cu ziua primesc 4,50 lei până la 5,50 de lei pe zi, sculptorii şi tăietorii de piatră plătiţi cu bucata, puteau ajunge un salariu evaluat pe zi la 10 lei”. Oportunitatea primirii unor astfel de salarii atrăgea forţa de muncă calificată italiană.²⁵ În anul 1912, inspectorul Di Palma, de la inspectoratul italian al imigraţiei arăta că sumele economisite de muncitorii italieni din România se ridicau la trei, patru milioane de lire, în aur, în fiecare an.²⁶

Spaţiul ocupaţional

Numeroase edificii publice din România au fost construite cu ajutorul imigranţilor italieni. Printre cele mai importante amintim: vechiul sediu al Camerei Deputaţilor, Teatrul Naţional din Iaşi, sediul primăriei din Buzău, la care s-au adăugat, tuneluri, linii de căi ferate, (cea mai importantă fiind Bucureşti-Ploieşti), poduri, (cel mai important fiind cel de la Cernavodă), etc. Referindu-se la aceste locuri de muncă acelaşi ministru arăta la 1892 că „lucrătorii tocmiţi în Italia de întreprinzătorii din construcţii, alteori plecând în grupuri mici din ţinuturile lor, după îndemnul concetăţenilor lor de dinainte stabiliţi în România, ei vin în fiecare an cu miile şi sunt căutaţi, apreciaţi şi bine plătiţi. Aşa, în judeţul Gorj am numărat aproape 600 care lucrau la construcţiunea şoselei internaţionale care duce la graniţa Transilvaniei, în judeţul Rîmnicu Vîlcea, aproape 300 angajaţii într-o mare întreprindere silvică; peste o sută sunt cei care lucrează la clădirea marelui pod peste Dunăre”.²⁷

La acest moment al analizei în baza datelor statistice putem observa că cea mai mare parte a imigranţilor italieni, indiferent de zona din care proveneau, erau muncitori calificaţi. Zona ocupaţională preferată era aceea a construcţiilor. Nu avem date statistice care să ateste o prezenţă masivă a acestora în zona rurală, ocupându-se de lucrările agricole, aşa cum avem despre bulgari de exemplu. În Râmnicu Vâlcea reprezentau 5% din numărul străinilor. Italienii lucrau în domeniul construcţiilor şi a exploatărilor forestiere.²⁸ Din acest motiv prezenţa italienilor a fost acceptată cu uşurinţă de deoarece ocupau acele tipuri de profesii, calificate, pe care România la acea dată nu le putea ocupa cu forţa de muncă internă. Italienii au venit şi au ocupat un spaţiu gol şi nu au concurat pe piaţa forţei de muncă autohtone din zona rurală aşa cum se întâmpla cu bulgarii, ruşii, sârbii sau românii care veneau din Transilvania şi Bucovina.

Aşezarea în teritoriu a italienilor

O parte dintre aceştia au preferat să se aşeze în România. Primul contingent de emigranţi s-a stabilit cu precădere în valea Oltului, Haţeg, Sebeş până la valea Jiului, formând primele colonii. În anul 1868 italienii pot fi regăsiţi în centrul României de astăzi, Câmpina, Sinaia, Braşov.

În anul 1882 emigranţi provenind din Veneto şi Friuli au constituit comunităţile de la Greci şi Măcin ( Tulcea). Ei erau tăietori de piatră şi lucrau la carierele din zonă.²⁹ În anul 1889 grupuri de etnici italieni îi regăsim în Moldova şi Oltenia. La Craiova a existat o comunitate importantă de italieni. Aceştia au participat la construirea: podului de la Cernavodă, sediului administraţiei locale din Craiova, cazarma din Târgovişte, silozuri din portul Constanţa, Universitatea din Iaşi.³⁰

Prezenţa italienilor în România înpărţită pe judeţe la 1905 era următoarea:³¹

Conform datelor statistice oficiale ale statului italian prezenţa cetăţenilor italieni în România în perioada anilor 1871- 1927 a fost următoarea:³²

Protestele autohtonilor

Problema concurenţei forţei de muncă străine în zona rurală s-a aflat în atenţia personalităţilor vremii. La 1890, Nicu Filipescu aprecia că „(muncitorii străini, n.a.) făceau o concurenţă teribilă sătenilor noştri” şi în consecinţă, „munca naţională va suferi cu atât mai mult cu cât proprietarii şi arendaşii au cele mai mari înlesniri în facerea şi executarea învoielilor lor cu lucrătorii străini”.³³ În anii precedenţi răscoalei de la 1907 , în anii 1904, 1905, 1906, numărul muncitorilor agricoli străini din Moldova a fost cel mai ridicat din anul 1860. Concentrarea masivă a acestora în nordul Moldovei corespunde cu focarul unde a izbucnit răscoala ţărănească.³⁴ Din acest motiv, lipsa de pământ şi condiţiile dezavantajoase istorice cu care se confruntau ţăranii români au reprezentat pricipalele cauze care au condus la declanşarea răscoalei , însă pătrunderea forţei de muncă străine a înrăutăţit această situaţie. Refuzul ţăranilor români de a accepta învoieli agricole umilitoare a fost anulat de proprietarii de pământ prin angajarea muncitorilor străini sezonieri.

Anul 1907 a reprezentat momentul de răscruce al statului român aflat în plin proces de modernizare. Acest an are o dublă semnificaţie. În primul rând reprezintă încheierea a unei jumătăţi de secol de istorie modernă care a început odată cu alegerea lui Alexandru Ioan Cuza (1864) în calitatea de principe al „Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”. Din acest moment, pe parcursul primei jumătăţi de secol de modernizare, instituţiile statului român au căutat să atragă forţă de muncă străină în economia românească. Afluxul muncitorilor străini în agricultură şi industrie a crescut constant de la 1868 până la 1907. Dacă în prima fază aportul imigranţilor străini a fost deosebit de important în modernizarea României, începând cu 1890 au apărut primele acţiuni de protest ale muncitorilor, meşteşugarilor şi ţăranilor care se confruntau pe piaţa forţei de muncă cu un concurent serios: muncitorul străin. Efectele negative ale importului de forţă de muncă s-a reflectat cu precădere în zona rurală. Contemporanii au identificat una din cauzele înrăutăţirii situaţiei materiale a ţăranilor; excesul de forţă de muncă apărut ca urmare a imigraţiei. În zona indutrială şi a meşteşugurilor fluxul migrator străin a avut un efect mai degrabă pozitiv deoarece a suplinit lipsa forţei de muncă autohtone. Cu toate acestea, în anul 1907, preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie din Iaşi scria ministrului de interne că „meseriaşii din Iaşi, mai ales în sezonul de lucru, sunt concuraţi de o sumă de meseriaşi care vin temporar de peste hotare, aduşi pentru executarea diverselor lucrări la care ar putea fi foarte bine întrebuinţaţi meseriaşii din ţară”.³⁵

Protestele meseriaşilor şi ale muncitorilor români au determinat o atitudine mai fermă din partea instituţiilor statului. Prin „Legea Meseriilor”, adoptată în 1907, s-a prevăzut ca în toate întreprinderile statului, judeţele, comunele „şi ale celorlalte autorităţi civile şi militare ( pentru contractele n.a.) care nu trec peste 30.000 de lei, românii vor fi preferaţi, chiar dacă ofertele lor vor fi mai scumpe cu 5% decât a celorlalţi concurenţi”, dispunându-se ca antreprenorii să nu întrebuinţeze meseriaşi străini decât „în proporţiunea fixată de administraţiune, după natura lucrărilor şi regiunea unde ele se execută”.³⁶

Adoptarea acestei legi demonstrează că după o jumătate de secol în care fluxul de forţă de muncă a fost prea puţin reglementat, fiind luate doar acele măsuri care impuneau controlul şi menţinerea ordinei şi liniştii publice, au apărut condiţiile restrângerii acestei libertăţi de mişcare. Dacă în toată această perioadă prezenţa muncitorilor străini a fost necesară, evoluţia societăţii şi a economiei româneşti a produs o forţă de muncă autohtonă suficient de numeroasă şi calificată care să beneficieze de protecţia statului. Desigur, nu putea fi eliminată prezenţa forţei de muncă străine dar, prin această lege se creau premizele stimulării dezvoltării unei forţe de muncă calificate româneşti.

În septembrie 1908, ministerul de Interne cerea prefecturilor să „stăvilească numărul mare al cărămidarilor care veneau de peste hotare, fiind informat că în ţară existau suficienţi lucrători indigeni pricepuţi în această îndeletnicire”.³⁷

Emigraţia italiană în perioada interbelică

Fluxul migrator cu caracter sezonier a continuat să existe până la izbucnirea primului război mondial. Această conflagraţie mondială a rupt legăturile cu caracter economic care s-au construit pe parcursul deceniilor. Încheierea războiului nu a dus cu sine reluarea acestui fenomen. Marea Unirea din 1918 şi efectele tratatului de la Versailles a dublat suprafaţa teritoriului statului român. Însă ceea ce a fost mai important este reprezentat de afluxul de forţă de muncă calificată provenit din Bucovina de Nord, Banat şi Transilvania. După anul 1918, România nu a mai avut nevoie să importe forţă de muncă calificată deoarece avea suficientă acasă. Cu anul 1914 se încheie prima fază a fluxului migrator între România şi Italia. Interesant este că în 1914 un grup important de italieni care se ocupau cu viticultura s-au aşeat la Greci şi Măcin, situate în Dobrogea.³⁸

În perioada dintre cele două războaie mondiale fluxul migrator dintre România şi Italia este parţial stopat. Diferenţele ideologice, lipsa cererii de forţă de muncă şi criza economică care a zguduit economia mondială a blocat fenomenul migraţiei. Cu toate acestea conform datelor oficiale ale statului italian în anul 1927 nu mai puţin de 12.246 de cetăţeni italieni lucrau în România. Este o cifră dublă faţă de media de 6000 de persoane care lucrau între anii 1891-1911³⁹. Desigur, trebuie luat în considerare că după 1918 teritoriul statului roman se mărise considerabil.

Situaţia comunităţii italiene după al doilea război mondial

Intrarea României în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, după al doilea război mondial, a împiedicat, din motive ideologice, migraţia persoanelor din Italia în România.

Totodată instituirea regimului comunist în România a declanşat procesul de dispersie a comunităţii italiene din România. În anul 1950 au fost arestaţi italieni cu acuzaţia de favorizare a unei ţări capitaliste. Persecuţiile s-au intensificat cu precădere în perioada procesului. Acesta s-a intitulat „Procesul grupului de spioni, trădători şi conspiratori aflaţi în slujba Vaticanului şi al centrului de spionaj italian”. Între zilele de 11 – 17 septembrie 1951 s-a desfăşurat la Tribunalul Militar din Bucureşti un proces farsă în care au fost aduşi în faţa justiţiei : monseniorul Paha, episcopul romano-catolic din Timişoara, mons. Schubert, episcop romano-catolic de Bucureşti şi mons. Boros, episcop romano-catolic de Alba Iulia, preoţii Iosif Waltner şi Georg Heber. Alături de aceştia au mai fost aduşi în faţa justiţiei George Săndulescu, Lazăr Ştefănescu şi Petru Topa şi Eraldo Pintori, funcţionar al Legaţiei italiene.

Schubert, Boros, Pintori, Săndulescu, şi Ştefănescu au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă. Paha a fost condamnat pentru o perioadă de 18 ani, Waltner, 15 ani, Heber 12 ani, Topa 10 ani. Cazul care a făcut valuri în epocă a fost acela al preotului Clemente Gatti. Acesta a fost arestat la data de 8 martie 1951. În urma procesului a fost condamnat la 15 ani de închisoare. Ulterior a fost expulzat din ţară pe 14 aprilie 1952. Torturat, drogat şi lipsit de cunoştinţă a fost găsit într-un vagon de tren la Viena pe 9 mai 1952. A murit câteva zile mai târziu pe 6 iunie ca urmare a torturilor suferite.⁴⁰

La începutul anilor ‚50 în România mai rămăseseră mai puţini de 8000 de italieni. Mulţi dintre aceştia au fost obligaţi să-şi naturalizeze numele. Bisericile catolice s-au aflat sub stricta supraveghere a organelor statului. Totodată au fost închise: centrele culturale, şcolile, bibliotecile şi centrele locale ale comunităţii italiene. Începând cu data de 2 decembrie 1948 biserica catolică de rit greco-catolic a fost interzisă iar bunurile sale au fost trecute în proprietatea bisericii ortodoxe. Pe 25 decembrie au fost închise toate şcolile catolice. Din această perioadă până la sfârţitul anilor ‚70 nu s-a mai ştiut nimic despre comunitatea italiană din România. Ulterior membrilor acestei comunităţii li s-a permis plecarea în Italia pentru a-şi vizita rudele pentru perioade scurte de timp.⁴¹

După căderea comunismului au fost identificate comunităţi compacte de italieni în: Craiova (900 de pers), Tulcea (260 de pers), Constanţa (150), Greci ( 75 de famili, aprox. 400 de pers.), etc. Estimarea oficială a fost că etnicii italieni numărau aproximativ 7200 de persoane. Alte comunităţi pot fi identificate la Sebeş, Târgovişte, Galaţi, Suceava, Bucureşti, Ploieşti, Sinaia, Zăeneşti, Petroşani, Cluj, Bacău, Vrancea.⁴²

Căderea comunismului în Europa de est şi al regimului Ceauşescu ca urmare a revoluţiei din decembrie 1989 a redeschis problema dezvoltării fluxurilor migratoare.

Italienii din România după căderea comunismului

Căderea comunismului şi redeschiderea frontierelor a redeschis fenomenul emigrării italienilor în România. Cu toate acestea natura acestei emigraţii s-a schimbat. Dacă până în anul 1940 italienii veneau să ocupe locuri de muncă în România, acum vin să ofere locuri de muncă românilor.

Primele faze ale mondializării economiei europene s-a caracterizat prin fenomenul delocalizării producţiei. Mai multe firme mici şi mijlocii italiene au preferat să-şi mute activităţile în România, investind în economia românească datorită forţei de muncă ieftine. O astfel de politică de investiţii nu era nouă. Încă din perioada comunistă au existat relaţii economice între Italia şi România. De exemplu societatea Eni şi grupul Ansaldo au participat la construirea centralei nucleare de la Cernavodă. Învestiţiile italiene din România au vizat cu precădere industria uşoară românească, unde au existat încă din perioada comunistă importante fabrici. Forţa de muncă bine calificată şi ieftină a atras capitalul italian. Produsele realizate în România de întreprinderile italiene sunt exportate pe piaţa europeană în procent de 80%. Migraţia capitalurilor a fost urmată şi de o migraţie populaţională dinspre Italia spre România. În conformitate cu recensământul din anul 2002 erau înregistraţi 3228 de cetăţeni români care şi-au recunoscut originea italienă.⁴³ Cu toate numărul rezidenţilor italieni este mult mai mare. Zona geografică preferată de noii investitori este nord-vestul României. Oraşele cu cea mai mare prezenţă italiană sunt Timişoara, Oradea şi Arad. Aportul economic adus de firmele italiene este semnificativ. Cele aproximativ 26.000 de firme care sunt reprezentete de Unimpresa Romania dau de lucru la aproximativ 130.000 de angajaţi. Schimburile comerciale dintre România şi Italia au depăşit în anul 2008, 11.500.000.000 de euro.

Concluzii

Emigrarea italienilor în România, începând cu deceniul şase al secolului al XIX-lea, se încadrează în fenomenul mai larg al existenţei unui flux migrator din Peninsulă care s-a desfăşurat pe parcursul unui secol. Începând cu 1860 mari mase de oameni au părăsit teritoriul Italiei, cu precădere, către America de Nord, America de Sud, Australia, sau Europa. Emigraţia de tip transatlantic a avut un caracter definitiv în timp ce, emigraţia în Europa a avut o dublă caracteristică: sezonier şi definitiv. Venirea italienilor în România coincide cu declanşarea marilor investiţii, atât în infrastructură cât şi în domeniul civil. Italienii erau o forţă de muncă specializată, dispusă să emigreze pentru a avea un loc de muncă, şi care avea un cost al muncii relativ scăzut. Perioada de „aur” al fluxului migrator italian în România a început în anul 1968 şi se încheie cu 1951. După această dată, existenţa regimului comunist a blocat orice tip de migraţie spre România, şi, în acelaşi timp a impus o părăsire forţată a rezidenţilor italieni din România.

În definitiv, motivaţia emigrării acestora în România a avut un caracter strict economic. După anul 1990, acest flux a reînceput, de această dată în sensul că îşi menţine caracterul economic schimbându-şi însă profilul. Astfel, noii emigranţi nu mai vin pentru a găsi un loc de muncă pe piaţa românească, aceştia sunt investitori şi creează locuri de muncă.

Bibliografie
CIUFFOLETTI, Zeffiro, DEGL’INNOCENTI Maurizio, L’emigrazione nella storia D’Italia 1868-1975, Firenze: Vallecchi, 1978.
COLESCU, Leonida, Recensământul General al Populaţiunei României , decembrie 1899. Rezultate definitive, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Eminescu”, 1905.
DE MICHELIS, Giuseppe, Avertenze per l’emigrante italliano nei Paesi Balcanici e in Rumania, Tip. Manuzio: Roma, 1910
DINU, Rudolf, Studi Italo-Romeni. Diplomazia e societa (1879-1914), Bucureşti: Editura Militară, 2009.
SORI, Ercole, L’emigrazione Italiana dall’Unita alla Seconda Guerra Mondiale,Bologna: Il Mulino, 1979.
FILIPESCU, Nicolae, Cestiuni ţărăneşti, Bucureşti, 1891.
FOCACCI, Federico, „Italia şi România. Două tipuri de migraţie faţă în faţă”, Sfera Politicii, Anul XVII, Nr. 137, 2009.
NEGRUŢI, Ecaterina, Migraţii sezoniere la lucru în România (1859-1918), Bucureşti: Editura Academiei Române, 1991.
RICCI, Antonio, Quando a partire eravamo noi: l’emigrazione italiana in România tra il XIX e il XX secolo, în a cura di Franco Pittau, Antonio Ricci, Alessandro Silj, ROMANIA. Immigrazione e lavoro in Italia. Statistiche, problemi e prospettive, Caritas Italiana: Roma, 2008.
VIGNOLI, Giulio, Minoranze italiane in Europa, Universita degli Studi di Genova. Publicazioni della Facolta di Scienze Politiche, serie giuridica, n.16, Milano, 2000.
VIGNOLI, Giulio, „La minoranza italiana in Romania. Persecuzioni e rinascita”, în La Ragione liberale, 1996.
VIGNOLI, Giulio, Gli italiani dimenticati. Minoranze italiane in Europa, Milano: Giuffré Editori, 2000.

Arhivele Naţionale ale României, (A.N.I.C), „Direcţia Generală a Statisticii”, 1863, 1881,
„Fondul M.A.I., Administrative”, 1869, 1879,
„Prefectura Dolj”, 1902
„Prefectura Dorohoi”, 1907, 1909
„Prefectura Vâlcea”, 1898, 1906
„Prefectura Muscel”, 1911
Biblioteca Academiei Române, Anuarul Statistic al României, Bucureşti, 1909.
Bolletino Emigrazione, 1912, 1913.
Ministero degli Affari Esteri, Censimento degli italiani all’estero alla meta dell’anno 1927,Roma, 1928.

SABIN DRĂGULIN –  Lect. univ. dr., Facultatea de Știinţe Politice, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, București, secretar general de redacţie Sfera Politicii.

 sus