Recenzie

Armata la raport

---

Marian Zulean, Militarul și societatea. Relaţiile civil-militare la începutul mileniului al III-lea
Editura Militară, București, 2008, 256 p.

---

A devenit probabil o impresie auto-perpetuantă că Armata şi Biserica sunt instituţiile în care românii cred cel mai mult. Îmi place să îmi imaginez cum cei care fac asemenea chestionare pe stradă sau în alte locuri, când sunt în pericol de a nu-şi face norma cerută completează din propriul lor condei ce cred de cuviinţă. Aşa se ajunge la menţinerea a numeroase clişee, multe dinte ele aparent validate ştiinţific.¹

Ironic este că Armata şi Biserica, pe lângă faptul că sunt instituţii antedemocratice (uneori şi anti-democratice) sunt cele mai opacizate faţă de interesul media. Dacă părerea proastă pe care o avem faţă de spaţiul politic este dată şi de faptul că îl vedem zilnic în detaliu, în «facere». Instituţiile militară şi sacerdotală emană în schimb o aureolă de ritualic care ascunde imperfecţiunile rutiniere.² Ele ajung în atenţia noastră doar când se intersectează cu spaţiul politic, eventual pentru fapte penale. Această necunoaştere a publicului poate conduce la girarea unor planuri politice cu consecinţe nedorite.

Cartea lui Marian Zulean are meritul de a aduce la lumină un studiu profesionist şi proaspăt al relaţiilor dintre factorii civil-militar, atât în general cât şi raportat la cazul românesc de după 1990. Cunoscut pentru interesul faţă de securitatea de stat a României şi apropierii faţă de anumite instituţii ale societăţi civile, Marian Zulean, cu stagii la Pittsburgh şi Maryland, este parte a generaţiei noi care se luptă să adauge o analiză obiectivă în diferitele domenii ştiinţifie pe care mass-media le tratează cu amatorism, grabă sau părtinire.

Cartea este structurată pe trei părţi: 1) prezentarea literaturii relevante pentru domeniul sociologiei militare ; 2) aplicarea acesteia la cazul românesc ; 3) existenţa unor articole de opinie dedicate politicii externe româneşti în contextul relaţiei cu SUA, Europa, NATO sau războiului contra terorii. În ceea ce ne interesează voi prezenta mai ales primele două părţi.

Motto-ul şi firul roşu al lucrării este afirmaţia lui Harold Laswell: „Cine ne apără de gardieni?” (în articolul The Garrison State, 1941). Esenţa filozofiei unei culturi militare democratice este acronimul CIMIC (Civil-Military Cooperation) [pp.22-26]. Introdus de NATO, CIMIC avea iniţial rolul de a descrie colaborarea militar-civilă (politică) necesară pentru buna împlinire a misiunilor [p.22]. Noţiunea însă are o semnificaţie mult mai adâncă în ilustrarea modului în care armata şi societatea convieţuiesc şi negociază.

Într-un fel sau altul reflecţia asupra războiului este de-un leat cu istoria omenirii ca subcapitol al filozofiei politice. Scrierile renascentiste ale lui Machiavelli exprimă frica de mercenari şi se declară adeptul a ceea ce am numi azi controlul civil al armatelor. În anii interbelici autori precum colonelul Charles de Gaulle (Tăişul sabiei, Spre armata de meserie) arată tensiunea dintre armată şi societatea cerând o trupă tehnicizată şi compusă din profesionişti. Și la noi Răspunderile viitorului mareşal Alexandru Averescu conţineau paragrafe de sociologie militară în interiorul rechizitoriului adus factorilor politici ai vremii, vinovaţi de pierderile inutile din Marele Război.

Sociologia militară îşi intră în drepturi odată cu al Doilea Război Mondial mai ales în Statele Unite, aşa cum era de intuit. Teama de un complex militar industrial traducând rolul nefast al gărzilor pretoriene, stimulează scrierile unor sociologi şi politologi precum Samuel Huntington - Soldatul şi statul (1957) sau Morris Janowitz- Soldatul profesionist. Un portret social şi politic (1960). Pentru Huntington între armată şi societate este o diferenţă clară, mai ales dacă vorbim de un polis liberal şi nu de un stat cazarmă. Militarul profesionist se caracterizează prin trei trăsături: expertiza, responsabilitatea şi corporatismul („un sens al unităţii organice şi al unităţii profesiei, dobândit în procesul de socializare militară”, p.21). Pentru a putea atinge maximul de eficienţă militarul trebuie lăsat să îşi facă treabă sub un control politic sensibil însă la nevoile armatei iar cele două sfere să fie clar delimitate.[pp.8-9 şi 21]. Moris Janowitz vede lucrurile însă dinamic în relaţiile militar-civil. Pentru el armata se adaptează odată cu societatea şi trebuie ca cele două să se întrepătrundă cumva pentru a nu se crea un contrast de valori şi percepţii între cele două.[pp.8-9 şi 21].

După 1990, finalul Războiului Rece duce către declinul armatelor naţionale. Este o urmare atât a relaxării sentimentului de frică cât şi a ruginirii sentimentului naţionalist clasic pentru care armata era un route de passage către viaţa adultă. Pentru naţiunile occidentale cel puţin, fizionomia conflictului a devenit mai puţin palpabilă, făcându-l pe Jean Baudrillard să se întrebe dacă războiul din Golf a avut loc în realitate iar pe Michael Ignatieff să vorbească despre războaie virtuale.³ Armatele sunt astăzi profesioniste, cu oameni dedicaţi şi plătiţi -> deci o diviziune a muncii printre atâtea altele.

Schimbările nu au lăsat neatinsă nici România. Cu o armată de 300.000 de oameni, moştenită din perioada de dinainte de 1989, o Românie ce dorea aderarea la NATO trebuia sa se adapteze atât practic cât şi conceptual. Considerat greoi, ineficace şi impropriu situaţiilor acuale, corpul militar s-a redus treptat până la circa 70.000 de militari şi 15.000 de civili afiliaţi armatei. Numai în 1998, ca urmare a reformei 11.000 de ofiţeri au părăsit armata, 94% dintre ei retrăgându-se voluntar [p.44]. Alături de oameni se înregistrează şi reducere a efectivului de echipament pentru a fi înlocuite cu piese noi, standard occidental. În anii ’90 numărul de tancuri a fost redus de la 2850 către 1372 iar cel avioane şi elicopere de la 505 piese la 430. [p.39]

Pentru controlul civil asupra armatei mai spinos a fost poate schimbarea întregului cadru juridico-instituţional ce patrona relaţia celor două sfere. Lipsa unei literaturi adecvate în domeniu face ca expertiza sociologică să aibă încă puţine date care să poată fi puse la dispoziţia militarilor înşişi, decidenţilor şi publicului larg. De aici şi motivaţia cărţii de faţă.[p.15]

Interesantă mi se pare şi prezentarea în paginile cărţii a unui studiu - chestionar realizat în 2003. Scopul său era de a identifica diferenţele dintre studenţi civili şi cei de la instituţiile de învăţământ militare. Eşantionul a fost realizat pe 180 de studenţi din anii I şi IV din care 89 studenţi ai academiilor militare din Sibiu, Braşov şi Bucureşti şi 91 de studenţi civili de la trei facultăţi din Bucureşti: Drept, ASE şi SNSPA [p. 82/pp. 81-115]. Rezultatele studiului au arătat o anumită diferenţă de priorităţi între valorile vocaţiei cazone şi cele ale lumii civile, după cum era de aşteptat, însă fără a evidenţia un contrast abraziv [p.105]. De remarcat câteva răspunsuri interesante. Unu: deşi atât studenţii civili cât şi cei militari se consideră patrioţi şi ataşaţi idealurilor marţiale, studenţii civili erau pentru desfiinţarea serviciului militar obligatoriu în proporţie de 93,3% [p.100]. Doi: studenţi militari sunt mai înclinaţi spre o viziune de stânga cerând mai multă protecţie socială în timp ce studenţii civili se orientează mai spre dreapta văzându-şi carierele în domeniul privat sau corporat.[p.89 şi 100-101] Trei: studenţii militari consideră că mafia şi crima organizată reprezintă mai mari ameninţări decât pentru cei din şcolile civile [97% vs 91%, p.92]. Cum lupta contra mafiei este domeniul tadiţional al poliţiei, m-aş fi aşteptat ca civilii să vadă corupţia drept o tară prioritară a societăţii, şi nu militarii care au alte atribuţii. Cred că reflecţiile pe marginea cifrelor rezultate ar fi putut fi duse mai departe decât sunt prezente aici.

Un alt aspect deosebit care ar fi meritat discutat este acela al relaţiilor dintre armata/forţele militare şi mediul economic, industria de apărare şamd. Oricum cartea „Militarul şi societatea” rămâne un ghid sistematic şi valoros pentru cei care doresc să se iniţieze în intimităţile unei profesii atât de prezente în viaţa noastră şi totuşi atât de enigmatice.

Silviu Petre
[National School of Political and Administrative Studies Bucharest]

NOTE

SILVIU PETRE – Licenţă la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, master SNSPA, doctorand SNSPA, cercetător la Centrul de Studii Est Europene şi Asiatice (CSEEA) din cadrul SNSPA.

 sus