Recenzie

Despre democraţie în România

---

Dan Pavel, Democraţia bine temperată. Studii instituţionale
Editura Polirom, Iași, 2010

---

A înţelege şi a explica democraţia românească este, cu siguranţă, o provocare. A reuşi acest lucru este, fără îndoială, un efort intelectual extraordinar.

Am asistat de multe ori neputincioşi şi intrigaţi la curajul unor actori politici, al unor intelectuali etichetaţi elite, al unor comentatori zgomotoşi ai vieţii publice de a denatura, de a mistifica sau de a agresa succesiunea evenimentelor, natura şi rolul instituţiilor politice, înţelesul corect şi clar al unor concepte.

În schimb, am răsuflat uşuraţi de fiecare dată când a apărut o carte care să aibă capacitatea descriptivă şi normativă de a explica democraţia românească. În categoria acelor cărţi care descifrează o bună parte din puzzle-ul vieţii politice româneşti se înscrie cartea lui Dan Pavel, „Democraţia bine temperată. Studii instituţionale” apărută la Editura Polirom în 2010.

Pentru cine nu cunoaşte istoria titlului, el ar putea fi şocant. Însă, după ce cititorii vor parcurge prefaţa, numai atunci îşi vor putea da seama că titlul nu este numai plin de ingeniozitate, ci are şi o semnificaţie epistemologică.

Profesor de ştiinţa politică la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, dar şi filozof, scriitor, ziarist şi consultant politic, Dan Pavel este un observator riguros, fin şi nuanţat al vieţii politicii. Este autorul celei mai complexe cărţi despre Convenţia Democratică („Nu putem reuşi decât împreună”. O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000 Dan Pavel, Iulia Huiu, Polirom 2003), precum şi autorul a încă cinci volume (Bibliopolis-1990; Etica lui Adam. Sau de ce rescriem istoria – 1995; Cine, ce şi de ce? Interviuri despre politică şi alte tabuuri-Polirom 1998; Leviathanul Bizantin-Polirom,1998) şi a numeroase articole, studii şi cercetări în revistele Sfera Politicii (fondator), 22 (fondator), Polis.

Concisă şi precisă în explicarea realităţii politice româneşti cartea este un câştig, în special, pentru ştiinţa politică, teoria democraţiei, teoria partidelor, precum şi pentru cei care vor să înţeleagă democraţia românească. Nu numai din perspectiva adaptării în mod corect a unor concepte de political science, ci şi din perspectiva inovaţiei conceptuale. Pentru că este fundamental eronat să utilizezi teorii şi concepte folosite în literatura anglo-saxonă într-o lume în care ele nu-şi regăsesc înţelesul (este bine, din punct de vedere pedagogic, că atât în prefaţă, cât şi în conţinutul cărţii autorul revine obsesiv la acest avertisment).

Dan Pavel este un inovator din punct de vedere teoretic (teoria celor trei crize, clivajul politic etc.) şi conceptual (copy-paste parties, tripartidism imperfect etc.). Clarificarea conceptuală (coaliţia executivă-coaliţia legislativă; bipartidism-bipolarism; multipartidism-multipolarism; clivaj; model consensual-model majoritar; bicameral-unicameral etc.) adaptarea, inovaţia lasă deschise noi perspective de cercetare.

Cele şapte studii (Preliminarii epistemologice la teoria crizei; NOUL SISTEM. Cercetare asupra noilor tendinţe ale sistemului de partide şi ale sistemului politic din România postcomunistă; Criza executivului, criza democraţiei; EURO 2009. Despre raţional choice, mita electorală şi fraudarea alegerilor; Puterea legislativă-punctul slab al democraţiei consensuale româneşti; Minorităţile bine temperate. Repere pentru teoria democraţiei; Comunicare fără participare şi democraţie fără popor) publicate iniţial în revista Sfera Politicii şi dezvoltate ulterior alcătuiesc corpusul cărţii.

Partidele şi sistemul de partide româneşti, alegerile, puterea legislativă şi puterea executivă, minorităţile şi participarea îşi pot îndeplini funcţiile democratice numai în democraţie. Criza (economică, socială, politică ş.a.m.d.) este provocarea la care instituţiile trebuie să facă faţă şi, într-un final, democraţia.

Primul studiu abordează frontal criza democraţiei şi desfiinţează o serie de stereotipuri care circulă nestingherite în spaţiul public românesc. De exemplu, una dintre cele mai grave erori de percepţie şi de interpretare cu privire la încrederea în instituţii, eroare care s-a promovat şi autoperpetuat de-a lungul timpului, este aceea că încrederea în instituţii a scăzut.

Dan Pavel clarifică, pentru prima dată, ce se întâmplă cu încrederea în instituţii şi arată că încrederea în instituţii nu a scăzut şi nici nu a crescut în mod semnificativ. Explicaţia este simplă. Lipsa de încredere în instituţiile cheie ale democraţiei a caracterizat de la bun început atitudinea cetăţenilor faţă de noul regim politic. Instituţiile democraţiei româneşti s-au născut în criză şi au rămas în criză, iar România parcurge o eternă tranziţie.

Personalizarea vieţii politice şi calificarea la locul de muncă sunt două realităţi ale vieţii politice pe care autorul le-a identificat şi de care a ţinut cont în analiza instituţională. Aceşti factori, constanţi în viaţa politică românească au fost luaţi în considerare pentru a explica disfuncţionalităţile instituţiilor şi gravele erori de management politic şi de construcţie democratică.

Cel de-al doilea studiu este esenţial pentru înţelegerea sistemului de partide românesc şi a sistemului politic. Urmărind rezultatele alegerilor de la „momentul zero” al democraţiei româneşti, din 1990 şi până în 2008, autorul arată într-un mod sistematic cum s-a modificat sistemul de partide.

Utilizând teoria clasică a lui Maurice Duverger¹ şi tipologia sartoriană² de clasificare a sistemelor de partide, autorul identifică şi explică evoluţia sistemului românesc de partide (1990 - multipartidism extrem, atomizat, cu un singur partid mare dominant, 1992-pluralism extrem, fără partid dominant, sistem bipolar, cu poli concentraţi în jurul FDSN şi CDR; 1996 - sistem multipartidist atomizat, extrem, bipolar; 2000 - sistem multipolar, polarizat, pluralism extrem; 2004 - sistem multipolar, cu trei poli, polarizat, caracteristică tipică pentru pluralismul extrem; 2008 - se face trecerea de la pluralismul extrem la pluralismul moderat, tripartidism imperfect).

Noutatea alegerilor parlamentare din 2008 este că acestea au generat un nou sistem de partide şi un nou sistem politic manifestat prin sfârşitul hegemoniei singurului partid mare-PSD, printr-o competiţie între partide mari ca tendinţă (PD-L, PSD şi PNL, fiecare depăşise pragul de 15%), prin eliminarea partidelor mici din Parlament şi administraţia locală, prin trecerea de la pluralismul extrem la pluralismul moderat şi prin trecerea de la multipartidism la tripartidism.

Cele două studii care analizează manifestarea crizei la nivelul puterii executive şi la nivelul puterii legislative sunt adevărate radiografii în care pot observate cu uşurinţă disfuncţionalităţile celor două puteri. Dacă manifestarea crizei executivului a fost explicată prin intermediul a şapte dimensiuni (excesul legislativ al executivului şi subordonarea puterii legislative; subordonarea politică a executivului; disfuncţionalitatea coaliţiilor executive; constanta lipsă de performanţă instituţională a Cabinetului, ministerelor şi agenţiilor guvernamentale; obstacolele puse descentralizării administrative a puterii executive; relaţia preşedinte-premier şi raporturile preşedintelui cu Cabinetul; rolul preşedintelui în raport cu celelalte puteri ale statului), în studiul despre puterea legislativă Dan Pavel identifică sursele crizei puterii legislative. Utilizând variabilele pe care Lijphart le foloseşte în celebra sa lucrare în care analizează modelul majoritarist vs. modelul consensualist³ autorul găseşte că din cele zece caracteristici instituţionale care deosebesc modelul consensualist de modelul majoritarist de democraţie, „România are şapte trăsături consensuale clare, două trăsături majoritare şi o trăsătură care arată trecerea dinspre modelul majoritar către cel consensual şi fixarea pe acesta”.

În acest caz, o concluzie este că nerealizarea integrală şi consecventă a trăsăturilor consensuale ale democraţiei a generat crize cronice ale democraţiei consensuale româneşti. Deşi dezbaterea cu privire la oportunitatea înlocuirii unor caracteristici consensuale cu cele majoritare este inexistentă, autorul punctează tentativele: reducerea numărului de partide, în principal la două partide mari, puternice; schimbarea sistemului de vot prin trecerea de la sistemul proporţional la cel majoritar; tentativele succesive de a obţine un guvern majoritar monocolor.

O eventuală reformă a Parlamentului (dezbatere actuală, dar alterată de populism) poate fi făcută numai după o analiză riguroasă a celor două forme, bicameralism vs. unicameralism, ţinând cont de tradiţia românească şi de „evaluarea bine temperată” a opţiunilor şi nu după ureche sau preferinţe personale cum că „aşa ar fi mai bine pentru români şi interesul naţional”.

Celelalte două studii despre minorităţi şi despre participare sunt cât se poate de actuale pentru că ele descriu din punct de vedere instituţional realitatea românească. Autorul cunoaşte foarte bine problematica minorităţilor, în special pe cea a romilor (a condus filiala din România a fundaţiei americane Project on Ethnic Relations). Paradoxal, România este şi nu este un exemplu pozitiv în ceea ce priveşte relaţia cu minorităţile. Deşi instituţional România a făcut progrese majore, din punct de vedere al atitudinii faţă de minorităţi, în special faţă de romi, discriminarea se menţine activă. Prin exemple, pornind de la concertul Madonnei şi reacţia publicului faţă de romi, Dan Pavel descrie în mod subtil relaţia dintre majoritate şi minoritate/minorităţi.

Ultimul studiu reliefează un alt paradox. Deşi trăim într-o societate în care informaţia se propagă din ce în ce mai repede în diverse medii, clişeele, automatismele, stereotipurile şi maladiile spirituale au efecte „preponderent subversiv-perverse asupra democraţiei”. Dezvoltarea cantitativă a instrumentelor de comunicare şi a comunicatorilor nu generează proporţional şi o creştere a participării. În schimb, „comunicarea se substituie participării”.

Cosmin Dima
[DDHM Strategic Consulting Group]

NOTE

COSMIN DIMA – Licenţiat în ştiinţe administrative, Facultatea de Management – Administraţie Publică, Academia de Studii Economice, Masterat în Politică Europeană şi Românească, Facultatea de Ştiinţe Politice – Universitatea Bucureşti, Managing Partner – DDHM Strategic Consulting Group.

 sus