Creştin democraţia

Egiptul după Mubarak
Către un model de democraţie asemănător Turciei actuale?

 

EUGEN LUNGU
[The University of South-East Europe – „Lumina”]

Abstract:
The great victory of the Egyptian popular revolt, which has ended the Hosni Mubarak era, is that it favours early political modernization in the Arab state. There are specialists in Middle East political issues who believe that Egypt will develop a democratic model similar to contemporary Turkey .From a doctrinal point of view, the Turkish democracy is considered by some experts in political science as a model that has certain common points with Christian-European democracy. But, there are many authors who would argue the existence of an analogy between Islamic democracy and Christian democracy. The democratic states are concerned that Egypt will become a state with a functional democracy and will have an important contribution to Middle East stability.

Keywords: Egypt, Egyptian popular revolt, Turkish democracy, islamic democracy, christian democracy, Arab state, political modernization, Middle East

„Democraţia islamică” şi „creştin-democraţia europeană” – două concepte divergente?

Studiind realităţile politice ale lumii arabe, o lume în care despotismul liderilor şi măsurile nedemocratice au reprezentat timp de mai multe decenii substanţa „mediului politic” în care au fost constânse să supravieţuiască popoarele arabe, trebuie să spunem că răsturnarea regimurilor autocratice din Egipt şi Tunisia, la începutul anului 2011, dar şi mişcările populare din alte state arabe, sunt departe de a rezolva deficitul de modernizare politică a acestor state în raport cu ţările democratice avansate. Este net în defavoarea acestor state islamice, chiar şi o comparaţie cu Turcia islamică, din perspectiva democratizării vieţii politice deoarece, turcii au făcut progrese indubitabile în ultimii zece ani, mai ales după anul 2005 când au început negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Credem că cea mai mare provocare pentru Egiptul de după Mubarak este modalitatea în care noile autorităţi de la Cairo care urmează să fie alese în lunile următoare vor reuşi să democratizeze, pas cu pas, societatea egipteană. Dificultatea acestui demers va fi cu atât mai mare, cu cât presiunea politică din „zona” socială care sprijină mişcările fundamentaliste va fi tot mai puternică iar în „regiunile tribale” egiptene ideea de democraţie este departe de a fi înţeleasă. Opinia Laurei Sitaru despre „tribalism”, ca parte a societăţii egiptene, este destul de sugestivă: «Depăşirea particularităţilor „tribale”, cuvântul fiind o metaforă pentru orice tip de regionalism, şi adoptarea ideii de partid (hizb) reprezentativ pentru o anume orientare ideologică sunt printre primele condiţii ale ascensiunii către democraţie»¹.

Spre deosebire de regimul autocratic al fostului preşedinte Hosni Mubarak în care multe drepturi şi libertăţi politice erau suprimate iar altele erau exercitate „de faţadă”, autorităţile care au preluat controlul Egiptului după „debarcarea” lui Mubarak - Consiliul Suprem al Forţelor Armate şi guvernul instalat la 7 martie 2011- au început să adopte măsuri de liberalizare a vieţii politice egiptene² în spiritul revendicărilor solicitate de demonstranţi în timpul marii revolte a poporului egiptean, din ianuarie - februarie 2011. Aşadar, se poate spune că Egiptul a început să păşească într-o nouă epocă - cea a dezvoltării democratice după aproape trei decenii de regim autocratic. Dar cum definim o ţară democratică? Iată cum explică acest lucru Francis Fukuyama: „O ţară este democrată dacă acordă poporului ei dreptul de a-şi alege propriul guvern prin vot secret, în cadrul unor alegeri multipartite, periodice, pe baza sufragiului universal şi egal al persoanelor adulte”³. Reflectând la opiniile unor autori care s-au preocupat îndeaproape de înţelegerea conceptului de democraţie în spaţiul arab, merită să-l cităm pe scriitorul şi filozoful marocan Muhammad Al-Gabiri: „Naşterea democraţiei în lumea arabă este un proces greu, care trebuie asumat de întreaga societate, nu numai de către un grup elitist; este o naştere dificilă, dar, ca şi în cazul unui nou născut, ea se poate face prin cezariană, dacă metoda clasică nu funcţionează”⁴. Mulţi dintre cei care studiază viaţa politică a lumii islamice realizează cu uşurinţă, că în marea majoritate a statelor musulmane⁵ conceptul de democraţie, în sensul atribuit de ştiinţele politice occidentale se regăseşte într-o „formă” extrem de diluată. De asemenea, deşi conceptul de democraţie este o componentă importantă a discursului politic islamic, există o diferenţă semnificativă între modul în care „elita politică” înţelege acest concept şi marea masă a populaţiilor musulmane. Iată ce spune Laura Sitaru în acest sens: «Democraţia, devenită principala linie de discurs în societatea arabo-musulmană continuă să fie percepută de către marea masă ca fiind acelaşi tip de sistem care în „ideologia revoluţionară” era numit „democraţie burgheză” şi asociată cu ocupantul colonialist»⁶. Sunt, însă, politologi care îşi pun o întrebare extrem de tranşantă despre „democraţia islamică”: Acceptând compatibilitatea creştinismului cu democraţia, este Islamul doctrinar atât de diferit încât să intre în coliziune cu valorile democratice? Deşi nu este o întrebare simplă, cu siguranţă că evoluţiile pozitive din unele state islamice, cum sunt cele din Turcia, vor putea formula un răspuns cât mai apropiat de adevăr, în anii care vor veni.

În noiembrie 2010, cu o lună înainte de declanşarea marilor revolte populare din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, Jan-Werner Muller de la Universitatea Princeton, abordând într-un articol publicat în Boston Rewiew anumite chestiuni legate de istoria mişcării creştin-democrate îşi punea următoarea problemă: „ dacă există o analogie istorică între creştin-democraţie şi o posibilă democraţie islamică...aceasta poate sugera o alternativă promiţătoare la guvernarea autoritară care domină Orientul Mijlociu”⁷. Reflecţia lui Jan-Werner Muller, fără a oferi un răspuns la această chestiune extrem de sensibilă, se înscrie în rândul preocupărilor teoretice din ultimele decenii ale unor specialişi occidentali în problemele lumii islamice de a gândi posibile soluţii pentru a facilita democratizarea societăţilor islamice după dispariţia regimurile autocratice. Evident că, şi în Egipt, partidele politice provenite din Islamul moderat vor putea „cocheta”, pe măsura maturizării politice, cu unele principii doctrinare apropiate, din punct de vedere ideologic de cele familiare creştin-democraţiei din spaţiul european. Afirmăm aceasta pentru că, în mod sigur, intelectualii egipteni scăpaţi de încorsetările vechiului regim vor avea altă deschidere faţă de curentele politice nearabe care s-au dovedit viabile, mai ales în democraţiile avansate ale lumii şi credem vor încerca să găsească acele „conexiuni” care să potenţeze procesul democratizării societăţii egiptene.

Există însă o categorie de intelectuali occidentali care abordând domeniul politic al creştin-democraţiei sunt de acord că se poate vorbi de o anumită corespondenţă între „democraţia islamică”⁸ şi creştin-democraţia europeană. La polul opus, mulţi alţi autori au respins categoric acest tip de raţionament. Cei care neagă orice analogie între creştin-democraţie şi conceptul de „democraţie musulmană” susţin ideea că europenii catolici şi-au îndreptat atenţia spre democraţie conform „indicaţiilor” Vaticanului. Argumentând că Islamul nu are o ierarhie religioasă precum are Catolicismul, autorii contestatari ai acestei analogii susţin că orice legătură făcută în acest sens este irelevantă. Aşadar, opiniile specialiştilor sunt împărţite - majoritare fiind opţiunile care nu sunt de acord cu aceste interpretări. De altfel, Jan-Werner Muller, dovedind un optimism rezervat faţă de viitorul democraţiei islamice şi făcând referire la Turcia ultimilor ani, afirma la sfârştul anului 2010: „Nu există nici o garanţie că democraţia musulmană poate ieşi la iveală în următorii ani şi că poate fi susţinută permanent; guvernarea AKP din Turcia este un experiment în curs de desfăşurare şi numai timpul va spune dacă aceasta va consolida calitatea democraţiei turce. Dar istoria, inclusiv istoria intelectuală a democraţiei creştine oferă atât motive de optimism dar şi lecţii pentru viitor”⁹.

Cu toate acestea, succesele în planul vieţii politice şi economice înregistrate de Turcia islamică în ultimii nouă ani au făcut ca numeroşi specialişti în problemele lumii islamice să-şi pună serioase întrebări cu privire la existenţa „modelului turc” de gestionare a afacerilor interne ale statului, dar şi cu privire la eficienţa relaţiilor pe care Turcia le dezvoltă cu partenerii externi. Gândind la poziţia tot mai „vizibilă” pe care Turcia o construeşte în lumea islamică, intuind că acest stat va juca un rol tot mai important în Orientul Mijlociu extins, dar şi în regiunile apropiate, Samuel P. Huntington afirma la finele secolului trecut: „Experimentând ce rău şi ce e bun în Occident în ceea ce priveşte laicitatea şi democraţia, Turcia poate fi la fel de calificată pentru a conduce Islamul”¹⁰. Se consideră de către politologii care nu văd o contradicţie majoră între Islam şi democraţie, că Turcia, prin ascendenţa sa către democraţiile avansate ale continentului european poate fi considerat un model de urmat în lumea islamică. De fapt Turcia, prin progresele sale importante infirmă opinii extrem de tranşante ale unor nume mari din domeniul relaţiilor internaţionale care vedeau o relaţie ireconciliabilă între Islam şi conceptul occidental de „democraţie”.

Încercând, cu realism politic să intuim un viitor posibil pentru Egiptul „post Mubarak”, ne alăturăm specialiştilor în problemele Orientului Mijlociu care afirmă că opţiunea strategică a Egiptului, din punct de vedere al politicii interne, pe termen mediu şi lung este una apropiată, la figurat vorbind, de ceea ce „construieşte” Turcia contemporană. Deci, o opţiune spre un „model de democraţie” rezultată dintr-o societate islamică moderată în care se vor regăsi multe dintre valorile tradiţionale culturale egiptene, ca parte a culturii arabe, dar şi „valori politice”, sociale, culturale, etc aparţinând statelor democratice avansate.

Este important să prezentăm, în continuare, „tabloului politic” al societăţii egiptene actuale – cu referire şi la „sechelele” epocii Mubarak dar în primul rând la schimbările de după 11 februarie 2011- tablou care va aduce anumite clarificări referitoare la ceea ce poate „oferi” din punct de vedere politic, pe termen scurt, cea mai mare ţară arabă a Orientului Mijlociu, dar şi care sunt aşteaptările pe termen lung.

Fundamentalismului islamic din Egipt şi jocurile politice

Analizând cu atenţie viaţa politică a Egiptului în ultimii ani, dar şi evenimentele consumate în perioada care a trecut de la înlăturarea de la putere a preşedintelui Mubarak, o serie de specialişti în problemele Orientului Mijlociu opinează că, pe termen scurt, un „argument” extrem de important pentru societatea egipteană este că, cea mai mare partea dintre egipteni nu sunt atraşi de organizaţiile fundamentaliste¹¹. Apartenenţa „Fraţilor musulmani”¹² timp de peste opt decenii, de când a luat fiinţă organizaţia, la un Islam de tip fundamentalist a devenit un lucru binecunoscut în societatea egipteană, în lumea arabă dar şi în multe alte regiuni ale lumii. Însă, trebuie afirmat că, modul în care populaţia egipteană a perceput de-a lungul timpului „jocul politic” al militanţilor acestei organizaţii, a reprezentat mereu o miză politică majoră pentru membrii „Fraţilor Musulmani”. „Întemeietorii fraţiilor musulmane din anii 1928-1930 - precizează Paul Brausanowski - militau pentru retragerea din lumea modernă, pentru respingerea valorilor acesteia, ca fiind neislamice, şi pentru reântoarcerea la valorile islamice autentice. Acest nou discurs islamic a fost numit de istorici fie prin termenul Neo-salafiya, fie prin acela de Neo-fundamentalism islamic”¹³. De asemenea, cei care sunt preocupaţi de studierea lumii arabă cunosc faptul că panarabismul, curent care promovează ideea de unificare a lumii arabe, are rădăcini profunde în societatea egipteană¹⁴. În prelungirea panarabismului care a eşuat¹⁵ pe vremea preşedintelui egiptean Naser se vor dezvolta panislamismele care, vor substitui panarabismul sau, alteori, vor fi în opoziţie cu acesta. „Panislamismul sunnit- apreciază Oliver Roy- a cunoscut o derivă remarcabilă în cea de-a doua jumătate a secolului XX. Întruchipat mai întâi de Fraţii Musulmani, el se defineşte în fond prin islamizarea panarabismului”¹⁶. În acest context, nu este exclus ca în lunile viitoare, până la alegerile prezidenţiale şi legislative, dar şi în anii următori, Fraţii Musulmani precum şi alte organizaţii care vor proveni din răndurile egiptenilor de religie islamică să încerce obţinerea unui capital politic readucând în actualitate tema panislamismului, sau poate cea a panarabismului. Deşi „Frăţia musulmană” a obţinut un procent de 20% din voturi la alegerile din 2005, unii specialişti în ştiinţe politice sunt de părere că în epoca deschisă de plecarea de la putere a lui Mubarak această organizaţie islamistă ar putea scadea în popularitate în rândul electoratului egiptean. Această scădere ar putea fi determinată de anumite măsuri de liberalizare a vieţii politice egiptene¹⁷ pe care deja Consiliul Suprem al Forţelor Armate (CSFA)¹⁸ a început să le promoveze după înlăturarea de la putere a lui Mubarak, ceea ce va genera înfiinţarea şi altor partide islamiste care ar putea eroda încrederea publicului egiptean în „Frăţia musulmană”. Acum însă, când a trecut aproape două luni de la victoria marii revolte a poporului egiptean, putem spune cu certitudine că Mubarak a lăsat în urma sa o ţară care, din punct de vedere al vieţii politice, păstrează încă „sechelele” conducerii despotice, o societate egipteană care nu are deloc dezvoltate „reflexele” participării la o viaţă politică normală dar care începe să se bucure de drepturi şi libertăţi politice interzise în ultimele decenii.

Analiza noului mediu politic egiptean care se va configura în lunile următoare, va ţine seama cu siguranţă şi de modul în care va încerca să se plaseze pe noua scenă politică Partidul Naţional Democrat (NDP), adică partidul fostului preşedinte al Egiptului. Deşi acest partid a obţinut la alegerile din decembrie 2010 un procent de 80% din mandatele fostului Parlament egiptean, analiştii obiectivi ai vieţii politice egiptene din „epoca Mubarak” cunosc foarte bine care erau „metodele” fostului regim pentru ca rezultatele alegerilor să fie in concordanţă cu „voinţa faraonului”. Iată, în acest sens, o afirmaţie a lui Mark Sedgwick care nu necesită alte comentarii: „Cu câţiva ani în urmă, preşedintele Egiptului Hosni Mubarak, a introdus sispemul pluripartit. Singura condiţie importantă era aceea că nici un alt partid, în afară de al lui, nu putea să crească semnificativ, să câştige mai mult de câteva locuri în adunarea legislativă a ţării. Ca rezultat, rareori alegerile interesau cu adevărat pe cineva, pentru că rezultatul era deja cunoscut”¹⁹. În consecinţă, încă din timpul revoltei egiptenilor, pentru NDP au început probleme extrem de grave: în ziua de 1 februarie 2011 acest partid a fost exclus din Internaţionala socialistă „pentru încălcarea valorilor pe care le apără social-democraţia”²⁰, iar la data de 5 februarie 2011 conducerea partidului lui Mubarak a demisionat. Îndepărtarea de la putere a lui Hosni Mubarak, a favorizat începutul tranziţiei spre un altfel de „mediu politic” în care nu s-au mai regăsit vechile abuzuri legislative promovate de regimul autocratic al fostului preşedinte exprimat prin „dictatura unui singur partid”. De altfel, viaţa politică egipteană era extrem de închistată, se „mimau” anumite acţiuni politice, iar participarea cetăţenilor/partidelor la unele activităţi specifice domeniului politic erau permise în „mod selectiv”.

Factorul „Al-Wasat”

Ţinând seama de aceste abuzuri care limitau multe drepturi fundamentale ale omului, cu siguranţă unul dintre marile succese ale egiptenilor, după cele 18 zile de revoltă, îl reprezentă începutul tranziţiei către o nouă viaţă politică. Fără restricţiile impuse de regimul Mubarak, imediat după 11 februarie noua autoritate egipteană de tranziţie (CSFA) a început crearea cadrului legal pentru ca organizaţiile/partidele politice care reprezintă populaţia islamică cât şi cele care vor proveni din „zona” populaţiei creştine să se poată exprima liber pe scena politică egipteană, în perspectiva viitoarelor alegeri libere. Astfel, în ziua de 19 februarie 2011, Tribunalul administrativ din Cairo a aprobat înfiinţarea primului partid islamic²¹ din Egipt al perioadei „post Mubarak” - „Al-Wasat”, demersurile fiind realizate de Abou Elela Mady, un fost membru al al „Fraţilor Musulmani” care a dorit să-şi înfiinţeze propriul partid. Constituirea legală a partidului „Al-Wasat” înseamnă, totodată, şi dreptul de a participa la viitoarele alegeri legislative. Menţionăm că acest partid, a încercat timp de cinsprezece ani în perioada regimului Hosni Mubarak să obţină dreptul de a funcţiona legal, însă restricţiile impuse de regimul fostului preşedinte egiptean nu a permis realizarea acestui lucru. Al-Wasat înseamnă în limba arabă „moderat”, fiind un partid care susţine pluralismul politic şi egalitatea cetăţenilor egipteni indiferent de rasă, sex sau religie. Încep, aşadar, să fie vizibile primele schimbări pe scena politică egipteană, evoluţie care ar fi fost de neconceput în epoca preşedenţiei lui Hosni Mubarak. Foarte important este faptul că, spre deosebire de alte mişcări islamiste „Al-Wasat” a invitat comunitatea creştină din Egipt (copţii)²² să se alăture, statutul partidului precizând posibilitatea ca în fruntea statului egiptean să ajungă chiar şi un cetăţean de religie creştină. Acest aspect este cu atât mai important cu cât, aşa cum se cunoaşte, tensiunile²³ dintre majoritatea musulmană şi minoritatea creştinilor copţi este una dintre realităţile societăţii egiptene şi îşi are originea în secolele de persecuţii îndreptate împotriva celei mai importante minorităţi religioase egiptene. Partidul Al-Wasat, prin „platforma politică” pe care o propune în spaţiul public are menirea de a contrazice numeroşi autori care şi-au exprimat scepticismul privind coexistenţa paşnică a diferitelor religii: „Se afirmă că nu pot fi create punţi între credinţe religioase, memorii istorice, tradiţii obiceiuri comune şi perspective conflictuale asupra lumii, încorporate în culturi contrastante”²⁴. Al-Wasat este doar un exemplu, care va fi urmat în mod sigur şi de altele asemănătoare, care arată că principiile moderne ale pluripartidismului occidental, încep să fie regăsite în noul mediul politic egiptean aflat în curs de reformare. Este, în acelaşi timp, o dovadă concretă că în Egipt a început un alt mod de a se face politicăe în care pluripartidismul nu mai este doar o „lozincă” , ci un mod mult diferit de epoca Mubarak²⁵, în care „actorii” politici încep să aibă o altă perspectivă privind participarea la viaţa politică egipteană. De asemenea, faptul că în Egipt au început să se înfiinţeze partide care-i reprezintă pe egiptenii Islamului moderat, partide care promovează idei politice moderne (ca în cazul partidului „Al-Wasat”), dovedeşte cu claritate că „Fraţii musulmani”, consideraţi de „regimul Mubarak” o organizaţie fundamentalistă, este departe de monopoliza majoritatea populaţiei de religie islamică, aşa cum existau temeri în perioada revoltei egiptenilor.

Nici apelul liderului suprem iranian ayatollahul Khamenei adresat poporului egiptean, când încă străzile marilor oraşe egiptene erau pline de manifestanţi, prin care îndemna la continuarea revoltei „până la instaurarea unui regim popular fondat pe religia musulmană”²⁶ nu a avut ecou în rândul demonstranţilor egipteni. Lipsa de reacţie a egiptenilor la acest apel a fost un mod de a transmite că, pentru marea majoritate a egiptenilor priorităţilor epocii „post Mubarak” sunt străine de fundamentalismul islamic de sorginte iraniană.

Chiar dacă populaţia din marile oraşe egiptene a dorit cu ardoare schimbarea fostului regim autocratic al preşedintelui Mubarak, specialişii în problemele lumii arabe cunosc foarte bine că atât Egiptul, cât şi multe alte state din regiune au şi o populaţie rurală „tribală” dominată de un puternic spirit tradiţionalist şi oarecum detaşată de problemele de la „centru”. Pentru această populaţie tribală, importante sunt „problemele locale” care deseori sunt rezolvate prin mijloace violente: „În sudul Egiptului conflictele, chiar şi exprimate sub culoare politică sau confesionale, au mult de-a face cu vendetele locale (”târ”). Dar acest tribalism local este detaşat de luptele de clan care agită cele mai înalte niveluri ale statului şi rămâne deci la stadiul infrapolitic, ceea ce este mult mai puţin cazul în Orientul Mijlociul propriuzis”²⁷. Se presupune că situaţia populaţiei egiptene din zonele rurale²⁸, acest tribalism local, va interesa în mai mare măsură viitoarele structuri de putere egiptene care vor fi alese, comparativ cu perioada în care a fost la putere Hosni Mubarak. Necesitatea impunerii acestui obiectiv politic pe agenda de lucru a viitoarei puteri de la Cairo rezidă din nevoia stringentă de a pune capăt violenţelor din sudul ţării care se perpetuează de multă vreme, pentru a se asigura o pace internă favorabilă progresului Egiptului în deceniile următoare. Dar, aşa cum arătam ceva mai înainte, una dintre direcţiile importante de democratizare a Egiptului va trebui să fie orientată şi spre „zonele tribale”. În aceste zone, tradiţionalismul excesiv, va fi un obstacol major în calea eforturilor autorităţilor de a construi o societate democratică, care nu ar trebui să se limiteze doar în zonele urbane. Și în acest caz, Turcia care nu şi-a rezolvat toate problemele în zonele rurale, poate fi exemplul prin modul în care este angajată în rezolvarea acestor chestiuni, datorită aparteneţei acestui stat la spaţiul cultural islamic.

Egiptul, o nouă „Turcie”?

Aşadar, analizând contextul politic, economic, social şi militar oferit de societatea egipteană după 11 februarie 2011, ne asociem opiniei specialiştilor în relaţii internaţionale care susţin că Egiptul va adopta, în mod treptat, o linie politică internă asemănătoare cu cea pe care o urmează Turcia contemporană. Credem, aşadar, că Egiptul - „centrul intelectual al lumii arabe”²⁹ va alege, în sens figurat, o „direcţie” politică apropiată de „Istambul”, adică va evolua în anii următori către o „democraţie imperfectă” care să confere echilibru şi stabilitate . Nu sunt deloc puţini specialiştii în relaţii internaţionale care opinează că Egiptul, acest „pol al arabismului”³⁰, cu o populaţie extrem de tânără, cu segmente sociale, oarecum, „occidentalizate” (armata egipteană), cu un apetit spre modernizare mai puternic decât al multor state din regiune va manifesta în decursul mai multor ani o „opţiune majoritară” care să-l îndrepte, spre un set de valori politico-economico-sociale mai apropiat de valorile occidentale (aşa cum a ales şi Turcia), păstrându-şi în acelaşi timp „componenta tradiţională” şi specificul religios. De ce va prefera Egiptul un „destin” politic asemănător cu Turcia contemporană? Deşi este departe de stadiul pe care îl parcurge Turcia în prezent, din punct de vedere al modernizării vieţii politice, economice şi sociale, considerăm că această ţară arabă are un uriaş potenţial de a se moderniza, care, din păcate, lipseşte unor state din Orientul Mijlociu. În prezent cel mai occidentalizat „segment” al societăţii egipteane, aşa cum arătam ceva mai înainte, il reprezintă armata, instituţie care începând din 1975 a beneficiat, prin intermediul statului egiptean, de fonduri importante din partea Statelor Unite ale Americii în scopul ridicării nivelului de instruire şi pentru programe de înzestrare cu armament şi tehnică militară³¹. Conform unor informaţii vehiculate în massmedia un număr semnificativ de de ofiţeri egipteni au urmat anual cursuri de pregătire în instituţii militare de învăţământ din Statele Unite ale Americii. De asemenea, este binecunoscut faptul că mulţi dintre generalii egipteni care îndeplinesc funcţii importante în armată, (unii fiind în prezent membri ai Consiliului Suprem al Forţelor Armate), au studiat în instituţii militare de învăţământ americane. Dacă avem în vedere că „grija” Statelor Unite faţă de pregătirea militarilor egipteni s-a manifestat pe durata a peste trei decenii, rezultă că astăzi Egiptul are una dintre armatele bine instruite³² şi dotate din Orientul Mijlociu.

Orientarea Egipului „după Mubarak” pe un „traseu” asemănător celui parcurs de Turcia, îndeosebi în ultimii 10 de ani, este o „direcţie” apreciată de unii specialişti în relaţii internaţionale, la care ne alăturăm şi noi, ca fiind una cu un grad ridicat de probabilitate. Dacă încercăm să facem o legătură cu Turcia ultimilor 10 ani, nu putem omite că în anul 2002, acest stat musulman nearab a cunoscut „alternanţa la putere”, alegerile parlamentare fiind câştigate pentru prima dată de un partid islamic Partidul Dreptăţii şi Dezvoltării (AKP). Este important de remarcat că acest partid, conform unor specialişti avizaţi în problemele lumii musulmane „pare a fi devenit campionul democraţiei şi adevăratei laicităţi”³³. De asemenea, la următoarele alegeri legislative care au avut loc în iulie 2007, AKP a câştigat majoritatea absolută, fapt care a reconfirmat aprecierea electoratului turc faţă de politica internă şi externă promovate de acest partid islamic care în 2005 a început negocierile pentru integrarea Turciei în Uniunea Europeană. Evenimentele politice din Turcia din anii 2002 şi 2007, exprimate prin victoriile obţinute în alegeri de către AKP, au demonstrat că democraţia liberală de tip occidental nu este în contradicţie cu o societate majoritar islamică, care nu impune restricţii participării partidelor/organizaţiilor islamice la viaţa politică a ţării.

Aşa cum afirmam în prima parte, sunt specialişti în ştiinţe politice care fac o analogie între partidul moderat de orientare islamică AKP aflat la putere în Turcia şi creştin-democraţia occidentală, apreciind că societăţile islamice pot îmbrăţişa multiple valori politice ale democraţiei occidentale, fără să altereze tradiţionalismul specific acestor comunităţi musulmane. Și în lumea occidentală, atunci când au apărut primele partide creştin-democrate spre sfărşitul secolului al nouăsprezecilea (în Belgia şi Germania) nu toată populaţia acestor state a privit cu entuziasm acest eveniment al vieţii politice. Chiar şi Vaticanul „le-a privit iniţial cu suspiciune, dar ulterior a perceput participarea lor la alegeri şi negocierile parlamentare ca semne de modernism”³⁴. Credem că nu greşim afirmând că, aşa cum partidele creştin-democrate occidentale, care au o „viaţă politică” de peste un secol, au reuşit performanţe politice importante şi partidele islamice, care provin din Islamul moderat, ale căror doctrine conţin multe elemente specifice valorilor politice occidentale - aşa cum este astăzi AKP-ul în Turcia - pot conduce societăţile islamice, treptet, de-a lungul mai multor zeci de ani pe calea modernizării politice, economice şi sociale. La fel cum precizează şi Jan -Werner Mueller, există speranţa că viaţa politică a Egiptului se va inspira după modelele care şi-au dovedit viabilitatea, atât în unele state din lumea islamică cât şi în spaţiul politic occidental: „Crearea unui Islam liberalizat, moderat şi democratic de către intelectuali musulmani, conştienti de acest lucru, este crucială”³⁵. Acest tip de Islam de care aminteşte Mueller este folosit în sens figurativ, sensul propriu referindu-se la crearea „democraţiei islamice”, adică acel mod de organizare politică ce poate fi asemănător creştin-democraţiei din statele democratice, ca mod de organizare şi de exprimare pe scena politică.

Conducerea provizorie asigurată de Consiliul Suprem al Forţelor Armate, dar şi prin noul guvern egiptean instalat la 7 martie 2011 manageriat de Essam Sharaf , aşa cum se cunoaşte, a început să adopte o serie de măsuri care reflectă faptul că această ţară arabă îşi doreşte să „uite” trecutul, că s-a orientat în direcţia dezvoltării democratice şi că cerinţele milioanelor de demonstranţi egipteni nu vor fi ignorate. Conform specialiştilor în ştiinţe politice, cel mai important eveniment al vieţii politice egiptene după sfărşitul epocii Mubarak l-a reprezentat referendumul privind revizuirea Constituţiei, organizat în Egipt în ziua de 19 martie 2011, prima iniţiativă democratică majoră a acestui stat arab după victoria marii mişcări populare a egiptenilor. Măsurile propuse la referendum s-au referit la  unele modificări limitate ale Constituţiei: reducerea numărului de mandate prezidenţiale la două, cu o durată de de maximum patru ani fiecare, la care are dreptul o persoană; relaxarea condiţiilor privind candidatura la funcţia de preşedinte; limitarea legilor de urgenţă la o durată de şase luni, etc. Aceste măsuri care, conform informaţiilor difuzate de guvernul egiptean³⁶ au modificat şapte articole din Constituţie şi au anulat unul, vor contribui la configurarea cadrului legal privind participarea la viitoarele alegeri prezidenţiale şi legislative. Rezultatul referendumului³⁷ a arătat că au fost prezenţi la vot un procent de 41,2% din totalul alegătorilor (un procent foarte bun comparativ cu „epoca Mubarak”) iar votul final a arătat că 77% dintre cei care au votat doresc modificarea Constituţiei. Referendumul, conform experţilor în problemele lumii arabe, a constituit un prilej de exprimare a nemulţumirii „liderilor pro-democraţie” care au dorit o schimbare, în totalitate, a Constituţiei. Opinia liderilor pro-democraţie a vizat faptul că, modificarea parţială a Constituţiei va avantaja, la viitoarele alegeri, Partidul Naţional Democrat (al fostului preşedinte Mubarak) şi Frăţia Musulmană, fapt semnalat şi de unii specialişti în problemele politicii interne egiptene, care sunt din afara Egiptului.

Se apreciază că maturizarea vieţii politice egiptene, asimilând treptat „valori politice” ale Turciei actuale, va fi un proces de durată care va presupune multe cicluri electorale, inclusiv alternanţa la putere aşa cum există în orice democraţie funcţională. Nu putem să nu fim de acord cu Sheri Berman care, analizând aspectele liberalizării politice în societăţile islamice, a susţinut că „atunci când partidele politice participă în mod repetat la alegeri, ele tind să devină mai flexibile din perspectivă ideologică, deoarece acestea încearcă să atragă un grup divers de alegători”³⁸. În acest context, sunt motive să credem, cu moderaţie, că atât Egiptul cât şi alte popoare din regiunea Orientului Mijlociu şi Africa de Nord care şi-au propus să elimine regimurile autocratice, pot avea ca exemplu sistemul politic din Turcia ultimilor 10 ani, ţară cu populaţie majoritar musulmană, care pe lângă succesele politice importante a dezvoltat un „model economic” care a obţinut rezultate remarcabile chiar şi în perioada crizei economico-financiare planetare (Samuel P. Huntington considera Turcia încă de la începutul anilor ‚90 o „putere secundară”³⁹). Astfel, toţi cei care doresc democratizarea Egiptului şi menţinerea stabilităţii Orientului Mijlociu credem că ar fi încântaţi să constate peste cel puţin un deceniu că, ceea ce spunea Fareed Zakaria în 2003 despre Turcia, a devenit şi o realitate egipteană : „o democraţie liberală imperfectă dar funcţională”⁴⁰.

BIBLIOGRAFIE

HUNTINGTON, P. Samuel , Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Oradea: Editura Antet, 1998.
KOLODZIEJ, A. Edward, Securitatea şi relaţiile internaţionale, Iaşi: Polirom, 2007.
LUIZARD, Pierre-Jean, Modernizarea ţărilor islamice, Bucureşti:  Artemis, 2008.
MUELLER, Jan -Werner, From Cristian Democracy to muslim democracy?, Project Syndicate, 13.10.2008.
MUELLER, Jan -Werner, Making Muslim Democracies, în Boston Rewiew/noiembrie-decembrie 2010.
SEDGWICK, Mark, Islamul şi musulmanii, Bucureşti: Niculescu, 2010.
SITARU, Laura, Gândirea politică arabă, Iaşi: Polirom, 2009.
Rewiew/noiembrie-decembrie 2010.
ROY, Oliver, Semiluna şi haosul, Bucureşti: Nemira, 2010.
ZAKARIA, Fareed, Viitorul libertăţii. Democraţia neliberală în Statele Unite.
http://www.evz.ro/detalii/stiri/partidul-lui-mubarak-a-fost-exclus-din-internationala-socialista-919986.html
http://www.evz.ro/detalii/stiri/al-wasat-primul-partid-islamic-din-egipt-aprobat-legal-921816.html
http://www.gandul.info/international/revolutie-in-egipt-scenariile-din-romania-iran-si-indonezia-s-ar-putea-repeta-in-egipt-transmisie-live-7950629#
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/eg.html
http://www.adevarul.ro/international/Statele-Unite_0_418758390.html
http://www.project-syndicate.org/commentary/mueller2/English

EUGEN LUNGU –  Drd., Universitatea Europei de Sud-Est „LUMINA”.

 sus