Studiu de caz

O diluare a mesajului creștin-democrat:
cazul Partidul Popular European

 

OVIDIU VAIDA
[Babeș-Bolyai University, Cluj-Napoca]

Abstract:
The article aims to see to what extent the European People’s Party is still a Christian-democrat party federation or has become a rather mild-conservative one. The question will be answered by analysing five EPP party programes, from the 1992 Basic Programe, to the 2009 election document.

Keywords: EPP, Christian-democracy, conservatism, party program

Deşi nu în mod constant, spaţiul public românesc este tulburat de diverse discuţii despre ideologie, situarea la stânga sau dreapta a politicienilor sau votanţilor sau despre apartenenţa unor partide la marile familii de partide europene. Nu doar că unele concepte sau principii doctrinare sunt manevrate cu mare usurinţă atât de politicieni, cât şi de comentatorii politici, dar şi auto-atribuirea de etichete doctrinare se face fără a se ţine cont de adevărata valoare a acestora, sau de trecutul celor care o fac.

În paralel cu aceste discuţii ideologice, dar în bună măsură legate de ele, o caracteristică a spaţiului politic românesc o reprezintă problema migrărilor politice. Până şi desele transferuri de la un partid la altul ar fi explicabile, dacă acestea ar avea loc între partide aflate pe aceeaşi zona a eşichierului politic. Dar sunt nenumărate exemplele în care politicienii au trecut din zona social-democrată în cea liberală sau conservatoare, din zona liberală spre cea naţionalistă. Lipsa de stabilitate ideologică s-a manifestat nu doar la nivel individual: două dintre actualele partide parlamentare au schimbat curentele doctrinare în decurs de doar câţiva ani. Pe lângă cazul binecunoscut al Partidului Democrat-Liberal, care a abandonat social-democraţia în favoarea zonei populare (dar fară a adopta în mod oficial vreo doctrină aparţinând acesteia),¹ se poate aminti exemplul Partidului Conservator, care a abandonat „doctrina umanistă”,² pentru social-liberalism, pentru a adopta finalmente conservatorismul, atât ca doctrină, cât şi ca denumire.

Situaţia este cu atât mai dramatică la nivel local (cu precădere în zona rurală), unde trecerile primarilor şi ale consilierilor locali de la un partid la altul au loc în proporţii îngrijorătoare. Ataşamentul de vreo doctrină sau de anumite principii par să fie secundare în toate aceste cazuri, şi se naşte întrebarea: în ce masură aceste etichete au vreo importanţă, de vreme ce sunt preluate şi abandonate cu atâtat uşurinţă?

Una din doctrinele atractive a anilor ’90 (asta dacă acceptăm prezumţia că un partid cu o anumită etichetă aparţine cu adevărat familiei politice omonime) a fost creştin-democraţia. Deşi mai multe partide se originau în acest curent politic, doar unul singur s-a impus ca deţinătorul absolut al etichetei: PNŢCD.³

Principal partid de opoziţie, apoi, între 1996 şi 2000, partidul numărul unu al coaliţiei de guvernare, PNŢCD a reuşit contra-performanţa de a nu intra în parlament la alegerile din 2000. În ciuda unor zbateri organizatorice şi de imagine (de exemplu, preluarea conducerii partidului de către primarul Timişoarei, Gheorghe Ciuhandu), partidul a rămas, de atunci, marginal pe scena politică. Nu doar că un anumit sector doctrinar a rămas liber (şi, cel puţin ipotetic, şi un segment de electorat), dar mai ales a rămăs nesatisfăcută şi dorinţa PPE de a avea câte un partid popular important în fiecare ţară a Uniunii Europene.⁴

PDL (PD la acel moment) s-a aflat, începând cu anul 2000, într-un efort de reaşezare politică, atât pe plan intern, dar şi la nivel european. Din diverse motive, partenerul favorit de dialog al PSE şi al Internaţionalei Socialiste a devenit PSD. Pus în situaţia de a se adresa, teoretic, aceluiaşi electorat ca şi partidul advers, PDL a ales varianta repoziţionării doctrinare şi electorale: din 2005, PD a devenit partid popular şi membru al Partidului Popular European. Cu toate acestea, PD a refuzat în mod deliberat să opteze clar pentru una din doctrinele asociate PPE, anume creştin-democraţie, conservatorism sau parţial, liberalism. Unica indicaţie doctrinară se referă la sintagma vagă de „partid de dreapta”. Totuşi, în ultimii ani au existat anumite eforturi de a se realiza o clarificare ideologică în interiorul partidului, fie sub forma acceptării a mai multe platforme politice, fie prin aderarea la un singur curent politic. Unicul curent politic asumat până în acest moment, cu precădere de cei grupaţi în jurul ministrului de externe, Teodor Baconschi, este acela al creştin-democraţiei. Pe de altă parte, deşi în surdină, şi PNŢCD doreşte revitalizarea acestui curent politic, şi odată cu el, a propriului organism politic. Nu în ultimul rând, două importante ONG-uri din România, Fundaţia Konrad Adenauer şi Institutul de Studii Populare, încearcă readucerea în discuţia publică a creştin-democraţiei.

Date fiind circumstanţele, şi interesul care exista în România pentru acest curent politic, se pot propune câteva întrebări: în ce măsură mai este creştin-democraţia atractivă la nivel european? În ce măsură partidele creştin-democrate, extrem de populare în anii ‘50-’60, importante până în anii ’90 mai reuşesc să atragă voturi? Sau dacă o fac, reuşesc acest lucru prin apelul la creştin-democraţie, sau de pe poziţii de dreapta, mai conservatoare?

În situaţia în care în România se încearcă o revitalizare a creştin-democraţiei, măcar la nivel declarativ, care vor fi partenerii de dialog a creştin-democraţilor români la nivel european? Oare afluxul de partide non-creştin-democrate, care a debutat la finalul anilor ’80, nu a afectat coloratura PPE, cu consecinţe, în ultimă instanţă, asupra procesului de integrare europeană?

Prezentul articol urmăreşte să clarifice gradul în care PPE, ca federaţie europeană a creştin-democraţilor, cel puţin în primele decenii de existenţă, a reuşit să-şi prezerve coloratura politică iniţială, sau dimpotrivă, a fost influenţat de alte familii politice din zona de centru-dreapta.⁵ În ce măsură accesul a tot mai multor partide conservatoare sau cvasi-liberale a infuenţat oferta politică a PPE, sau din contră, a fost federaţia de partide cea care a reuşit să impună valorile iniţiale noilor veniţi?

Cercetarea foloseşte, în principal, metoda analizei de conţinut, în varianta sa cantitativă. Mai exact, vor fi numărate o serie de cuvinte-cheie, pe baza unei liste de itemii selectaţi, fără a li se atribui vreo valoare calitativă. Se va pleca de la prezumţia ca toţi itemii sau sintagmele au valoare pozitivă în textele analizate, de aceea, considerăm ca nu este nevoie de o analiza suplimentară în acest sens.

Vor fi analizate 5 documente programatice: Programul de bază al PPE (Basic program), adoptat în 1992; programul aprobat în 1999, la congresul de la Bruxelles, care a avut şi rol de platformă electorală pentru alegerile din acel an; planul de acţiune 2004-2009 (congresul de la Bruxelles din 2004), programul de la Roma (Rome Manifesto), adoptat la congresul PPE din 2006 şi programul electoral (Strong for the People) aprobat înaintea alegerilor euro-parlamentare din 2009, la reuniunea din Polonia.

Literatura de specialitate rezultată din cercetările privind poziţionarea ideologică a partidelor conţine relativ puţine analize de conţinut, iar în majoritatea cazurilor acestea sunt cantitative. O trecere în revistă a bibliografiei şi cercetarilor în domeniu indică două seturi principale de abordări. Amintim, în primul rând, studiile din cadrul Manifesto Research Group, coordonate de Ian Budge.⁶ În esenţă, aceste analize se făceau prin codări efectuate de operatori umani, care realizau mai multe operaţiuni, a căror finalitate era identificarea poziţiei partidului (pozitivă sau negativă) într-o anumită chestiune (erau vizate 56 de categorii, grupate în 7 domenii); însumarea şi calculul procentual a acestor codări dădeau o indicaţie asupra importanţei pe care un partid o acorda unei chestiuni sau alteia, în cadrul documentelor sau poziţiilor exprimate cu ocazia alegerilor.⁷ Unitatea de analiză folosită era „cvasi-propoziţia”, care de fapt exprima poziţia partidului într-o singură chestiune. În final, partidul era plasat pe o axă stânga-dreapta, în funcţie de frecvenţele obţinute de categorile analizate.

O metodă de dată recentă impune folosirea calculatorului pentru analiza textelor programatice propuse de partide. Pe scurt, un text numit „de referinţă” este folosit pentru analiza altor texte, numite „virgine”. Textul de referinţă dă o indicaţie clară despre o poziţie socotită ideală într-un anumit domeniu. Pe baza acestui text, programul WORDSCORES numără cuvintele din textul analizat, în final rezultând un set de cifre, care indică poziţia partidului (pe baza textului) în acel domeniu.⁸

Două dintre problemele ce pot apărea în analiza prin metodele prezentate sunt folosirea operatorilor umani, respectiv greşelile de codare comise de aceştia, pe de o parte, sau dificultatea în alegerea unui text de referinţă, pe de altă parte.

Dacă metodele propuse anterior sunt extrem de utile în analizarea unui cantităţi mari de programe de partid, şi pentru a compara partide de diferite coloraturi politice, chiar din diverse ţări, analiza de faţă, dat fiind că are ca obiectiv poziţionarea unui singur partid politic, folosind documente adoptate de-a lungul a doar două decenii, poate fi realizată utilizând metode mai puţin sofisticate de cuantificare. Mai concret, analiza vizează compararea a mai multor texte politice între ele, cu specificaţia importantă ca aceste texte au fost emise de acelaşi organism politic. Se prezumă astfel faptul că, acele texte exprimă atitudini cvasi-identice, cu alte cuvinte, un cuvânt-cheie va avea aceaşi valoare sau înţeles şi într-un document iniţial, dar şi într-unul adopta câţiva ani mai tarziu. Dacă aceste cuvinte-cheie (sau itemi) îşi păstreză valoarea, ceea ce va fi semnificativ este frecvenţa de apariţie a acestora.

Avem în vedere astfel simpla numărare, sau analiza frecvenţei anumitor itemi, acceptaţi ca având o valoare general pozitivă. Itemii au fost selectaţi din bagajul ideologic a câtorva curente politice, în principal creştin-democraţia sau conservatorismul. Considerăm, de exemplu, ca relevantă apariţia sintagmei „federal”, şi având valoare egală în toate documentele supuse analizei. În mod indubitabil, valoare sintagmei nu poate fi decât pozitivă.

În final, după identificarea cuvintelor-cheie şi numărarea lor în fiecare din documentele propuse, se va face o comparaţie atât între frecvenţa de apariţie a fiecărui cuvant-cheie în cele 5 texte, cât şi o însumare a cuvintelor-cheie aparţinând unui curent politic din fiecare document în parte.

Trebuie subliniat că această analiză urmăreşte mai degrabă o vizualizare a deplasării lexicului politic folosit, şi nu neapărat a obţinerii unor statistici cu un grad ridicat de relevanţă.      

Partidul Popular European a fost fondat în 1976. Creat la acel moment pentru a administra mai bine relaţiile dintre partidele creştin-democrate din Comunitatea Europeană, PPE a activat pentru o bună perioadă de timp alături de Uniunea Europeană Creştin-Democrată. Această din urmă federaţie de partide grupa, pe lângă partidele membre din cele 9 state comunitare, şi partide din Austria, Elveţia, Malta, sau ulterior, Spania şi Portugalia. Spre iritarea unora dintre partidele creştin-democrate, în 1978 se crează şi Uniunea Democratică Europeană, al cărui scop, deşi nu declarat, era de a atrage într-o formula trans-naţională şi pe conservatorii britanici şi neo-gaullişti francezi.⁹ Cum în 1979 au avut loc primele alegeri directe pentru Parlamentul European, iar în anii ’80, procesul de integrare s-a dinamizat, PPE a devenit treptat dintr-un simplu mecanism de gestionare a chestiunilor comunitare la nivelul partidelor creştin-democrate, adevărata forţă politică europeană a curentului menţionat. Spre finalul anilor 1980, se prefigura ideea absorţiei UECD de către PPE, fapt evidenţiat şi de alegerea, în 1983, a lui Thomas Jansen în dubla funcţie de secretar-general al PPE şi al UECD, precum şi unificarea secretariatelor şi mutarea acestora la Bruxelles. Căderea comunismului în finalul deceniului a reprezentat doar o amânare a acestei decizii: UECD a preluat sarcina de „grădiniţă politică” a partidelor central şi est-europene recent apărute şi care se originau din creştin-democraţie.¹⁰

Cert este că, dincolo de această amânare, PPE a rămas federaţia de partide recunoscută la nivel european a creştin-democraţilor.¹¹ Principalul document programatic a fost elaborat în 1992 şi lansat cu ocazia Congresului PPE de la Atena. Acest text, denumit „document de bază’ (Basic document) a rămas în vigoare de atunci, iar partidele care aplică pentru calitatea de membru PPE trebuie să adere la valorile propuse în acest program. Textul abundă de referinţe la elemente specifice acestei familii, sintagma „creştin-democrat” sau „creştin-democraţi” apărând de 27 de ori. Deşi au avut loc mai multe congrese ale PPE, şi au fost adoptate numeroase texte programatice, acest document de bază a rămas nemodificat, iar calitatea de document de bază, neschimbată.

Unii autori identifică câteva surse importante de conflict din interiorul unui partid.¹² Alături de alegerea liderilor şi desemnarea candidţilor în alegeri, la originea diferendelor interne se află şi procesul de elaborare şi aprobare a documentelor programatice. În acest context, considerăm că formularea documentelor programatice ale PPE generează anumite dispute, iar rezultatul final este relevant pentru raportul de forţe din interiorul acestei federaţii de partide.

În tabel este expusă, comparativ, frecvenţa cu care anumiţi itemi apar în documentele importante ale Partidului Popular European. Documentele analizate sunt, după cum am menţionat, reprezentative pentru acest partid: programul PPE, adoptat la congresul de la Atena din 1992, sau programele de acţiune pentru perioadele 1999-2004 sau 2004-2009.¹³ Au fost selectaţi 12 itemi provenind din bagajul doctrinar al creştin-democraţiei, precum şi 11 ce aparţin zonei conservatoare.¹⁴ Trebuie remarcat şi faptul că programul PPE adoptat la Atena în 1992, este aproximatv de două ori mai scurt decât celelalte texte analizate (cu excepţia Manifestului de la Roma). În compararea frecvenţei intemilor din cele cinci texte va trebui avut în vedere şi acest aspect cantitativ. De asemenea, toţi itemii analizaţi au o conotaţie sau valoare pozitivă, ceea ce permite compararea lor directă, fără atribuirea unor elemente calitative.

Tabel. Frecvenţa itemilor (cuvinte-cheie) în documentele programatice ale PPE

Itemii din zona conservatoare pot fi clasificaţi în două categorii: pe de o parte, sunt valori ale conservatorismului politic, precum naţional, militar sau familie (deşi acest din urmă cuvânt-cheie ar putea fi revendicat şi de creştin-democraţie), iar pe de altă parte, sunt valori aparţinând ortodoxiei economice, aparent specifice liberalismul, dar preluate de neo-conservatorism o dată cu venirea la putere a lui Margaret Thatcher: eficienţă, buget, iniţiativă.

Se impun câteva observaţii. Înainte de a fi formulată orice fel de concluzie, simpla dispariţie a referinţei politice principale, anume denumirea familiei creştin-democrate, din orice aproape orice document programatic dupa 1992 este grăitoare. De altfel, chiar urmatorul document al PPE, cel din 1995, nu mai conţine nici o referinţă la creştin-democraţie.

Un alt concept care aparţine bagajului doctrinar creştin-democrat, cel de federalism, a fost eliminat treptat din textele programatice ale PPE. Chiar în programul aprobat în 2002 la Estoril, document produs cu scopul de a prezenta ideile popularilor înainte de începerea negocierilor privind adoptarea unei constituţii a Europei, sintagma „federal” apare în doar două cazuri, în ambele fiind vorba de formule ambigue. Pentru comparaţie, cu doar 10 ani mai devreme, în programul de la Atena se statuau obiective clare privind federalismul,¹⁵ iar congresul PPE din Irlanda, organizat în 1990, s-a desfăşurat sub denumirea de A federal and democratic constitution for the European Union.

Chiar şi conceptul oarecum neutru de subsidiaritate a fost ocolit, fără a fi însă eliminat. În programul de la Estoril, din 2002, poate fi întalnit de doar 6 ori, deşi noua constituţie urma să fixeze subsidiaritatea ca unul dintre cele 3 principii fundamentale ale uniunii europene.

În fine, ultimul principiu cu adevărat specific doar creştin-democraţilor, cel de economie socială de piaţă, şi-a redus simţitor frecvenţa apariţiei: de la 8 menţionări în programul de la Atena, spre 1 sau 2 menţionării în 2004 sau 2006, sau 3 în 2009.

În ceea ce priveşte sintagmele doctrinare specifice curentului conservator, se constată o creştere a frecvenţei acestora, cu câteva menţiuni. Creşterile nu sunt liniare şi nici progresive. De exemplu, sintagmele care aparţin unei zone a ortodoxiei economice, fie conservatoare, fie liberale, cele de productivitate/producţie, precum şi cel de locuri de muncă au creşteri semnificative ale frecvenţei în 1999 sau 2004, scădere în 2006 şi revenire în 2009, productivitate fiind menţionat de 19 ori în programul acestui ultim an, iar loc de muncă de 27 de ori.

Figură. Dispunerea pe o axă creştin-democrţie – conservatorism a documentelor PPE analizate

În final, însumarea cifrelor care indică frecvenţa itemilor analizaţi, apoi diferenţierea lor, prin scăderea din numarul de itemi conservatori ai celor creştin-democraţi, ne poate da, chiar la o scară simplistă, poziţionarea pe o scală creştin-democrat/conservator, a celor 5 documente programatice ale PPE. Astfel, programul de la Atena din 1992 se situeză semnificativ spre stânga, fapt explicabil prin „puritatea” doctrinară a textului respectiv. La extrema cealaltă, pot fi localizate programele din 2004 şi din 2009, cel din 2004 fiind cel mai „conservator”. Deşi paradoxal, documentul din 2004 conţinea, cantitativ, al doilea număr de itemi creştin-democraţi, acelaşi document era şi cel mai abundent din punct de vedere al cuvintelor-cheie din zona conservatoare.

Oarecum neutru din punct de vedere doctrinar se situează Manifestul de la Roma, cu o frecvenţă aproape egală de cuvinte-cheie din cele două zone analizate.

Analiza de conţinut a celor cinci texte ne poate oferi o imagine privind atenuarea componentei creştin-democrate din cadrul acestora, în dauna unor propuneri conservatoare sau chiar liberale. Procesul de conservatorizare al PPE, semnalat de unii autori (Seiler, printre alţii) este demonstrat astfel şi prin intermediul unei analize cantitative, al cărei scop este in ultimă instanţă, să susţină observaţiile empirice cu statistici.¹⁶

Deşi analiza de faţă a vizat doar componenta programatică, ipoteza verificată, cea privind scăderea influenţei creştin-democraţiei în cadrul PPE, şi implicit la nivel european este susţinută atât de dispariţia sau transformarea unor partide creştin-democrate, cât şi de rezultatele slabe obţinute de cele active.

Intrarea Nea Dimokratia,¹⁷ apoi a Partido Popular în PPE,¹⁸ în anul 1981 respectiv 1989, apoi deschiderea completă a uşilor spre partidele conservatoare sau naţional-liberale din tot deceniul 1990-2000 a cauzat diluarea aproape până la dispariţie a elementului creştin-democrat din PPE. Cu excepţia partidelor din Belgia, Olanda sau Luxemburg, marile partide din PPE se revendică, deschis sau ambiguu, de la conservatorism. În multe cazuri, referinţele doctrinare clare chiar lipsesc, însă analiza programelor acestor partide indică în mod evident coloratura conservatoare. Un caz interesant este cel al creştin-democraţilor germani. Principală forţă a creştin-democraţiei europene în perioada post-belică, CDU înregistrează, în ultimul deceniu, acelaşi proces de „conservatorizare”. Cel puţin la nivel programatic însă, CDU se declară un partid creştin-democrat, iar programul partidului, aprobat în 2007, este indubitabil unul ce indică apartenenţa la creştin-democraţie.

Concluzii

Astfel, deşi nu era un obiectiv implicit al articolului, observarea evoluţiei creştin-democraţiei în context european arată că acest curent doctrinar s-a diminuat, devenind unul secundar, după socialism, liberalism sau conservatorism. Practic, cu excepţia Benelux şi parţial a Germaniei, partidele creştin-democrate fie au dispărut (Italia fiind cel mai cunoscut exemplu), fie şi-au diminuat influenţa.

De altminteri, edificator în acest sens este chiar ultimul tratat adoptat la nivel european, cel de la Lisabona; acesta reflectă în mod pregnant reducerea importanţei creştin-democraţilor, atât la nivelul statelor naţionale, cât şi la cel comunitar. Astfel, deşi au desfăşurat o consistentă acţiune de lobby, cercurile creştine, atât catolice, cât şi cele protestante, nu au reuşit inserarea, nici în textul constituţiei, nici în cel al tratatului, sintagma „creştin”. Tot ce apare în preambulul Tratatului de la Lisabona este referinţa neutră de „religie”.¹⁹ De asemenea, sintagme precum „federaţie” sau „economie socială de piaţă” lipsesc complet sau apar doar într-un singur caz.

Obiectivul articolului a fost acela de a evalua măsura în care în PPE se mai poate vorbi de creştin-democraţie la nivel semnificativ, sau doar la unul secundar. Analiza unor documente de partid a arătat două tendinţe: pe de o parte, impactul creştin-democraţiei asupra acestor texte a scăzut sesizabil; în acelaşi timp, s-a putut observa o creştere consistentă a principiilor provenite din zona conservatoare. Această observaţie statistică nu face altceva decât să confirme realitatea politică de la nivel european, şi anume că asistăm la o diminuare a creştin-democraţiei. Se pune întrebarea, în aceste condiţii, cine vor fi partenerii de dialog ai creştin-democraţilor români, în ipoteza ca un astfel de curent politic se va regenera în România?

Bibliografie

BUDGE, Ian, KLINGEMANN, D.H, VOLKENS, Andrea, BARA, Judith, Mapping Policy Preferences, Estimates for Parties, Governments and Electors 1945-1998, Oxford: Oxford University Press, 2001.
GALLAGHER, Michael,  LAVER, Michael, MAIR, Peter, Representative Government in Modern Europe, Boston: McGraw Hill, 2001.
LAVER, Michael, BENOIT, Ken, GARRY, J.K, „Extracting policy positions from political texts using word as data”, American Political Science Review, 97(2), 2003.
SEILER, Daniel, Partidele Politice din Europa, Iaşi: Institutul European, 1999.
VAIDA, Ovidiu, „Bătălia pentru curentul popular”, în Sfera politicii, 118, 2005.
Partidul Popular European, EPP 1992 Basic Programme, (1992).
Partidul Popular European, On the Way to the 21st century, EPP Action Programme 1999 – 2004, (1999).
Partidul Popular European, EPP Action Programme 2004-2009, (2004).
Partidul Popular European, Rome Manifesto, (2006).
Partidul Popular European, Strong for the People. EPP Election Document 2009, (2009).

OVIDIU VAIDA – Asist.univ.dr., Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.

 sus