Studiu de caz

Dilemele identitare ale creștin-democraţiei franceze.
Cazul partidului Mouvement Républicain Populaire¹
 

MARIUS-MIRCEA MITRACHE
[Babeș-Bolyai University, Cluj-Napoca]

Abstract:
At the end of World War Two, on the political stage of France new parties emerged based on their newly found legitimacy of participating in the Resistance movement. Among the new political forces, a Christian Democratic party called Mouvement Républicain Populaire gained much popular support. In the years that followed it became a constant governing party in the short-lived Fourth French Republic. Unlike other Christian Democratic parties in Germany or Italy, the French one never outlived the life of the Republic it helped found, vanishing from the political landscape after 1968. Suffering from the inner contradictions of its doctrine, threatened by an overwhelming popular Gaullist party, compromised by the colonial wars it ignited, and ongoing internal instability, the MRP became a synonym of French Christian Democracy`s identity dilemmas.

Keywords: Christian Democracy, social justice, Fourth French Republic, governmental instability, Catholicism

Après le déluge – creştin-democraţia franceză după cel de-al Doilea Război Mondial

După cel de-al doilea război mondial, şi mai ales după paranteza Statului de la Vichy, a Mareşalului Pétain şi a colaboraţionismului cu ocupantul nazist, nimic nu părea să-i mai dea o şansă dreptei franceze să joace un rol politic important după ceea ce francezii au numit La Libération. Un întreg segment conservator al eşicherului politic, dar şi al intelectualilor, părea definitiv compromis fie de asocierea cu Pétain, fie de cea cu Charles Maurras şi a sa publicaţie, L’Action française. Dar în dinamica evenimentelor ce au urmat imediat după Eliberarea Franţei, profitând de discreditarea vechilor ideologii şi practici politice ce au dus la decăderea şi umilinţa celei de-a Treia Republici franceze, de lipsa de credibilitatea ale unor formaţiuni politice stigmatizate prin vina lor colectivă pentru dezastrul din 1940 şi votarea puterilor depline Mareşalului Pétain, un nou partid părea să salveze onoare dreptei franceze. Numindu-se Mouvement Républicain Populaire, el avea să reprezinte curentul creştin-democrat, coborât în linie direct din catolicismul social apărut la finalul secolului al XIX-lea. Legându-şi existenţa de fondarea celei de-a Patra Republici franceze, MRP avea să se asocieze la momentele de glorie şi decădere ale acesteia, existenţa sa încheindu-se practic în anul 1958, deodată cu republica la a cărei naştere a contribuit.

MRP este înfiinţat în 1944 de către un grup de rezistenţi ai regimului de la Vichy având la bază principiile creştin-democraţiei, într-o perioadă când printre rezistenţii non-comunişti era extrem de răspândită dorinţa unei noi republici, în care ceea ce a fost considerat înainte un sistem politic falimentar, polarizat, nociv de ideologizat (atât la stânga cât şi la dreapta), discreditat şi mai ales ales îndepărtat de nevoile reale ale oameniilor, să fie înlocuit cu o nouă ordine politică pragmatică, cu partide noi ale căror legitimitate să izvorască din lupta lor de rezistentă din perioada ocupaţiei naziste. Visul lor era acela al unei a Patra Republici franceze, curată, cinstită şi mai presus de toate, eficace².

Gândire acestor fondatori ai MRP a fost condiţionată decisiv de două perioade. Prima este cea dinainte războiului, când mare parte din ei erau membri în diferite asociaţii de tineret catolice sau creştin-democrate şi a coincis cu epoca formării lor intelectuale, iar cea de-a doua fiind perioada ocupaţiei când aceştia au căpătat sentimentul unui destin special, a unei misiuni politice, dar şi personale, ce trebuia să se materializeze prin formarea unui partid creştin-democrat şi preluarea puterii politice³. Pentru aceştia apărea pentru prima oară oportunitatea reală de a prelua puterea după terminare războiului, pentru că ofereau posibilitatea reintegrării electoralului catolic la procesul de participare politică. Aşa cum foarte bine remarca şi Simone de Beauvoir, afirmând „Le catholicisme c’est la droite”, electoratul catolic votase întotdeuna cu centru-dreapta sau cu dreapta⁴. Apariţia acestui noi partid creştin-democrat, ar fi însemnat o revanşă a acestor militanţi catolici, marginalizaţi în timpul celei de-a Treia Republici, când discursul agresiv, antisemit şi antidemocrat al Acţiunii franceze şi al lui Charles Maurras a fost cel care a definit dreapta franceză, trimiţând într-un con de umbră vocile moderate. Liderii noului partid creştin-democrat aveau avantajul de a se prezenta ca oameni noi, având o experienţă a acţiunii dobândită în timpul ocupaţiei naziste, ei oferind în plus reconcilierea catolicilor francezi cu forma de guvernare republicană, rupându-se definitiv de tradiţia antirepublicană pe care drepta franceză a avut-o pe toată perioada celei de-a Treia Republici, din cauze asocierii republicii cu anticlericarismul. Operând aceste mişcări decisive, ei puteau să promoveze în sfârşit conceptul de justiţie socială care era de altfel inima ideologiei lor politice, pornind de la premisa că în definitiv gândirea catolică a fost mereu preocupată de societatea civilă, şi de chestiunea socială, aceasta din urmă nefiind deloc monopolul partidelor de stânga⁵.

Configuraţia noului partid creştin-democrat

Astfel putem remarca faptul că primul preşedinte onorific al partidului, Marc Sangnier, fusese unul dintre liderii organizaţiei apostolice de tineret le Sillon în anii ’20, Henri Teitgen, responsabilul pentru educaţie fusese fostul redactor-şef al celui mai important ziar creştin-democrat din Bretagne, întitulat L’Ouest-France, Francisque Gay, de mai multe ori ministru în cabinetele postbelice, fondase de asemenea în 1932 cotidianul L’Aube, care va deveni după război, ziarul oficial al partidului MRP. Aproape întreaga elită a partidului aparţinuse în perioada interbelică fie unei organizaţii a tineretului creştin-democrat, precum Action Catholique des Jeunesses Françaises sau Jeune République ( şi aici îi putem aminti pe lideri proeminenţi precum Maurice Schumann, Georges Bidault, François de Menthon, Jean Letourneau, André Colin), fie aparţinuse micul partid creştin-democrat care exista în perioada interbelică, numit Parti Démocrat Populaire. Alţii precum Marcel Poimboeuf, Paul Bacon sau Robert Prigent fuseseră membrii ai sindicatelor creştin democrate⁶.

In noul peisaj politic după 1944, MRP punea accentul pe noutatea sa, dinamismul de care dădea dovada, eroismul din timpul ocupaţiei naziste a Franţei, şi mai ales ataşamentul faţă de valorile Chartei Consiliului National al Rezistenţei, care în mare erau acelea ale respectului persoanei umane, a instaurării unei democraţii economice şi sociale, şi mai ales a unei noi Republici franceze. De asemenea documentele şi proclamaţiile oficiale ale partidului nu conteneau să pomenească faptul că MRP rămânea „fidel spiritului de patriotism şi fraternitate care a ridicat poporul francez în timpul luptei pentru eliberare”⁷. Deşi strategia partidului de a face neîncetat apel la moştenirea rezistenţei pentru a câştiga legitimitate şi pentru a contracara tentativele de monopolizare a amintirii acesteia de către partidele de stânga şi mai ales de către comunişti, era una bună pe termen scurt, pentru perioada imediat următoare anului 1944, pe termen lung, lipsa unei strategii mai coerente şi imobilismul de care repede avea să dea dovadă se vor dovedi fatale pentru MRP. De altfel perioada necontestată de glorie este tocmai cea între 1944-1946, când MRP se putea lăuda cu faptul de a fi primul partid al Franţei, în 1946 strângând cel mai bun scor al său electoral, cu 28,2% din sufragiile exprimate. Pentru acest partid va urma apoi un lent şi stabil declin, o perioadă de agonie, ce se va confunda cu agonia acestei noi republici franceze în care-şi puneau speranţele atât de mult. Problema fundamentală a acestei partid de inspiraţie creştin-democrată a fost aceea că de fapt el niciodată nu şi-a găsit locul pe eşichierul politic francez. Spre deosebire de multe state vecine, în Franţa datorită unor condiţii specifice, dintre care cel mai important a fost polarizare politică pe fondul unei laicizări mai agresive decât în alte state vest-occidentale, creştin democraţia niciodată nu a găsit terenul fertil pe care putea să se dezvolte şi să devină o forţă politică redutabilă. De altfel evoluţia partidului Mouvement Républicain Populaire ilustrează perfect dificultăţile creştin-democraţiei franceze de a se contura ca o forţă puternică, aşa cum s-a întâmplat în schimb în state precum Germania sau Italia. Ori aceste dificultăţi endemice cu care se confruntă curentul creştin-democrat în general şi MRP în particular, au atât cauze externe ce ţin de contextul istoric şi dinamica evenimentelor politice specifice începutului Războiului Rece, şi cauze interne care ţin pe de-o parte contradicţiile doctrinei sale, de pe altă parte de contradicţiile dintre doctrină şi practica guvernamentală. Aşa cum excelent remarca şi Georges Bidault, unul dintre liderii proeminenţi ai partidului, MRP vroia să facă o politică de stânga, dar cu un electorat de dreapta⁸. În felul acesta, din cauza ambiguităţii sale ideologice şi inconsistenţei mesajului său politic, MRP nu reuşeşte decât să-i alieneze şi pe unii şi pe alţii, acel rapprochement între un electorat de stânga şi cel catolic, traditional de dreapta, nu a avut niciodată loc, pentru că deşi doctrinar locul său ar fi la dreapta, în practică va fi obligat să se sprijine tot mai mult pe partenerii de guvernare de stânga, fapt ce se va traduce prin pierdere considerabilă a electoratului său.

Doctrina şi contradicţile strategiilor sale electorale

Aşa cum am mai afirmat, ideologic vorbind popular republicanii se inspirau din ideile clasice ale creştin democraţiei, şi vor fi tratate pe larg în lucrări precum Démocratie et libération a lui Albert Gortais, sau Notre démocratie a lui Etienne Gilson. Aceştia ofereau o îmbinare a preceptelor catolice adaptate la condiţiile istorice şi politice ale momentului, şi aveau ca scop oferirea unei baze programatice suficient de stabile, dar şi seducătoare, cât să poată concura atât marxismul sau socialismul, cât şi liberalismul. Prima dintre ideile de bază era aceea conform căreia „toţi oamenii sunt persoane libere, responsabile şi active în care spiritul transcende materia, dar diferiţi în capacităţi intelectuale”. Apoi omul nu poate atinge plenitudinea spirituală, dar şi materială decât în cadrul unei societăţi, care la rândul ei este definită ca o comunitate de fiinţe umane unite pentru atingere binelui comun, prin lumina raţiunii. Mai departe se afirmă că omul şi societatea sunt într-un proces continuu de dezvoltare astfel încât nu va exista un punct terminus al acţiunilor politice, ci mai degrabă o succesiune de etape. La fel de importantă era şi convingerea că omul nu va putea să-şi dezvolte calităţile numai dacă întreaga societate este în aşa fel organizată încât acestuia îi sunt respectate drepturile fundamentale. Profund înrădăcinate erau ideile conform cărora omul prin liberul său arbitru îşi poate făuri destinul, spre mai bine sau mai rău, sau ca o consecinţă a „superiorităţi sufletului faţă de trup, progresul înseamnă o schimbare în sfera spirituală a societăţii.”⁹

In ciuda acestui fond intelectual destul de solid, el nu garanta nicidecum faptul că MRP este partidul menit să contribuie la dezvoltarea societăţii, cu atât mai mult cu cât într-o societate liberă şi pluralistă, prin intermediul alegerilor, electoratul alege partidul sau liderul pe care-l consideră demn de a-i asigura progresul. Ori MRP va suferi o veritabilă hemoragie electorală în decursul aniilor ce vor urma după 1946, prezenţa sa la putere fiind condiţionată de participare în numeroase coaliţii alături rivalii lor ideologici, socialiştii, comuniştii şi moderaţii liberali.

La două săptămâni după eliberarea Franţei pe 9 septembrie 1944, generalul De Gaulle alcătuieşte aşa-numitul Guvern Provizoriu al Republicii franceze, compus în întregime din membrii ai Rezistenţei, adică şi din comunişti. A urmat o perioadă de reconstrucţie a partidelor politice, începând cu cele istorice, cel comunist, cel socialist (intitulat SFIO), sau cel radical, şi continuând cu apariţia unor partide noi, precum MRP, sau Uniunea democratică şi socialistă a Rezistenţei (USDR) formată membrii cu simpatii de stânga, dar care doreau să fie independenţi de comunişti şi socialişti.

In anul următor, după rezolvare unor probleme administrative urgente, precum reîntoarcerea prizonierilor de război, generalul De Gaulle ia decizia să consulte printr-un referendum poporul francez cu privirea la viitoarele instituţii ale ţării. Referendumul avea două întrebări, prima era dacă următoare adunarea ce urma să fie aleasă să aibe statut de constituantă, iar a doua dacă această nouă adunare să aibe sau nu puteri limitate. La prima întrebare francezii s-au pronunţat covârşitor pentru o Adunare constituantă cu 96% dintre sufragii pentru şi doar 4 % contra, acest lucru însemna că o nouă constituţie avea să pună bazele unei noi republici, care va intra în istorie sub numele de a Patra Republică¹⁰.

Imediat au urmat alegerile pentru constituirea acestei noi Adunări constituante, alegeri care au arătat care este popularitatea partidelor în rândul electoratului. La acele alegerile din 1945 pe primul loc s-a situat Partidul Comunist, obţinând 26 % din sufragii. Al doilea imediat clasat după numărul de voturi a fost MRP, devenind al doilea partid al Franţei, la nici un an de la înfiinţare, câştigând 152 locuri în noua Adunare. Printre motivele acestui succes considerabil, putem enumera noutate sa, apoi legătura privilegiată pe care o avea cu generalul de Gaulle, beneficiind masiv de asocierea cu acesta, deşi el nu era membru, şi nu în ultimul rând teama clasei de mijloc, de pericolul marxist. Ori aşa cum am afirmat mai sus, MRP îşi propunea să facă politici de stânga cu un electorat de dreapa, fapt ce într-o prima faza i-a convis pe alegători. De altfel harta electoarală arată ca pe lângă bastionele tradiţionale catolice precum estul şi vestul, respective regiunile Alsacia şi Bretagne, el a câştigat şi în departamente care votau de obicei pentru partidele de stânga, în special socialiştii, ca de exemplu sudul mediteranean, tocmai datorită ideilor de justiţie socială şi democraţie economică pe care le preconizează¹¹. De altfel cum afirma unul dintre fondatorii săi, François de Menthon, într-o scrisoare către Georges Bidault, misiunea partidului era să „ne eliberăm de sistemul capitalist, să terminăm cu domnia regelui-ban (l’argent-roi)”¹² .

Se pune întrebare legitimă, care este pozitia partidului Mouvement Républicain Populaire în ceea ce priveşte organizare economică. Ori conform programului Consiliului Naţional de Rezistenţă, căruia MRP era fidel, era nevoie de o organizare raţională a economiei pentru a se asigura controlul asupra anumitor sectoare în vedere protejării interesului general. Când s-a pus problema naţionalizării unor sectoare ale economiei, şi de fondare a unui sistem de protecţie socială, popular republicanii îl sprijină fără rezerve, marcând astfel o apropiere semnificativă între ei şi socialişti, tocmai datorită acestei strategii „travailliste”. Când a fost vorba chestiuni economice şi sociale, doctrina MRP a fost undeva la mijloc între capitalism laissez-faire şi colectivism. Pentru ei în cele din urmă „colectivismul, asemenea liberalismului nu va duce decât la sclavia omului”. În viziunea sa o democraţie economică ar presupune „suprimarea domniei capitalului” asupra intereselor generale, dar şi „protejarea intereselor antreprenoriatului şi a responsabilităţii individuale”. Mergând şi mai departe, vice-secretar-generalul Gortois remarca în 1947 „neputinţa atât a liberalismului cât şi a comunismului de a satisface aspiraţile umane ale vremurilor noastre”, deoarece în cele din urmă „liberalismul pieţei libere duce la dominarea celui slab de către cel puternic...libertatea celui puternic anihilând-o pe cea a celui slab” prin încurajarea „competiţiei sălbatice creând sărăcie în mijlocul abundenţei”. Pe de altă parte parte comunismul însemnă „dictatura Statului înlocuind dictatura capitalul...în care în ciuda unei aparente egalităţi, muncitorul nu are nici o libertate reală sau responsabilitate”. Crezul economic al popular republicanilor era foarte apropiat de dirigime, aprobând o intervenţia în economie a Statului, planificarea şi nationalizare. De alftel el poate fi rezumat ca o viziune a unei economii „dirigiste, dar descentralizate, şi denaţionalizate care trebuie să asigure fiecărui individ de la naştere până la moarte condiţiile une vieţi demne şi umane”¹³. Acestă atitudine confuză şi ambiguă, avea repede să-şi arate limitele şi să dauneze credibilităţii partidului, când în timpul la Conferinţa Naţional Economică a Preţurilor şi Salarilor din 1946, Georges Bidault, pe atunci preşedinte provizoriu al Consiliului de Miniştrii se afla între cerinţele patronatului de micşorare a nivelului preţurilor şi aşteptările sindicatelor de a creşte salariile. Până la urmă a fost nevoie de toată abilitatea lui Bidault de negociator ca să se ajungă la un compromis de 18% creştere a salarilor, pe fondul unei atmosfere tensionate şi de-o parte şi de alta. O lovitură de graţie pentru credibilitatea conceptul democraţie economică, a venit în perioada imediat următoare când preţurile cerealelor şi al laptelui vor creşte în ciuda eforturilor lui Bidault de-ale controla, situaţia ajungând până-n decembrie 1946 la un soi de revoltă colectivă faţă de preţurile ieşite de sub control. De fapt pentru MRP începând anul 1947, urmează o periodă de declin, pe fondul gravelor probleme, interne şi internationale, cu care începe să se confrunte noua republică franceză¹⁴.

Experienţa guvernării şi începutul declinului

Aşa cum aminteam, cât timp proaspăta Adunare Constituantă trebuia să pregătească noul proiect constituţional, în fruntea ţării se afla un guvern provizoriu condus de Charles de Gaulle compus din toţi reprezentanţii rezistenţei, membrii MRP fiind la loc de cinste, alături comuniştii francezi. Ori divergenţele dintre el si Partidul Comunist Francez, obedient directivelor de la Kremlin, creşteau tot mai mult deoarece, membrii acestuia nu erau în fruntea niciunui minister-cheie. La aceste tensiuni adăugându-se comunicarea dificilă dintre De Gaulle şi Adunarea Constituantă, şi rivalităţile dintre partide, guvernul reuşeste să treacă prin vot legea naţionalizărilor băncilor pentru ca mai apoi să urmeze o perioadă de stagnare şi conflicte sterile. Stare de fapt ce va culmina cu demisia bruscă a lui De Gaulle pe 20 ianuarie 1946.

După plecare lui De Gaulle, guvernul provizoriu e continuat cu socialistul Felix Gouin în frunte, bazându-se pe alianţa dintre Partidul Comunist, cel socialist, adică SFIO şi MRP, o coaliţie ce va purta numele de tripartism. Prezenţa MRP la guvernare avea menirea să îi liniştească pe aliaţii anglo-americani ai Franţei, care se temeau de un guvern exclusiv socialist-comunist, care ar plasa Franţa pe orbita Moscovei¹⁵.

Prezenţa partidului MRP la guvernare marcheză ruptura definitivă dintre acesta şi Charles de Gaulle, urmând în anii următori o cruntă rivalitate între republican populari şi gaullişti, precum şi între general şi Georges Bidault. Noul guvern avea 7 miniştrii socialişti, 6 comunişti şi 6 republican populari, existând ceea ce se numeşte o continuitate guvernamentală. Conflictele nu întârzie să apară când la un nou referendum pentru validare proiectului constituţional şi stabilirea instituţilor republicii, comuniştii şi popular republicanii deşi parteneri de coaliţie se găsesc în tabere opuse, cei din urmă temându-se de crearea unei Adunări naţionale marxiste, graţie sufragiului universal promovat cu ardoare de comunişti. În confuzia şi escaladarea rivalităţilor ideologice, dar mai ales personale, va apărea un nou partid denumit Rassemblement des Gauches Républicaines, prezentându-se ca adversari ai marxismului, dar şi ai socialiştilor¹⁶. Ori referendumul din 5 mai 1946 va însemna o înfrângere pentru comunişti şi o confirmare a ascensiunii MRP. Cum proiectul propus de prima Adunare Constituantă fusese respins la referendum, acestă va fii dizolvată, urmând alegeri pentru o alta. Acest noi alegeri din 2 iunie 1946 fac din MRP, primul partid al Franţei, atingând 28% din sufragiile alegătorilor. Acum ajunge ca şef al guvernului provizoriu, Georges Bidault, care aşa cum am văzut va fi nevoit să gestioneze delicatele şi urgentele probleme sociale. Al doilea proiect de constituţie va fii aprobat printr-un al doilea referendum, terminându-se în sfârşit regimul de provizorat sub care Franţa funcţiona încă din 1944¹⁷.

Având în frunte un preşedinte socialist, Vincent Auriol, cu un rol simbolic şi mai mult decorativ, şi ca şef al guvernului pe Paul Ramadier, tot socialist, cea de-a Patra Republică se năştea într-un an de grave probleme sociale. Auriol avea să numească acest an drept un „an al furtunilor” în mare parte din cauza grevelor, a violenţelor bruşte şi neprevăzute ce escaladau, a unei penurii alimentare, şi a inflaţiei galopante, ce loveau tocmai în salariaţi şi păturile sociale devaforizate, tocmai electoratul curtat de MRP prin conceptul de „justiţie socială”. În final Ramadier va fi nevoit să recurgă la blocarea salariilor, fapt ce va atrage după sine ruptura cu membrii comunişti ai guvernului, care opunându-se deschis acţiunilor sale, vor fi scoşi din guvern¹⁸. Pe fondul începerii Războiului Rece, a enunţărilor doctinelor Truman şi Jdanov, colaborarea cu comuniştii devenea aproape imposibilă. Acest moment marca sfârşitul tripartismului, şi pe cale de consecinţă căderea lui Ramadier. Noul guvern format avea să fie condus de proeminentul lider MRP, Robert Schuman, popular republicanii având 11 membri, socialiştii 8, radicalii 6, doi independenţi şi un membru UDSR. Aşa cum arăta şi componenţa guvernului, acesta se baza pe o coaliţie destul de compozită ce-i regrupa în mare parte pe popular republicani şi socialişti, care depindeau exclusiv de sprijinul Partidului Radical, de membrii UDSR, şi deputaţii de dreapta moderaţi. Deşi aparent fragil, această coaliţie, ce purta numele de a Treia Forţă, ea avea ca liant anticomunismul şi antigaullismul. Din 1947, Charles de Gaulle pune bazele unui formaţiuni politice, Rassemblement du Peuple Français, formal plasată la dreapta eşicherului, ce avea să ameninţe serios poziţia popular republicanilor. Un alt liant al coaliţiei de guvernare este poziţionare pro-americană şi europenistă, mai ales datorită unei temeri a agresivităţii sovietice şi a binefacerilor salvatoare ale Planului Marshall. În chestiunile sociale şi economice, socialiştii şi popular republicanii aveau poziţii foarte apropiate favorabile dirigismului, în timp ce radicalii şi moderaţii de dreapta doreau promovare unui liberalism economic¹⁹. În ciuda atacurilor venite din partea comuniştiilor şi a partidului gaullist, a Treia Forţă rezistă până-n 1953, când datorită divergenţele între socialişti şi popular republicani, pe tema educaţiei, cei dintâi fiind de părere că noul proiect de lege, avea să favorizeze indirect şcolile privat confesionale, lovind în principiul laicităţii. După 1953, anul disoluţiei celei de-a Treia Forţe, va urma un guvern exclusiv de dreapta condus de Antoine Pinay, reprezentant al dreptei liberale, care totuşi se va bucura de sprijinul popular republicanilor, dar care nu va supravieţui decât un an. Cu toate acestea crearea noii formaţiuni a dreptei liberale, Centre National des Independents et Paysans, cu extrem de apreciatul Pinay în frunte, avea să erodeze şi mai mult din electoratul de dreapta al MRP²⁰.

În afara de guvernele Pierre Mendès-France (1954-1955), Guy Mollet (1955-1957) dominate exclusiv de membrii fie socialişti sau radicali, popular republicani vor participa la numeroasele guverne de coaliţie ce vor exista până la sfârşitul celei de-a Patra Republici în 1958. Pentru MRP, această perioadă nu e decât una de declin constant, o veritabilă agonie electorală, începută încă de la alegerile legislative 1951, când pierde jumatate din numărul de alegători din 1946, obtinând 12, 49 % dintre voturi, pierzând cea mai mare parte dintre ele către partidul gaullist, RPF care primeşte 21,75% dintre sufragii, MRP-ului rămânându-i vechile bastioane ale catolicismului²¹.Următoarele alegeri legislative din 1956 vor confirma trendul descendent al partidului, obţinând un scor şi mai mic decât cel precedent şi anume 11, 14%²².

Succese europene şi dezastre coloniale

O trăsătură comună a partidelor creştin-democrate din Franţa, Germania şi Italia a fost întotdeauna europenismul lor, acesta pornind de la teama ascensiunii comunismului, necesitatea reconstruiri şi pacificării Europei, şi ataşamentul necondiţionat faţă de Statele Unite, mai ales în contextul primirii Planului Marshall. De numele partidului creştin-democrat MRP, şi mai precis de cel al lui Georges Bidault şi Robert Schuman se vor lega iniţiativele europene reuşite ale Franţei. Încă de pe 12 iulie 1947, la deschiderea conferinţei asupra adoptării planului Marshall, Bidault, în calitatea sa de ministru de externe, avea să afirme „L’heure est venue de faire l’Europe”²³ . Exact un an mai târziu acelaşi Bidault, ne mai fiind la Externe ţine totuşi o cuvântare-cheie la congresul de la Haga din 1948, făcând un apel la refacere Europei, discurs care conform istoricului J-B Duroselle a fost un eveniment decisiv, „o placă turnantă a istorie construcţiei europene, un punct de plecare, pentru platforma pe care se va construi Comunitatea Europeană”²⁴. Iniţiativele şi eforturile sale vor avansa şi semnarea Pactului de la Bruxelles, precursor important al tratatului de naştere a NATO, căci una din ambiţiile secrete ale lui Bidault era să facă din Franţa, interlocutorul european al Statelor Unite. Succesorul său la ministerul de externe, Robert Schuman va intra în istorie drept unul dintre iniţiatori Consiliului Europei, şi autorul Declaraţie Schuman din 5 mai 1949, de crearea a unei comunităţi supranaţionale de exploatare a cărbunelui şi oţelului, prefigurare a Uniunii Europene de astăzi.

Când s-a pus problema construirii Comunităţii Europene de Apărare, între 1953 şi 1954, care avea menirea să integreze şi o Germanie reînarmată, dar pacificată, electoratul popular republicanilor era cel mai favorabil acesteia, cu un număr de 60 % favorabili pentru această comunitate, în timp ce doar 11 % se arătau nefavorabili, restul de 29% abţinându-se. Cei care se opuneau de obicei, se aflau sub influenţa partidului gaullist, RPF, alături de care împărtăşeau viziunea naţionalistă şi independistă a unei Franţei în afara structurilor supranaţionale. În final proiectul va fi torpilat de Adunare Generală a Franţei, dominată de forţelor care se opuneau unei reînarmări a Germaniei, fie ea şi sub control occidental.²⁵

În ciuda numeroaselor succese europene şi atlantiste de care partidul MRP şi-a legat numele, reputaţia sa va fii mereu legată de gestionarea dezastruoasă a problemelor coloniale. Conservatorismul şi intransigenţa de care vor da dovada faţă de mişcările de decolonializare şi eliberare naţională, vor agrava conflictele atât in coloniile asiatice cât şi cele africane, cel mai grav dintre toate, cel algerian, aducând după sine prăbuşirea celei de-a Patra Republici.

Imediat după Eliberarea Franţei în 1944, considerând că un rol decisiv în rezistenţă a revenit coloniilor, în special celor din nordul Africii, generalul de Gaulle, avea să promită acestora la conferinţa de la Brazzaville, o autonomie considerabilă, drepturi egale pentru nativii acestor locuri cu restul cetăţenilor francezi, dreptul de a vota în Parlament, într-un cuvânt legături mai echilibrate cu metropola, imperiul colonial rămânând în esenţă, doar că de acum înainte va purta numele de Uniunea Franceză. Aceste reforme sociale, economice şi politice erau enunţate în ceea ce avea să se numească Constituţia Senghor, care nu avea să se materializeze niciodată, dar care îşi propunea realizarea unui Commonwealth francez²⁶. În timpul guvernelor Bidault şi Ramadier, profitând de poziţia privilegiată pe care o aveau şi de slăbirea influenţei socialiştilor susţinători ai reformei, popular republicanii vor torpila proiectele de reformă în favoare unui viziuni mult mai conservatoare şi restrictive, viziune numită „federalism progresiv”, care în ciuda numelui nu era nici federalistă, nici progresistă²⁷. Această doctrină ce va defini politica lor colonială va fi adoptată la congresul naţional al partidului din 1945, şi va fi profund influenţată de preceptele catolicismului social, aşa cum remarca Ronald Irving, ei dorind ca „Parisul să fie pentru Uniunea Franceză ceea ce este Roma pentru catolicism.”²⁸ Trebuie spus că în spatele acestei doctrine autoproclamate progresiste, se aflau de fapt măsuri conservatoare, în domeniul social, educaţional şi politic, care vizau deturnarea oricărei tentative de descentralizare sau de autonomie din partea coloniilor, jucând cartea misiunii civilizatoare ale Franţei, care ascundea imperialismul partidului. Printre politicienii cei mai înfocaţi ai unui colonialism ferm îi regăsim pe Bidault, Henri Teigen şi Paul Coste-Floret, toţi lideri proeminenţi ai MRP.

Dorinţa popular republicanilor de a păstra imperiul colonial francez, era strâns legată de umilinţa înfrângerii din 1940, adeptii unor politici conservatoare, îmbrăcând colonialismul lor în haina naţionalismului francez. Ori tocmai această atitudine intransigentă a MRP, faţă de curentul general al decolonizării a condus la numeroasele conflicte, şi războaie care au prăbuşit într-o manieră violentă şi ruşinoasă a imperiului colonial francez. Începând cu războiul din Indochina, continuând cu revoltele din Madagascar, sau mişcările anticoloniale din Maroc şi Tunisia, partidul MRP, prin membrii precum Bidault sau Coste-Floret care se aflau la posturi cheie ale guvernului, va manifesta o rigiditate, care nu va reuşi decât să inflameze conflictele, compromiţând imaginea Franţei în exterior, şi regimul în interior. Criza colonială ce se va dovedi fatală pentru cea de-a Patra Republică, va fi cea a independenţei Algeriei, care va aduce ţară într-un blocaj instituţional, în pragul unui război civil, datorită escaladării intensităţii conflictelor dintre puterea civilă şi cea militară, anul 1958 marcând sfârşitul ei şi venirea la putere a lui De Gaulle, proaspăt învestit cu puteri depline de Adunarea Generală.

Deznodămândul anilor de guvernare

Venire lui De Gaulle la putere semnifică naşterea celei de-a Cincea Republici franceze, şi consilidarea partidului gaullist, care domină partea dreptă a eşicherului politic. Asupra MRP acţionează forţei centrifuge care în cele din urmă sfâşie partidul. Georges Bidault, erou al rezistenţei franceze şi promotor al europenismul, se va ralia antigaulliştilor, asociindu-se până şi cu organizaţia teroristă de extrema-dreaptă OAS, formată din foşti militari ce se opun politicii de decolonizare a Algeriei, considerată parte a Franţei, practicată De Gaulle. Compromis de aceste legături teroriste, Bidault va fi obligat să se exileze în Brazilia în 1962, după atentatul nereuşit al OAS contra lui De Gaulle, şi se va întoarce abia în 1968. În schimb Maurice Schumann, va trece repede de partea partidului gaullist, având numeroase demnităţi sub a Cincea Republică, devenind ministru de externe (1969-1973) în vremea mandatului preşedintelui gaullist Georges Pompidou.

În cadrul noului sistem politic care duce la bipolazire partinică, prins între un puternic partid gaullist la dreapta care beneficia de carisma lui De Gaulle, şi un partid socialist reformat sub conducerea lui Francois Mitterrand, partidul Mouvement Républicain Populaire fusese împins spre centrul eşichierului, într-un fel de no-man`s-land politic. Mai mult de atât stilul prezidenţialist de guvernare a lui De Gaulle şi naţionalismul său antieuropean şi mai ales antiamerican, vor face imposibilă colaborarea cu acesta. Noul lider din fruntea sa, Jean Lecanuet, după eşecul prezentării sale la alegerile prezidenţiale din 1965, încorporează partidul în aşa-numitul Centre Démocrate, mişcare fondată în 1968 care avea menirea să-i regrupeze pe popular republicanii care au rămas, cu alţi independenţii şi radicalii, formându-se astfel o coaliţie centristă antigaullistă şi antisocialistă. Mişcare va obţine pe toată durata sa scoruri electorale modeste, neurmând decât o lungă serie de mici alianţe, redenumiri, diviziuni, rivalităţi personale, şi erodare a capitalului politic, singurul punct luminos fiind crearea coaliţiei centriste de guvernare UDF, care aduna toată dreapta non-gaullistă şi care avea să-i ofere preşedintelui liberal şi centrist, Giscard d’Estaing un instrument de guvernare²⁹.

Indiferent de evoluţiei centrismului, din care curentul creştin-democrat francez va face de-acum parte, partidul creştin-democrat Mouvement Républicain Populaire încetează să mai existe din 1967, devenind aproape un anacronism în noul peisaj politic al epocii. Înfrânt de ascensiune şi solidificarea partidului gaullist, slăbit de contradicţile sale interne ale unui electorat de dreapta şi ouvriérismul său, compromis de războaiele coloniale pe care le-a generat prin intransigenţa sa, acest partid s-a identificat cu o republică slabă şi putrezită de scandaluri şi blocaje instituţionale, ambiguităţile doctrinei sale creştin-democrate acţionând ca o piedică ce-i vor grăbi prăbuşirea.

Bibliografie

BECKER, Jean-Jacques, Histoire politique de la France depuis 1945, Paris: Armand Colin, 1994.
BÉZIAS, Jean-Rémy, „Prélude au Conseil de l’Europe: La déclaration de Georges Bidault à la Haye (19 juillet 1948),” in Guerres mondiales et conflits contemporains, 220, 2005.
BUTON, Philippe, „La CED, l’affaire Dreyfus de la Quatrième République ?,” in Vingtième Siècle.Revue d’histoire, 84, 2004.
CHAPSAL, Jacques, La vie politique en France de 1940 à 1958, Paris: Presses Universitaires de France, 1993.
COURTIER, Philippe, La Quatrième République, Paris: Presses Universitaires de France, 1989.
HANLEY, D. L.; KERR, A.P.; WAITES, N.H, Contemporany France.Politics and society since 1945, London & New York: Routledge, 1994.
LEWIS, James I., „The MRP and the genesis of the French Union,” in French History, 3,1998
PORTIER, Philippe, „L’Evangile dans toute la vie”, in Le Nouvel Observateur Hors-Série. Les droites de France de 1789 à 2007”, 67, 2007.
SA’ADAH, Anne, „Le mouvement républicain populaire et la reconstruction du système partisan français, 1944-1951”, in Revue française de science politique, 1, 1987.
THOMAS, Martin, „The Colonial Policies of the Mouvement Républicain Populaire, 1944-1954: from Reform to Reaction,” in English Historical Review, 476, 2003.
WOLOCH, Isser, „Left, Right, and Centre, The MRP and the post-war moment”, in French History ,21, 2007.
YATES, William Ross, „Power, Principle, and the Doctrine of the Mouvement Republicain Populaire”, in The American Political Science Review, 2, 1958.

http://www.france-politique.fr/elections-legislatives-1951.htm
http://www.france-politique.fr/elections-legislatives-1956.htm

MARIUS-MIRCEA MITRACHE – Doctorand, Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.

 sus