Creştin democraţia

Rădăcini creștin-democrate ale construcţiei europene

 

OANA ALBESCU
[Babeș-Bolyai University, Cluj-Napoca]

„Europa viitoare va fi, probabil, organizaţia pe baza comunităţii de destin, iar viitorul plin de neprevăzut impune solidaritate, nu numai între membrii unei naţiuni, ci și între toate naţiunile ce merg pe linia aceluiași destin. Conștiinţa comunităţii de destin este și etnicul Europei viitoare, idee care ar însemna unificarea europeană sub auspiciile unor valori comune”¹

Abstract:
In the present article, the author initiates a discussion beginning with the premise that the European construction has its fundamentals in the Christian democrat ideology, promoted by the European „founding fathers”, namely Jean Monnet, Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi. After reiterating the eclectic assumptions that sustain the ideal of the United States of Europe, the author tries to investigate the Christian democracy roots of the European construction.

Keywords: „founding fathers”, „United States of Europe”, European People’s Party, Christian democracy, European unification

Argument

Opiniile din literatura de specialitate converg asupra faptului că după cel de-al doilea război mondial se vă­deşte cu impetuozitate o trăsătură nodală a creştin-democraţiei, şi anume an­ga­jamentul pentru promovarea unei politici de pace. Konrad Adenauer, unul dintre fondatorii conceptului de Europă Unită, Robert Schuman, Alcide de Gasperi şi Jean Monnet au atribuit stadiilor iniţiale ale integrării un caracter creştin-democrat. Pornind de la aceste asumpţii, am prezentat iniţial evantaiul eclectic al aspiraţiilor care certifică intransigenţa idealului Europei Unite. În al doilea rând, am prezentat locusul Partidului Popular European în construcţia europeană şi am definit conturul creştin-democraţiei, ca ideologie la care se raportează Partidul Popular European, restrângând discuţia în cele în urmă asupra însemnătăţii marilor actori creştini-democraţi pe scena construcţiei europene.

Profilul politic al creştin-democraţiei în tabloul european

Povestea Uniunii Europene este interesantă, un proiect deosebit, care a căpătat aripi de-a lungul timpului. Compagnon Seebacher afirma foarte interesant că „Europa s-a construit în timp ca un puzzle, ca o enigmă, ca o dorinţă. Tapiţerie structurată în jurul unei urzeli solide, pigmentată de variaţiuni din cele mai diverse”². Victor Hugo spunea că va veni o zi când vom vedea aceste două grupuri imense, Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei, unul în faţa celuilalt, întinzându-şi mâinile peste mări, schimbând produse, comerţ, industrie, arte, genii. Sintagma utilizată de Victor Hugo, „Statele Unite ale Europei”, s-a regăsit şi în discursul politic al lui Churchill, care susţinea că trebuie să recreem familia europeană într-un cadrul regional care se va numi, poate, Statele Unite ale Europei, aserţiune care transmite ideea că uniunea europenilor este un ţel al celor care vor să construiască o familie, al acelor popoare care împărtăşesc un set axiologic comun, cu însemnătate pentru spiritul european. Similar, Konrad Adenauer afirma că „obiectivul meu este să visez că, într-o zi, vom putea aplauda Statele Unite ale Europei”³.

Operele filozofilor, poeţilor, istoricilor au avut drept imperativ plămădirea ideii europene. Argumentăm prin a reitera că în secolul al XVIII-lea, Montesquieu, Voltaire sau Diderot, în timpul călătoriilor lor, constată o izbitoare unitate a continentului. Ei îşi propun să îmbrace filozofia într-un mijloc prin care savanţii din toate colţurile continentului să poată comunica. Potrivit lui Voltaire, „europenii creştini sunt la fel cum erau grecii: ei fac războaie între ei, dar ei conservă în aceste disensiuni atât bun simt şi politeţe, întrucât un francez, un englez, un german care se întâlnesc par a fi născuţi în acelaşi oraş”⁴.

O perspectivă teoretică interesantă aparţine lui Paul Magnette, care afirmă că dacă finalitatea Europei este controversată, fundamentele normative ale proiectului fac obiectul unui consens, şi anume construcţia europeană a fost concepută ca un instrument de stabilire a păcii⁵, argument care aminteşte de idealul împărtăşit de părinţii fondatori ai construcţiei europene – asigurarea păcii şi a unificării europene. Această aspiraţie ne trimite cu gândul la lumea „păcii eterne”, creionată de Immanuel Kant, pacea constituind un ideal către care omenirea trebuie să tindă.

În acest context, amintim aserţiunea lui Charles Zorgbibe, conform căreia „preconizând stabilirea unei „Societăţi a Naţiunilor” pe baza unui „Stat de Drept” internaţional, Kant schiţează o veritabilă teorie pacifistă şi internaţionalistă: el încearcă, pentru prima dată, studierea ştiinţifică a cauzelor războiului; propunând cerinţa conformităţii constituţionale a statelor membre, el leagă pentru prima dată democraţia şi internaţionalismul”⁶.

Ideea de Europă Unită a fost subliniată şi de Napoleon, care spunea că „avem nevoie de un cod european, de o Curte de Casaţie europeană, de o monedă unică, de aceleaşi măsuri şi greutăţi, de aceleaşi legi. Trebuie să fac, din toate ţările Europei, un singur popor”. Însemnătatea construcţiei europene se traduce prin prezentarea identităţilor naţionale şi a proiectului federal într-un mod complementar, şi nu antinomic. Hegel dezavua această abordare, opinând că „războiul asigură statelor sănătatea morală, aşa cum vânturile împiedică putrezirea apelor lacurilor”. Istoria europeană, după un timp îndelungat în care a certificat pesimismul hegelian, aprobă, începând cu jumătatea secolului al XX-lea, idealismul kantian⁷.

După etapizarea argumentelor care ne demonstrează modul în care idealul Europei Unite a prins viaţă în discursuri epocale, vom aduce în discuţie originile creştin-democraţiei, rolul Partidului Popular European în construcţia europeană şi însemnătatea creştin-democraţiei, ca ideologie la care se raportează Partidul Popular European.

În primul rând, amintim că Papa Leon al XIII-lea, în enciclica „Graves de Communi Re” din 1901, a denumit mişcarea politică inspirată de Biserica Catolică „acţiunea catolică populară”. În prezent, această mişcare este cunoscută cu numele de creştin-democraţie. Enciclica Papei este relevantă pentru emergenţa mişcării-creştin democrate europene moderne, întrucât, pentru prima dată demersurile catolicismului vizau constituirea unei mişcări politice organizate, inspirată de principiile creştine şi susţinută de Biserica Catolică. O etapă nodală în dezvoltarea curentului creştin-democrat este reprezentată de dobândirea unui grad de autoritate de către partidele de inspiraţie creştină. Între anii 1890-1950, partidele politice creştin-democrate au devenit cele mai influente şi, în aproape toate ţările occidentale, cele mai expresive manifestări ale mişcării creştin-democrate. Spre exemplu, în Germania, Olanda şi Italia, partidele creştin-democrate au revenit în arena politică după cel de-al doilea război mondial, când şi-au redefinit unele principii şi valori şi au izbăvit în cele din urmă să câştige alegerile. Partidul Popular Austriac şi Partidul Creştin - Social din Luxemburg nu au obţinut niciodată o majoritate parlamentară în ţările lor, însă aceste partide erau adepte ale democraţiei liberale, progresând în asimilarea democraţiei în domeniul economic şi social. După 1945, aceste partide îşi propun ca obiectiv politic unificarea europeană. Cercetătorii doctrinei creştin-democrate indică un grup de ţări în care s-a impus creştin-democraţia în această perioadă: Italia, Germania, Belgia, Olanda şi Franţa. Nu întâmplător, aceste state, la care se adaugă Luxemburg, au fost cele care au fondat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului în 1957. De altfel, dintre părinţii fondatori, Alcide de Gasperi, Robert Schuman şi Konrad Adenauer au fost creştin-democraţi, iar Jean Monnet primise o educaţie catolică. S-a afirmat la nivel bibliografic că Europa comunitară a anilor 1950 şi 1960 datora cel mai mult creştin-democraţiei şi ideilor acesteia de cooperare transnaţională. Această cooperare transnaţională şi-a găsit expresia în înfiinţarea Internaţionalei Creştin - Democrate, a Uniunii Europene a Creştin – Democraţilor şi a Nouvelles Equipes Internationales. De-a lungul anilor, cooperarea a căpătat un caracter complex, desfăşurându-se atât la nivel multilateral cât şi bilateral, implicând mai mulţi actori politici. Dintre aceştia, cele mai importante foruri de cooperare creştin-democrată europeană sunt Partidul Popular European, Internaţionala Creştin - Democrată, Fundaţia Konrad Adenauer⁸.

Pentru o pledoarie pentru doctrina creştin-democrată, argumentele sunt multiple. Din literatura de specialitate aflăm că democraţia creştină este ideologia la care se raportează Partidul Popular European, şi totodată pivotul construcţiei europene, având la bază raţiunea că acesta este moştenitor al ramurii regionale europene a Internaţionalei Creştin – Democrate, devenită în prezent Internaţionala Creştin – Democrată⁹. Partidul Popular European reprezintă forţa politică cu cei mai mulţi reprezentanţi în Parlamentul European, având rădăcini în ideologiile formulate de părinţii construcţiei europene, Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer. Acesta constituie şi argumentul pe baza căruia în Documentul Electoral al PPE din anul 2009¹⁰ se postulează faptul că familia politică a PPE a avut cea mai mare influenţă în dezvoltarea istorică a Europei.

Jean Michele de Waele afirmă că familia partidelor populiste accentuează valorile identitare, etnice, religioase, mefiente în deschiderea „cosmopolită” către Europa, şi al căror populism accentuează importanţa statului naţional, chiar şi în sfera economică¹¹. Regăsim în programul politic al Partidului Popular European, adoptat în primul Congres de la Bruxelles în martie 1978: „Noi ne fondăm politica pe o imagine a omului care se inspiră din valorile creştine fundamentale şi care-şi găseşte expresia în demnitate, în libertatea inalienabilă şi inviolabilă a omului şi în responsabilitatea sa. Aceasta implică egalitatea în diversitatea, dorinţa de dezvoltare şi recunoaşterea imperfecţiunii naturii umane”. Dacă ne îndreptăm atenţia asupra Programului de bază adoptat de Congresul al IX-lea de la Atena din 1992, observăm că se face referire la o altă caracteristică a democraţiei creştine, şi anume aceea că omul este parte dintr-un întreg organic şi poartă obligaţia de a contribui la binele comun al societăţii: „impregnaţi de valorile iudeo-creştine, noi vedem în fiecare bărbat şi în fiecare femeie o persoană, adică o fiinţă umană unică, (…), fiecare fiinţă umană din sânul unei societăţi depinde de celelalte. Fiindcă este liberă, responsabilă şi solidară, persoana trebuie să participe la făurirea societăţii. Pentru mulţi dintre noi, acest angajament este motivat de convingerea de a fi fost chemaţi să contribuim la opera creatoare şi eliberatoare a lui Dumnezeu”¹². Partidul Popular European, federaţie a partidelor creştin-democrate din Comunitatea Europeană, formulează ca imperativ apodictic „unitatea Europei. Politicienii creştin-democraţi Robert Schuman, Alcide de Gasperi şi Konrad Adenauer au fost cei care au pus bazele înfăptuirilor de până acum. Noi continuăm munca lor încununată cu succes. Suntem ferm hotărâţi să finalizăm în spiritul lor această operă istorică. Ţelul nostru este o federaţie a Europei, aşa cum a propus-o Robert Schuman, în 9 mai 1950”¹³.

Alte mărturii din literatura de specialitate afirmă că esenţa ideologiei creştin-democrate constă în consecinţele definite şi distinctive care privesc rezolvarea unor probleme politice concrete, cum ar fi politica familiei, politicile culturale, politica socială şi economică¹⁴. Luigi Sturzo, în caracterizarea democraţiei creştine, afirma că democrat-creştinii, în spiritul creştinismului, au drept stindard trinomul democraţiei moderne, aspirând spre o libertate care să nu fie libertinaj, o egalitate care să nu reprezinte nivelare prin suprimarea altor clase în dictatura proletariatului, şi nu în ultimul rând, o fraternitate care să suplinească deficienţele umane prin iubirea aproapelui, elevată şi exaltată prin iubirea lui Dumnezeu. Autorul denumeşte democraţia „unul dintre fenomenele cele mai grandioase ale evoluţiei umane care s-a dezvoltat în epoca modernă, în trei forme distincte: democraţia engleză, cea americană şi cea franceză”, postulând că „democraţia modernă este rodul civilizaţiei creştine ajunse la maturitate”¹⁵. Democraţia creştină s-a raportat de-a lungul timpului la două linii politice de dezvoltare, şi anume social creştinismul, care desemnează „linia confesională” a democraţiei creştine şi creştin-democraţia „laică”, care este autonomă în relaţia cu Biserica, dar fundamentată pe principiile acesteia¹⁶.

Rolul „părinţilor fondatori”

Pasiunea oamenilor politici pentru nobleţea păcii şi pentru idealul Europei Unite a generat o pluralitate de pertractări la nivel bibliografic.

În primul rând, amintim că Jean Monnet a fost calificat de Charles de Gaulle ca „inspirator”. Alături de Robert Schuman, Konrad Adenauer şi Alcide de Gasperi, Monnet a avut drept imperativ reînnodarea legăturilor care ar face pentru totdeauna imposibilă reluarea conflictelor intra-europene¹⁷.

Alcide De Gasperi realiza o taxonomie a oamenilor politici, după cum urmează: oameni de acţiune, oamenii puterii şi oamenii credinţei. Gasperi însuşi se considera un om al credinţei, aceasta datorită valorizării credinţei în angajarea creştin-democraţilor în cadrul Cetăţii. Konrad Adenauer împărtăşeşte opinia lui Gasperi conform căreia credinţa reprezintă sursa de inspiraţie, sursa interioară a acţiunii, o credinţă de unde extrăgea ceea ce el numea „civilizaţia creştină”. Mai precis, aceasta semnifică interpretarea valorilor religioase şi culturale creştine ale societăţii civile şi translatarea lor în plan politic, având în vedere respectarea caracterului democratic al statului¹⁸.

Partizan al Statelor Unite ale Europei, Adenauer aspira la realizarea unei Germanii integrate în Europa. Certificatoare în acest sens sunt cuvintele sale, „nimic nu este mai aproape de inima mea decât spre ceea ce mă îndrept (…) voi fi adus Germania în siguranţă în comunitatea popoarelor libere şi democratice din Vestul creştin”. Reunificarea Europei trebuia, în viziunea lui Adenauer, să pună capăt sciziunii dureroase a Germaniei¹⁹.

Robert Schuman şi-a însuşit proiectul lui Jean Monnet, propunând Germaniei contopirea industriei cărbunelui şi oţelului din cele două ţări într-o organizaţie supranaţională, deschisă şi altor state europene. Se concretizează astfel proiectul de unificare europeană: „Franţa realizează primul act decisiv al construcţiei europene, asociind şi Germania”²⁰. O aserţiune expresivă din discursul lui Jean Monnet, din 30 noiembrie 1954 face referire la faptul că „dacă natura umană nu se schimbă, comportamentul oamenilor depinde de instituţiile şi de condiţiile economice în care ei trăiesc. Avantajele unei mari pieţe nu pot fi deplin atinse, relaţiile între popoare nu pot fi transformate decât prin crearea instituţiilor comune. Cei care s-ar îndoi de aceasta vor găsi dovada în însăşi funcţionarea Comunităţii noastre”²¹.

Jacques Fauvet realiza în Pour l’Europe o descriere a lui Robert Schuman, care, potrivit jurnalistului francez, considera că „toţi oamenii sunt egali prin natura lor, sunt copii ai aceluiaşi Dumnezeu, apăraţi de acelaşi Cristos, fără deosebire de rasă, de culoare, de clasă socială şi de profesie. El a făcut să fie recunoscută demnitatea muncii şi obligaţia ca toţi să i se supună. El a recunoscut întâietatea valorilor morale care singure îl înnobilează pe om” ²².

Se cuvine să amintim că de numele politologului francez se leagă unul dintre simbolurile Uniunii Europene, şi anume Ziua Europei în data de 9 mai. Această dată a reprezentat primul pas în direcţia creării Uniunii Europene. Mai precis, în acea zi, pe fundalul Războiului Rece, care divizase Europa în două emisfere de influenţă, unde cel puţin una dintre ele reprezenta o ameninţare clară la adresa celeilalte, Robert Schuman a citit în faţa presei internaţionale o declaraţie prin care chema Franţa, Germania şi alte state europene să-şi reunească producţiile de cărbune şi oţel, aşezând astfel piatra de temelie a unei federaţii europene. Conform declaraţiei, fiecare ţară care alege în mod democratic să adere la Uniunea Europeană îşi însuşeşte valorile sale fundamentale de pace şi solidaritate²³. „A fost un om la scara Istoriei”, spunea Konrad Adenauer despre Schumann.

Reiterăm un citat grăitor din Declaraţia lui Robert Schuman pentru o Înaltă Autoritate Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, din 9 mai 1950: „Contribuţia pe care o Europă organizată şi însufleţită o poate aduce civilizaţiei este indispensabilă relaţiilor paşnice, (…), Europa nu se va face dintr-o dată, nici într-o construcţie de ansamblu. Ea se va face prin realizări concrete – creând întâi o solidaritate de fapt”²⁴.

Literatura de specialitate ne ajută să decriptăm motivaţiile subsidiare discursului lui Schuman, afirmând că acesta a demonstrat că pacea lumii nu poate fi păstrată fără eforturi creatoare, care să corespundă marilor ameninţări la adresa păcii. Planul Schuman nu urmărea doar interese economice şi de securitate, ci era conceput ca o primă etapă a formării unor federaţii europene. S-a considerat că, pe această cale, se vor cristaliza interese comune, care sunt indispensabile pentru constituirea unei comunităţi economice şi care vor constitui impulsul pentru crearea unor comunităţi mai cuprinzătoare, care să coopereze pe mai multe planuri, reunind astfel ţări care, în trecut, au purtat conflicte armate. Schuman argumenta în discursul său că unirea producţiei de oţel şi cărbune a Germaniei şi Franţei sub o comandă comună va face un război între cele două ţări nu numai greu de conceput, ci practic imposibil²⁵.

Un argument de o certă concludenţă se referă la faptul că metoda planului Schuman, aceea de a plasa cărbunele şi oţelul Franţei şi Germaniei sub o autoritate comună, este revoluţionară în domeniul Relaţiilor Internaţionale. Această metodă este înfiinţarea unei autorităţi independentă de guverne, ale cărei decizii vor asocia organic statele. Concentrând acţiunea spre un „punct limitat, însă decisiv”, Schuman şi Monnet se hotărăsc pentru metoda funcţionalistă. „Supranaţionalitatea” este punctul de plecare al unei construcţii mai vaste, instituind, pe fondul „solidarităţii concrete”, „primele baze ale unei federaţii europene indispensabile apărării păcii”²⁶. Se impune să amintim că metoda funcţională se caracterizează prin aceea că nu urmăreşte un plan general, ci îşi arogă obiectivul formării unor comunităţi cu scopuri clar delimitate. Metoda funcţională este o expresie a concepţiei potrivit căreia politica este arta posibilului²⁷.

Născut din voinţa şi pasiunea lui Jean Monnet, dublat de ataşamentul politic al oamenilor de stat creştin-democraţi Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi, proiectul comunitar poartă veşmântul reverenţei pentru înfăptuirea păcii şi unificarea europeană. Am observat cum operele filozofilor, poeţilor şi istoricilor deschid calea către edificarea construcţiei europene. Literatura a fost şi va fi întotdeauna o breşă pentru împlinirea marilor ambiţii ale lumii, pentru că pasiunea oamenilor va transforma lutul ideilor, al sentimentelor şi al reflecţiilor în proiecte politice concrete, pe care se sprijină pilonii societăţii noastre.

Bibliografie

ABRAHAM, Florin, COTOI, Călin, Doctrine şi partide politice europene, Bucureşti: Centrul Român de Studii Regionale, 2007.
ARDELEAN, Veronica, Cultură şi cetăţenie europeană, Arad: Editura Multimedia Internaţional, 2001.
DURAND, Jean Dominique, Europa democraţiei creştine, Iaşi: Institutul European, 2004.
FONTAINE, Pascal, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, Iaşi: Institutul European, 1998.
GORNIG, Gilbert, RUSU, Ioana, Tratatul Uniunii Europene, Bucureşti: Editura C.H.Beck, 2007.
HORGA, Ioan, Construcţia europeană. Tradiţie, realitate şi perspectivă, Oradea: Editura Universităţii, 1998.
IONESCU, Victor, Creştin democraţia europeană şi creştin democraţia românească, Iaşi: Editura Lumen, 2006.
KERSBERGEN, Keesuan, Social Capitalism. A study of Christian Democracy and the Welfare State, New York: Routledge, 1995.
MAGNETTE, Paul, Europa politică, Iaşi: Institutul European, 2003.
RĂDULESCU-MOTRU, Constantin, Etnicul Românesc. Comunitate de origine, limbă şi destin, Bucureşti: Editura Albatros, 1996.
STURZO, Luigi, Libertatea: prietenii şi duşmanii săi, Bucureşti: Editura Paideia, 2001.
ȘOMLEA, Florin, Partide Populare în ţările Uniunii Europene, Cluj-Napoca: Editura Cartimpex, 2007.
TARTLER, Grete, Identitatea Europeană, Iaşi: Polirom, 2006.
WAELE, Jean Michele, Partide politice şi democraţie în Europa Centrală şi de Est, Bucureşti: Editura Humanitas, 2003.
WAHL, Jurgen, Cine este şi ce vrea PPE, Bucureşti: Imprimeria CORESI, 1998.
ZORGBIBE, Charles, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Bucureşti: Editura Trei, 1998.