|
Recenzie
Coordonatele populismului în România
postcomunistă
Sergiu Gherghina, Sergiu Mişcoiu (editori),
Partide și personalităţi populiste în România
postcomunistă
Iaşi: Editura Institutul European, 2010, 319
pagini
Volumul editat de Sergiu Gherghina şi Sergiu Mişcoiu reuneşte analizele unor tineri cercetători români, preocupaţi să înţeleagă mecanismele instituţionale, psihologice şi culturale ale unui mod de manifestare politică descris prin apel la un concept dificil de operaţionalizat şi de localizat, atât din cauza caracterului său „eclectic”, cât şi din pricina „mobilităţii” sale empirice. Fără a intenţiona să-l definesc, am numit, prin aceasta, populismul. Dincolo de dificultatea demersului de a circumscrie conceptual un fenomen politic a cărui ambiguitate derivă şi din multitudinea faţetelor pe care le implică se află, aşa cum mai mulţi dintre contributorii la acest volum remarcă, o dilemă ce se regăseşte în chiar titlul cărţii. Această dilemă este configurată de provocarea pe care o aşază în faţa teoreticienilor şi analiştilor politici populismul, anume aceea de a fi abordat fie pe coordonata organizaţiilor politice de tip partidist care îl impun pe scena publică, fie pe coordonata liderilor care, în cele mai multe cazuri, înfiinţează astfel de partide şi, promovând un tip de discurs în care invocă un soi de relaţie metafizică ori cvasi-religioasă cu „poporul”, reuşesc să capitalizeze energia electorală. Ceea ce e remarcabil, dintru început, în cazul volumului de faţă este, tocmai în acest sens, curajul intelectual al autorilor de a „lua dilema de coarne” din punct de vedere metodologic. Practic, studiile reunite în această carte abordează problema populismului din ambele perspective, reuşind să ofere atât un instrument teoretic, cât şi o frescă analitică a fenomenului, cu trimitere sprea realitatea României postcomuniste.
Acoperind vasta literatură de specialitate cu privire la populism, studiul introductiv al lui Sergiu Mişcoiu reuşeşte, dincolo de necesarele clarificări conceptuale, să identifice comparativ ceea ce s-ar putea constitui în două „episteme” ale populismului, de regăsit, pe de o parte, în tradiţia latino-americană şi, pe de altă parte, în situaţia socială, economică şi politică proprie Europei Centrale şi de Est. Totodată, acesta oferă un foarte necesar instrument metodologic şi bibliografic pentru analiza populismului. În capitolul intitulat „Știm despre ce vorbim? O perspectivă teoretică asupra populismului”, George Jiglău realizează, la rându-i, o incursiune teoretică, a cărei prioritate e relevată de identificarea proprietăţilor fundamentale ale populismului, pe care o întregeşte cu o serioasă analiză a evoluţiei populismului din România de după anii `90. Abordând „Genul şi speciile populismului românesc”, studiul Sorinei Soare propune „o incursiune pe tărâmul Tinereţii fără bătrâneţe şi al Vieţii fără de moarte”, din care putem afla că, deşi, ca gen, populismul este constant şi rezistent, speciile sale sunt marcate de efemeritate, fapt care se regăseşte inclusiv în cazul românesc. Prin contribuţia sa, intitulată „Prin mit, la realitate: discursul populist în România”, Adriana Marinescu vizează o foarte incitantă abordare discursivă a populismului, graţie căreia reuşeşte cu succes să identifice principalele teme şi strategii din discursul populist românesc, aşa cum se regăsesc acestea în cazurile lui Traian Băsescu şi, respectiv, George Becali. Analizând „retoricile electorale populiste din România” în perioada 2004-2008, Mihail Chiru surprinde, pe baza unei cercetări empirice, atât „ascensiunea populismului de centru”, specific Alianţei Dreptate şi Adevăr, cât şi calitatea de agent electoral a „culturii populare”, aşa cum rezultă aceasta din combinaţia dintre „manele şi OTV”. O nouă analiză discursivă survine în studiul lui Lucian Vesalon, care vizează elementele populiste şi cele neoliberale ce se încadrează în tema „modernizării statului”, promovată de actualul Preşedinte al României în ideea unei opoziţii faţă de „sistemul ticăloşit”. Optând pentru abordarea populismului din perspectiva stasiologiei, Sergiu Gherghina reuşeşte o excelentă analiză empirică a relaţiei dintre „organizarea partidelor populiste şi succesul lor electoral în România postcomunistă”. De asemenea, din perspectivă empirică este cercetată şi relaţia dintre „populism, autoritarism şi valori democratice în opinia publică din România”, Dragoş Dragoman expunând atât o necesară „măsurare” a fenomenului, cât şi o identificare a pericolului principal pe care acesta îl poartă cu sine, şi anume „susţinerea alternativelor nedemocratice”. În capitolul final, Loredana Nabăr deschide alte „perspective ale studiilor populismului”, în condiţiile în care există indicii că noi specii ale fenomenului ar putea apărea în spaţiul politic românesc.
Reuşind să îmbine, în mod sistematic şi fundamentat pe fler analitic, perspectivele normative şi cele empirice, volumul coordonat de Sergiu Gherghina şi Sergiu Mişcoiu se constituie într-un foarte util instrument metodologic în cercetarea populismului din România contemporană şi reprezintă, totodată, un avertisment ştiinţific faţă de posibilele derapaje ale fragilei democraţii româneşti.
Adrian Tompea
[„Petre Andrei” University of Iaşi]
ADRIAN TOMPEA – Asistent Universitar
drd. în cadrul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, Facultatea de Ştiinţe
Politice şi Administrative.
sus
|
