Eseu

„Datoria de opoziție” și cultura maniheismului politic în România postcomunistă

 

ANA-MARIA AMBROSĂ
[„Petre Andrei” University of Iaşi]

Abstract:
Romanian post-communism began with a media show and has been building up on the Manicheist sense embraced by the mass-media obsessed with „opposition duty”.

Keywords: post-communism, democracy, mass-media, opposition duty, Manicheism

Postcomunismul a început în România printr-un spectacol media: un anunţ televizat, în 22 decembrie 1989, privind fuga dictatorului, apoi prima transmisie în direct a unei revoluţii. Tot ceea ce a urmat – revoluţie anticomunistă, reformă instituţională, schimbarea sistemului economic – a purtat pecetea mediatizării, a implicării decisive a presei în procesele complexe de schimbare socială. Televiziunea (autoproclamată „liberă” şi reconfortată de rolul său de punct nodal al evenimentelor), radioul şi ziarele s-au manifestat constant ca foruri de dezbatere publică a chestiunilor arzătoare de pe agenda politică, uneori doar redând in extenso lucrările CFSN/CPUN, alteori construind pur şi simplu „priorităţile”, etichetând partidele şi notabilii, inducând comportamentele electorale şi stereotipurile mentale ale tranziţiei.

În melanjul de naţional-comunism şi de valori / instituţii democratice de import, care a caracterizat cel puţin primul deceniu de după Revoluţie, mass-media au reprezentat de departe cel mai avansat sector în materie de schimbare socială, dar şi cel mai contradictoriu. Astfel, pornind de la o legitimă revendicare de libertate, presa scrisă şi audio-vizualul au simbolizat, pe de o parte, ruptura de totalitarism, dar pe de altă parte au perpetuat schemele pre-revoluţionare de comunicare şi de interpretare a fenomenelor de putere (suspiciunea generalizată, mitul complotului, schizofrenia discurs-acţiune etc.). Cu alte cuvinte, „câinele de pază al democraţiei” – agitat şi imprevizibil deopotrivă în relaţiile cu „stăpânul” şi cu „străinul” – a muşcat fără discriminare din corpul vizibil şi din cel simbolic al noii democraţii, uneori cu folos, iar alteori erodând nejustificat tocmai fundamentul paradigmei pe care trebuia să o apere şi să o promoveze: dialogul rezonabil, argumentat, în respect pentru libertatea de expresie a fiecăruia. Dincolo de precaritatea culturii politice şi a capitalului social din România post-comunistă (perfect explicabilă, după aproape jumătate de secol de totalitarism), stilul şi temele privilegiate ale mass-media au contribuit copios la cantonarea societăţii româneşti post-decembriste într-o zonă gri de incertitudine şi debusolare, cu grave consecinţe pentru viteza şi profunzimea tranziţiei.

În ansamblul caracteristicilor esenţiale ale mass-media ca vectori ai democratizării în postcomunism (prin diseminarea de idei şi valori sociale cu funcţie directivă¹), cea mai vizibilă, chiar din primele ore după fuga dictatorului, a fost cultivarea datoriei de opoziţie şi implicit a maniheismului politic. Faptul nu trebuie să ne mire, întrucât la finele deceniului nouă se adunaseră toate premisele necesare şi suficiente pentru o asemenea traiectorie. În primul rând, ieşirea din epoca monologului puterii descătuşa vocile unei opoziţii extrem de pestriţe: de la disidenţii cunoscuţi, la nemulţumiţii de tot felul ai regimului comunist. Toţi simţeau că au ceva de spus împotriva defunctei dictaturi; toţi se doreau simboluri ale democraţiei. În al doilea rând, profesioniştii din mass-media care proveneau din structurile de presă comuniste se vedeau obligaţi „să-şi spele păcatele” de comunicatori ai vechiului regim, adoptând o atitudine exagerat critică (adesea inchizitorială) în raport cu politicul. În al treilea rând, însăşi viaţa publică şi politică – materia primă a presei – oferea un spectacol cotidian al „înfierărilor”, contestărilor, dezicerilor, clivajelor etc. În fine, aderenţa presei la „stilul de opoziţie” şi la atitudinea maniheistă a fost impulsionată de mecanismele specifice ale creării unui sector nou de piaţă informaţională, în care succesul depindea de capacitatea de a vinde mereu lucruri „excepţionale”, chiar şi atunci când ele erau în fond nişte banalităţi. În comunism, mass-media lucraseră în regim de monopol şi de cenzură a informaţiei, atât în privinţa conţinutului, cât şi a formei; după '89, părea natural ca lucrurile să se întâmple exact contrariu.

„Datoria de opoziţie” a fost una dintre primele lecţii de democraţie pe care românii le-au primit prin intermediul presei. În esenţă, mesajul acestei lecţii era acela că democraţia e cu atât mai solidă cu cât opoziţia este mai puternică. O asemenea idee părea destul de bizară oamenilor socializaţi politic în comunism; cum să aibă de câştigat democraţia şi calitatea guvernării din ţinerea guvernanţilor sub tirul constant al unei opoziţii vocale, dotată cu pârghii de control şi presiune? Aşa se explică popularitatea ideii de „democraţie originală”, în care tradiţionala dispută putere-opoziţie trebuia substituită de o formă sui-generis de tehnocraţie, combinată cu o pseudo-aristotelică acţiune etică a „oamenilor de bine”. Pe de altă parte, existau şi opinii conform cărora a te opune puterii politice reprezenta un semn de inteligenţă şi de bun-simţ democratic. Liviu Antonesei spunea, în acest sens, că „teoretic, intelectualul se plasează, în principiu, într-o poziţie tensionată cu puterea. Dacă este un intelectual prob, este tot timpul de partea cealaltă”². Persiflând exagerările ambelor direcţii, Andrei Pleşu sintetiza sugestiv tensiunile existente în societatea românească cu privire la relaţia putere-opoziţie şi la rolul mass-media în această relaţie:

„1. Guvernul se va abţine să guverneze.
2. Guvernul va organiza campania electorală în aşa fel încât alegerile să fie câştigate de Opoziţie.
3. Guvernul îşi va cere scuze săptămânal pentru faptul că nu e în Opoziţie, îşi va declara zilnic incompetenţa şi va cădea ori de câte ori se va aplica o moţiune de cenzură.
4. Nimănui nu i se va permite să exprime public observaţii critice la adresa partidelor şi a liderilor din Opoziţie.
5. Presa va tipări zilnic lungi poeme antiguvernamentale, din care să reiasă că Opoziţia e şubredă, dar viguroasă, că va câştiga, că a câştigat. Cu respectarea acestor câteva reguli elementare, reconcilierea naţională s-ar putea transforma peste noapte din vis în realitate. Cu alte cuvinte, nu ne trebuie decât un mic efort «constructiv» pentru ca România să fie bine şi pentru ca tot românul să prospere”³.

„Datoria de opoziţie” ar fi fost o trăsătură profund pozitivă a presei în post-comunism, dacă nu ar fi antrenat de cele mai multe ori un spirit maniheist, în siajul căruia s-a relativizat sensul acţiunii politice şi s-a adâncit deficitul de capital social. Preluat din domeniul gnozelor orientale ale primelor veacuri creştine, termenul de maniheism a ajuns să desemneze, printre altele, o atitudine politică intolerantă faţă de adversari, în virtutea operării unor judecăţi tranşante în alb-negru. Pentru un politician de factură maniheistă, binele, dreptatea şi adevărul se află totdeauna în tabăra sa; opusul acestor valori se află la adversar. Lumea e alcătuită pe acest principiu dual Bine-Rău, fără posibilitatea căii de mijloc. De aceea, atitudinea maniheistă este în fapt o negare a politicii însăşi, înţeleasă ca negociere, ca artă a compromisului rezonabil, având drept scop o formă îndeobşte acceptabilă a Binelui public. Nu încape îndoială că, în orice societate, sinteza scopurilor comunitare şi ducerea lor la îndeplinire implică o luptă politică ce îmbracă adesea forme virulente, excluderi şi duşmănii de durată, în urma cărora colectivitatea riscă chiar instituirea de clivaje, sfâşierea, separarea în „buni” şi „răi”, „ai noştri” şi „ai lor”. Asemenea situaţie devine infinit mai tensionată când, printre argumentele şi metodele construirii identităţii grupurilor de interese, apar teme ce transcend raţionalul şi laicul, în profitul afectivului şi al religiosului, mascând în cele din urmă acţiunea brută de îmbogăţire prin spolierea avuţiei publice.

Analizând viaţa politică din lumea postcomunistă, constatăm că maniheismul este cel mai prezent la nivelul limbajului – mijlocul privilegiat prin care actorii politici îşi legitimează opţiunile şi îşi atrag susţinătorii. Maniheist este, astfel, discursul ideologic (indiferent de poziţionarea lui pe abscisa politică); maniheist este limbajul utilizat în campaniile electorale; uneori, se remarcă prin maniheism chiar analizele autoproclamate „ştiinţifice” sau „neutre”. Toate fac trimitere, însă, nu atât la o apucătură răutăcioasă a politicienilor de a discredita adversarul cu orice preţ, cât la un întreg arsenal de valori morale, extrase din filosofie, teologie sau din aşa-zisa etică „pozitivistă”. În aceasta constă „viclenia” spiritului intolerant.

Și în România, spaţiul public al perioadei postcomuniste este marcat de o sumă de mituri, de scheme explicative şi atitudinale croite în baza unei prejudecăţi, ale cărei origini depăşesc, desigur, postcomunismul (putându-le plasa oriunde, pe parcursul deceniilor de modernitate liberală sau al celor de naţional-comunism): prejudecata maniheistă potrivit căreia, în politică, se confruntă mereu Binele suprem cu Răul absolut. Pe coordonatele acestei obişnuinţe de evaluare a realităţilor politice, se manifestă deopotrivă oamenii politici şi simplii cetăţeni, dar şi analiştii din mass-media, aşa-numiţii „directori de opinie”, sau chiar intelectualii de prestigiu, care ies uneori din proclamata lor „neutralitate”, pentru a se angaja în dispute partizane. În propagarea spiritului maniheist, mass-media reprezintă atât un vehicul (cel mai important), cât şi un potenţator atitudinal. Spunem acest lucru pornind de la o mulţime de situaţii discursive în care dialogul dintre adversarii politici este condus deliberat şi insistent spre poziţionări maniheiste, fie pentru sublinierea necesarei diferenţe de opinie, fie pur şi simplu pentru „amorul artei jurnalismului de scandal”.

Exploatarea de către presă a maniheismului ca ingredient al spectacolului public se bazează în primul rând pe o constantă a civilizaţiilor istorice: aşezarea ritualică şi religioasă pe coordonatele binomului Bine-Rău. Prejudecata „de serviciu” a oricărui om politic şi chiar a multora dintre filosofii şi „savanţii” politicului este aceea că analiza realităţilor încape în alveola binelui şi a răului – mai mult sau mai puţin clar conturate, dar în mod necesar distincte, în ultimă instanţă. Aşa cum aprecia Adrian-Paul Iliescu, departe de a fi un „duios devotament faţă de Bine”, maniheismul este un cult al distrugerii, care se maschează sub imperative morale absolute. Maniheismul urmăreşte cu înverşunată hotărâre şi cu perseverenţă exterminarea Răului în numele Binelui, căpătând astfel aparenţa unei profunde şi nobile angajări etice. Dar totul e numai aparenţă!

Maniheismul nu este preocupat doar de pericolul Răului şi de eliminarea sa, ci este caracterizat prin faptul că face din aceasta o prioritate absolută. Strategia maniheistă are la bază premisa că nimic nu mai contează în afara sarcinii supreme de eradicare imediată a Răului. Astfel, regulile morale nu mai au un statut constrângător, ele degradându-se până la nivelul de simple unelte. „Când se întâmplă ca invocarea unei reguli morale să fie utilă asedierii Răului, regula în cauză devine subit Imperativ Suprem; când însă se întâmplă ca cerinţele unei reguli morale să stânjenească hăituirea Răului (impunând reţineri sau abţineri, reclamând evitarea unei proceduri), nefericita normă este pusă în paranteze şi redusă la tăcere”⁴.

Demersul jurnalistic derulat în paradigma maniheismului pune orice acţiune politică sub semnul complotului, al „gândului ascuns”, al manevrelor oculte şi necesarmente imorale. Nimic din ceea ce fac sau din ce spun ceilalţi nu este demn de încredere sau de respect; mai mult, nu e demn nici măcar de minima tolerare. Dar o astfel de atitudine riscă să-l arunce pe practicantul ei într-o patologie a admiraţiei de sine. Prejudecata maniheistă duce la alimentarea exageratei stime de sine a marilor şi micilor dictatori (unii având pârghii decizionale în spaţiul politic-administrativ, alţii „dictând idei”, de la microfon, din spatele televizorului sau din paginile ziarelor). Ea cultivă o neîncredere structurală până şi în aliaţii politici, ducând la comportament duplicitar, suspiciune generalizată şi dedublare. Omul dominat de prejudecata că binele se află invariabil la sine şi răul la ceilalţi suferă şi de o „singurătate istorică”, din care nu poate evada decât prin acceptarea unei înfrângeri.

România este marcată încă de o atitudine maniheistă, în virtutea căreia „Celălalt” (adversarul politic) trebuie desfiinţat, azvârlit peste bord, terminat! Aşa cum arată şi Adrian-Paul Iliescu, răul cel mai profund din societatea noastră „este adânc întipărit în noi înşine şi constă într-o raportare greşită la treburile publice, la instituţiile moderne – pe care le abordăm cu ură, dispreţ şi aversiune. Ura maniheistă faţă de Celălalt (totdeauna demonizat) transformă competiţia politică într-o hăituială larvară. Dispreţul pentru norme şi reguli transformă jocul politic românesc în farsă. Iar aversiunea pentru spiritul democratic modern anemiază instituţiile publice, dând câştig de cauză spiritului discreţionar, arbitrariului şi abuzurilor tuturor liderilor noştri, mici sau mari, politici sau culturali”⁵.

Situaţia descrisă mai sus îşi are una din explicaţii în lunga istorie comunistă, care a distrus fibra comportamentului democratic şi l-a transformat pe individul masificat într-o fiinţă deopotrivă agresivă şi fricoasă. După 1989, în absenţa mecanismelor coercitive ale vechiului regim comunist, societatea ar fi trebuit să-şi găsească drumul spre libertate şi toleranţă. Dar calea pe care a urmat-o a fost, dimpotrivă, una a multiplicării atitudinilor maniheiste, sub masca unei închipuite „datorii de opoziţie”. Mass-media au stimulat această poziţionare, fie din raţiuni tehnice şi de marketing, fie din motive care transcend aria moralităţii publice.

Bibliografie

ANTONESEI Liviu, 1990 – vremea în schimbare, Iaşi: Editura Moldova, 1993.
PLEŞU Andrei, Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Bucureşti: Editura Humanitas, 1996.
ILIESCU Paul-Adrian, Anatomia răului politic, Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2005.

 sus