Mass-media şi democraţia în România postcomunistă

Mass-media şi sfera publică¹

 

GEORGE BONDOR
[„A.I. Cuza” University of Iaşi]

Abstract:
The main intention of this paper is to identify some pathologies of the Romanian public sphere, as they can be viewed in the mass media system. We use the Habermasian concept of the public sphere and we argue that the freedom of communicative action in the public sphere do not derive automatically from the existence of the free media market.

Keywords: mass media, public sphere, corporate power, democracy, Habermas

Textul de faţă are ca scop identificarea câtorva patologii ale spaţiului public românesc, aşa cum sunt ele vizibile în mass-media. Asumând conceptul habermasian de sferă publică, analiza noastră porneşte de la observaţia conform căreia dezvoltarea capitalismului în România postcomunistă a condus la fetişizarea „pieţei libere” a media. Vom arăta că libertatea de comunicare în spaţiul public nu derivă mecanic din existenţa pieţei libere.

Două libertăţi

Liberalismul clasic, ale cărui idei sunt adoptate de către patronii trusturilor media, încearcă să convingă cetăţenii că liberalizarea totală a pieţei media şi dereglementarea ei completă sunt sinonime cu libertatea presei. Această echivalare este una falacioasă, întrucât ea exprimă doar jumătate de adevăr şi trece sub tăcere un neadevăr. Desigur că existenţa pieţei libere previne monopolul statului (al puterii politice) în privinţa valorilor, a scopurilor şi a opiniilor vehiculate în spaţiul public. Pluralitatea actorilor care exprimă opinii şi vehiculează valori în sfera publică reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Motivul e uşor de înţeles: libertatea presei poate fi încălcată chiar de către patronii trusturilor media, fără ca astfel să fie afectată condiţia pluralităţii punctelor de vedere. Deşi există o pluralitate de posturi TV şi de ziare, în interiorul fiecăruia dintre acestea nu regăsim o pluralitate a opiniilor. Fie este impusă opinia standard a proprietarului trustului, fie sunt triate opiniile care vor fi difuzate la ore de maximă audienţă ori în tiraje mari, celelalte opinii nebucurându-se de şansa afirmării publice.

Mai mult decât atât, aşa cum arată John Keane, „competiţia erodează competiţia”: piaţa liberă, competitivă, conduce în timp la crearea câtorva mari trusturi care pot bloca accesul pe piaţă sau dezvoltarea noilor competitori. Totodată, costurile ridicate ale noilor investiţii în media împiedică adesea apariţia unor noi posturi TV sau a unor noi ziare.² În ultimii ani situaţia s-a modificat parţial datorită apariţiei noilor canale de transmitere a informaţiei, adică a televiziunilor şi ziarelor online, având costuri mult mai scăzute şi necesitând investiţii mici. Desigur că nici aici succesul nu este garantat: televiziunile online rămân deocamdată canale de nişă, un mai mare succes înregistrând deocamdată ziarele online, cu toate că şi acestea atrag un număr mare de cititori doar atâta vreme cât sunt accesibile gratis, pe când impunerea unor taxe de acces le poate scădea dramatic audienţa.

Divertismentul şi consumul

În chip firesc, trusturile media au fost tentate să impună ca unic criteriu de funcţionare ratingul, pentru că acesta se traduce direct în sumele obţinute pentru publicitate. Astfel, sistemul mass-media ajunge treptat să se supună criteriului comercial, aproape toate posturile de televiziune şi o bună parte a presei scrise diminuând timpul şi spaţiul alocate educării publicului şi sporindu-le pe cele alocate divertismentului. Consecinţa directă a acestui fenomen este „reeducarea” publicului. Publicul e format acum din spectatori pasivi, mass-media fiind interesată nu să le dezvolte calităţile care îi fac să fie buni cetăţeni, ci calitatea de consumatori. Paradigma economică a consumului se universalizează datorită / din cauza sistemului media axat pe divertisment. Odată cu dezvoltarea sistemului media corporatist, publicului i-au fost tot mai mult induse reprezentări legate de sfera economică şi de divertisment. Mai precis, mass-media determină publicul să se reprezinte pe sine în termeni de eficienţă economică şi de consum.³ Această percepţie de sine este strîns legată de faptul că publicul îşi descoperă interesele private şi se defineşte tot mai mult prin intermediul lor. Ele îi apar acum ca fiind nu doar juste (în contrast cu perioada comunistă, când i se inducea ideea etatistă conform căreia toate interesele particulare trebuie să se subsumeze intereselor statului), ci şi singurele înzestrate cu sens. Pentru a folosi termenii teoriei critice de provenienţă marxistă (Adorno şi Horkheimer), industria media axată pe divertisment produce o distorsionare a realităţii, care este identificată de către public cu imaginea idilică prezentată de televiziuni. Are loc astfel o identificare a indivizilor cu mass-media. Publicul format la şcoala industriei publicităţii devine unul narcisist (Christopher Lasch), publicitatea ridicând consumismul la rangul de mod de viaţă. În ţările occidentale, această depolitizare a sferei publice este într-o oarecare măsură suplinită de apariţia unor fenomene politice care exprimă prevalenţa valorilor postmaterialiste ale societăţilor postmoderne, pentru a folosi terminologia lui Ronald Inglehart. În aceste societăţi, concomitent cu apetenţa tot mai mare pentru spectacol şi consum, se dezvoltă şi câteva orientări care vizează calitatea vieţii, mediul, drepturile minorităţilor şi egalitatea de gen. În preferinţele publicului (şi ale cetăţenilor în general), acestea iau locul vechilor structuri care defineau în mod tradiţional politicul (organizaţii precum partidele şi Biserica, sau scheme politice ca dihotomia stânga-dreapta), creând noi forme de adeziune şi atrăgând publicul către participare politică atunci când vechile structuri nu mai pot îndeplini acesastă funcţie. Astfel de teme încă nu se bucură de un mare succes în rândurile publicului şi electoratului românesc.

Colonizarea spaţiului public

Odată cu orientarea către divertisment a celor mai multe posturi TV şi ziare, asistăm şi la o modificare a formatului programelor de ştiri. În goana după rating, unele posturi TV aduc în prime time ştiri senzaţionaliste (mondene sau macabre). Ştirile politice şi cele care necesită investigaţie socială, expertiză economică sau juridică sunt trecute în plan secund, fiind adesea transmise la finalul programelor de ştiri. O modificare în acest sens a apărut doar în momentul în care unele trusturi au început să aibă interese politice directe, acest lucru conducând la readucerea în prim-plan a ştirilor politice, direcţionate însă în aşa fel încât toate acţiunile unui partid trebuie să apară ca fiind malefice, în vreme ce acţiunile altuia drept salvatoare. Din perspectivă teoretică, fenomenul a fost observat şi în alte ţări, el fiind descris ca „spirală a cinismului”. Folosind această expresie, Joseph N. Capella şi Kathleen H. Jamieson ajung la concluzia că ştirile negative şi cinismul ştirilor şi al campaniilor media conduc la diminuarea participării politice a cetăţenilor. Ideea surprinde doar aspectul negativ al problemei, căci ştirile – fie ele şi negative ori cinice – sunt oricum mai benefice activismului politic decât absenţa lor. S-a constatat deja faptul că publicul care urmăreşte ştirile TV şi le citeşte pe cele din ziare ori de pe bloguri este mai informat cu privire la sfera politicului, are încredere mai mare în politică şi, ca atare, participă într-o mai mare măsură la viaţa politică decât restul cetăţenilor.⁴

Felul în care publicul receptează informaţiile prezentate în programele de ştiri şi în dezbaterile televizate este dependent de formarea lui anterioară. Or, la aceasta contribuie hotărâtor tocmai informaţiile transmise în trecut, emisiunile de impact, articolele principalilor formatori de opinie, dezbaterile care au devenit modele de tematizare a chestiunilor importante şi de recunoaştere a acelor teme care au semnificaţie publică. Nu în ultimul rând, o contribuţie decisivă în formarea publicului o are sistemul general al mass-media şi, desigur, sistemul politic. Habermas explică acest fenomen ca o „colonizare” a lumii vieţii. Aceasta are loc, după filosoful german, a) atunci când puterea exercitată asupra sferei publice de către corporaţiile din media devine nelegitimă, b) când sistemul administrativ devine independent de sistemul generat în mod comunicativ sau, în sfârşit, c) atunci când resursele necesare pentru comunicarea publică spontană sunt insuficiente pentru a garanta articularea lipsită de constrângeri a intereselor sociale. Democraţiile occidentale, arată Habermas, sunt însoţite de sfere publice dominate de mass-media.⁵ Amestecul de informaţie şi divertisment are ca efect „depolitizarea comunicării publice”,⁶ sinonimă cu patologia sferei publice pe care Habermas o numeşte „colonizarea lumii vieţii”.

De la puterea statului la puterea corporatistă

În România postcomunistă au fost prezente mai multe dintre situaţiile patologice identificate de Habermas. În anii 90 am asistat la prelungirea reglementării etatiste a mass-media, cu siguranţă maniera cea mai directă în care puterea politică şi-a exercitat dominaţia asupra întregii sfere publice şi, astfel, asupra mass-media. Paşii făcuţi către democratizarea societăţii nu au condus automat la eliberarea sferei publice de sub controlul masiv al statului, ci au adus în prim-plan o formă mai subtilă de control, anume cel prin intermediul finanţărilor de stat şi al comenzilor de publicitate. Perioada 2000-2004 a impus cu precădere acest model. Fără să dispară complet, publicitatea de stat îşi pierde din ponderea anterioară, controlul asupra principalelor posturi TV şi ziare revenind acum mai curând patronilor acestora. Întregi echipe redacţionale au fost demise întrucât interesele patronului erau contrazise de luările de poziţie ale editorialiştilor. Devine tot mai evident faptul că în interiorul fiecărei echipe pluralitatea opiniilor este anihilată, iar cine nu se supune liniei generale dictate de interesele economice şi mai ales politice ale patronului este liber să plece. Deşi piaţa media rămâne în principiu liberă, libertatea presei scade, cu precădere în anii electorali. Imixtiunea puterii corporatiste în produsele televiziunilor şi ziarelor se observă mai ales la nivelul alegerii temelor care devin publice, cele neconvenabile rămânând în umbră sau fiind repede făcute uitate prin aducerea în atenţie a unor teme senzaţionaliste.

Cum poate fi contracarată această situaţie? Cu alte cuvinte, cum poate fi adusă în spaţiul public dezbaterea despre treburile publice, fără a încălca însă piaţa liberă a mass-media? Cum pot fi parţial impuse programele care nu doar informează cu privire la evenimentele importante, ci şi formează publicul pentru a recunoaşte temele importante şi pentru a avea un simţ al chestiunilor publice şi al dezbaterii cu privire la ele? Mai mult, pentru a reveni la termenii analizei de mai sus, în ce măsură publicului i se pot dezvolta simţul – şi chiar datoria – de a participa la dezbaterile despre temele publice? Dacă privim sfera publică drept una de tip habermasian, adică un spaţiu definit prin participarea la dezbaterea nelimitată asupra chestiunilor publice, este necesar să ne întrebăm care sunt condiţiile prin care media favorizează dezvoltarea aptitudinii de a raţiona privitor la treburile publice şi de a dialoga în chip raţional asupra lor cu ceilalţi participanţi la sfera publică. Aceasta înseamnă, în acelaşi timp, a dezvolta capacitatea de a face raţionamente practice privitoare la raporturile adecvate dintre interesele publice şi cele private. Dat fiind faptul că după revoluţiile anticomuniste din Europa de Est asistăm treptat la un proces de dereglementare cauzat de tranziţia către capitalismul sălbatic⁷ al anilor 90, este oare necesar să asistăm acum la o nouă reglementare (parţială) a sistemului media? Sau trebuie dezvoltat sistemul public de media?

Aceste întrebări deschise ar trebui să constituie tot atâtea subiecte ale dezbaterii publice. Libertatea este un lucru complex. Întotdeauna sunt în joc mai multe libertăţi, dintre care unele se pot afla chiar în conflict.

Bibliografie

KEANE, John, Mass-media şi democraţia, traducere de Alina Doica, Iaşi: Institutul European, 2000.
NORRIS, Pippa, Democratic Phoenix: Reinventing Political Activism, New York: Cambridge University Press, 2002.
STAATS, Joseph L., „Habermas and Democratic Theory: The Threat to Democracy of Unchecked Corporate Power, “ Political Research Quarterly Vol. 57, No. 4 (Dec., 2004): 585-594.

 sus