Mass-media şi democraţia în România postcomunistă

Libertatea presei româneşti – limite şi limitări

 

ANIŢA GRIGORIU
[„Spiru Haret” University]

RUXANDRA COMAN
[„Spiru Haret” University]

„De zece ani şi mai bine, presa românească se bucură de o libertate aproape, ca să nu zicem cu totul nemărginită – stare binecuvântată, ce poate încă n-o visează cel mai democrat dintre democraţii Apusului. Nu aci este locul să judecăm dacă aceasta spre folosul sau paguba publicului românesc a fost, ori să cercetăm presa românească, bucurându-se de o aşa desăvârşită libertate, a binemeritat-o prin înţelegerea misiunii culturale ce are presa în societăţile moderne.”¹
I.L. Caragiale

Abstract:
The study points out some important aspects characteristic for the liberty of the Romanian media in a particular context. We are facing unstable criteria which lie at the basis of defining the liberty of the press in a troubled country, characterized by a perpetual state of transition. The lack of political cohesion, the economic crisis, the chaotic legislation creates a peculiar, uncertain climate, unfit for the usage of clear liberty principles.

Keywords: democracy, restrictions, liberty of the press, political and economic pressures

La 20 de ani de la căderea regimului comunist, cantitatea de informaţii disponibilă pentru a înţelege şi evalua încotro s-a îndreptat mass-media este mult mai mare decât ne-am fi aşteptat, lucru dovedit de numărul de cărţi şi articole ştiinţifice consacrate problemei libertăţii presei. Dacă în Grecia antică, atenienii se adunau în Agora pentru a dezbate cele mai importante probleme ale cetăţii, astăzi, piaţa publică este înlocuită de mass-media. Prin intermediul televiziunii, al radioului şi al presei aflăm informaţii stringente din lumea întreagă, despre sistemele politice, sănătate, economie, cultură şi nu numai.

Într-o lume a „democraţiei spectaculare şi pubicitare”² există un paradox pe care numai secolul XXI îl putea crea: „expansiunea tehnologică”, generatoare a democraţiei participative, a eliminat „esenţa implicării, relevanţa opiniei maselor populare, înlocuind-o cu probitatea specialiştilor”³ – specialiştii din mass-media. Libertatea presei, aparent neîngrădită, a transformat jurnalistul într-o voce puternică, el fiind, mai mult ca oricând, încrezător în puterea sa de judecată şi de expertiză. De aici, pericolul infatuării⁴, pericolul ca presei să-i placă prea mult să-şi audă vocea, monopolizând subiectele, în propria sferă de opinie, aservindu-şi publicul.

Se presupune că într-o societate liberă, instituţiile mass-media nu sunt controlate oficial cu privire la conţinutul informativ al ştirilor / articolelor. Paleta largă de opţiuni cu privire la canale media de pe piaţa concurenţială generează libertate, interes şi diversitate. Relativizarea valorilor şi a informaţiei are o influenţă covârşitoare asupra mecanismelor sociale de verificare a autenticităţii informaţiei şi a celui care a transmis-o iar „pericolele comunicării iresponsabile ameninţă permanent societăţile democratice”⁵. În cazul unor atacuri care vizează instituţii, personalităţi, partide politice influente, se vor găsi întotdeauna jurnalişti care să le contracareze. „Binele” şi „răul”, „adevărul” şi „minciuna” se vor afla într-o luptă continuă, însă întrebarea care se pune în acest context este aceea dacă publicul consumator de media este capabil să selecteze adevărul din gama diversificată şi contradictorie care i se oferă. Prin urmare, „sistemul mass-media post-comunist, prin pluralitatea formelor de manifestare şi prin coexistenţa dintre proprietatea de stat şi cea privată, asigură cadrul necesar libertăţii de expresie şi ajută la configurarea statutului societăţii civile”⁶. Totodată, ziarele sunt „independente de guvern, dar nu şi de indivizii, grupurile, organizaţiile şi instituţiile care le deţin. Astfel, presa este autonomă şi în acelaşi timp subordonată intereselor economice, sociale, politice, etnice, religioase şi culturale ale proprietarilor.”⁷ O libertate reală a presei româneşti trebuie garantată de un puternic suport financiar. Un raport⁸ al Federaţiei Române a Jurnaliştilor MediaSind din 2010 constată lipsa acestui sprijin pecuniar pentru presa autohtonă, în condiţiile în care în alte ţări, măsuri economice concrete precum TVA mic şi subvenţii directe pentru presă sunt aplicate cu succes.

Câteva atribute sunt esenţiale pentru ca o instituţie mass-media să fie considerată democratică, deci, în slujba cetăţeanului: să supravegheze mediul sociopolitic; să stabilească agenda celor mai importante probleme ale zilei; să mijlocească dialogul dintre guvernanţi şi cetăţeni; să posede mecanisme pentru a-i responsabiliza pe guvernanţi, să îi stimuleze pe cetăţeni să se implice în procesul politic, să aiă principii neclintite în privinţa independenţei prorpii, respect faţă de public, să se erijeze în platforme de la care cauzele cetăţenilor să fie susţinute clar şi eficient⁹. Rămâne de văzut câte din aceste calităţi sunt întrunite de către instituţiile mediatice româneşti, a căror diversitate este impresionantă, într-adevăr, dar a căror autonomie se află sub semnul îndoielii.

Pentru profesorul de la California State University, Peter Gross, mijloacele de comunicare în masă şi procesul democratizării au evoluţii strâns legate una de alta, în condiţiile în care „democraţiile au nevoie de un jurnalism precis, bazat pe fapte”¹⁰. Autorul pune problema necesităţii unei „culturi democratice proprii”¹¹, pe care instituţiile mass-media să o deprindă şi să o dezvolte în calitate de instituţie formatoare de opinii, deoarece este un „element şi promotor al societăţii civile”¹². În cazul României, se poate aplica foarte bine caracterizarea făcută de Gross unei situaţii de criză, în care „dislocările socio-economice, sărăcia materială şi lupta cotidiană pentru supravieţuire fac dificilă, dacă nu chiar imposibilă predarea, învăţarea, aplicarea şi practicarea atitudinilor, comportamentelor şi valorilor democratice”¹³. Autorul afirmă sentenţios că României, alături de alte ţări est-europene, îi lipsesc „într-o anumită măsură credinţele şi valorile culturii democratice”¹⁴. „Din păcate, la noi este prezentă cenzura de interes extragazetăresc, din partea patronatului sau a altor grupuri de interes cu efecte nocive.” Jurnalistul se transformă într-un dispecer, care stă în şuvoiul de informaţii, selectându-le. În trusturi funcţionează „relaţia patronală, ca într-o fabrică; redacţia fabrică produse, ca la patron.”¹⁵

Cercetătorii sistemului mediatic, publiciştii în totalitatea lor, clamează necesitatea inextricabilă a libertăţii presei, o libertate neîngrădită de influenţele sferei politice sau ale celei economice. În primul caz, presa ar trebui să poată rezista neclintită, susţinându-şi principiile şi obligaţiile faţă de public, imună la ameninţările sau promisiunile unora sau altora dintre partide, grupări, demnitari etc. Unii jurnalişti consideră că presa partizană ar trebui să îşi declare onest opţiunea politică iar determinativul „independent” să dispară de pe frontispiciul unei publicaţii de acest tip. În cel de-al doilea caz, al determinărilor de ordin economic, lucrurile sunt la fel de complicate. Este un cerc vicios al cererii şi ofertei, în care sunt implicate următoarele piese ale jocului mediatic: instituţia media – publicul – instituţia care plăteşte spaţiul publicitar rezervat.

Este firesc ca orice instituţie a sistemului mediatic să caute să atragă clienţi, dar acest lucru ar trebui să fie efectul unui demers jurnalistic, al unei prestaţii profesioniste, de o oarecare ţinută, şi nu un scop în sine. Necesitatea susţinerii financiare este explicabilă; trădarea oricăror principii morale, încălcarea celor mai elementare norme ale bunului simţ, ale decenţei verbale şi comportamentale nu îşi pot găsi nicio justificare. Mass-media de astăzi tinde să recucerească procedee discursive din sfera umorului, emoţionalului, senzaţionalului, limbajului familiar. Aceste procedee invadează întreaga scenă mediatică, promovând caracterul pur comercial al „presei celor patru S: sex, scandal, scabros, spectaculos”¹⁶.

Cercetătorii domeniului jurnalistic sunt în deplin acord când susţin că mijloacele de informare în masă trebuie să fie „libere din punct de vedere structuralde obstacolele direct inhibatoare de ordin economic, politic, social şi cultural” şi independente faţă de „partide, clase, regiuni şi grupuri religioase”¹⁷. Dificilă este însă propunerea de soluţii viabile pentru ca această mult discutată libertate a presei să se poată transforma din ideal în concret. Din radiografia făcută presei româneşti post-comuniste de către Peter Gross, în 1999, reţinem ca actuale următoarele incriminări: „introducerea modelului de jurnalism occidental făcut pe baza unor premize greşite”; „mai mult nu înseamnă mai bine (explozia numerică a instituţiilor de presă nu a condus la o creştere a calităţii presei)”; „pregătirea jurnaliştilor trebuie completată de o pregătire şi o profesionalizare a şefilor şi patronilor de redacţii”¹⁸.

Unele dintre cele mai importante evenimente petrecute în ultimii ani, cu impact asupra libertăţii de exprimare au fost: promovarea de iniţiative legislative importante fără consultare publică, în total dispreţ faţă de legea transparenţei decizionale nr. 52/2003 (vezi proiectele noilor coduri); practica unor clienţi de publicitate de a ameninţa instituţiile mass-media cu retragerea publicităţii, din cauza policitii editoriale (cazul „Cupola”); abuzurile fără precedent comise de către autorităţi pe durata desfăşurării summitului NATO; Cei mai mulţi jurnalişti români consideră că sistemul mediatic autohton se află în imposibilitatea de a fi independent politic şi financiar. Mulţi acuză incapacitatea mass-media, expusă diverselor constrângeri de trust, de a se constitui în arene viabile pentru dezbateri publice utile dezvoltării naţiei. Celebra formulă a lui Walter Lippmann „Presa – câinele de pază” ¹⁹ al democraţiei (watchdog) capătă o conotaţie denigratoare în momentul destructurării şi transformării ei în formula peiorativă, cu referire la faptul că, pentru un os, câinele uită să îşi mai facă datoria. În acest sens, alţi autori au intervenit şi au schimbat sensul prin inventarea sintagmei „guard dog”²⁰.

În pofida existenţei unui număr impresionant de organizaţii, asociaţii, federaţii de presă, spiritul de breaslă nu este foarte clar conturat, deşi toate aceste forme instituţionalizate elaborează periodic rapoarte privind libertatea şi principiile deontologiei profesionale. Potrivit raportului „Freedom of the Press 2010″, realizat de Freedom House, România se află pe locul 88 în clasamentul anual al libertăţii presei. Totuşi, gradul de libertate a presei în România a crescut în 2009, comparativ cu anul precedent, când ţara noastră se situa pe poziţia 92, la egalitate cu Ecuador, Panama şi Peru, după Cehia, Ungaria, Bulgaria, Serbia şi Croaţia, dar înaintea Albaniei, Macedoniei, Ucrainei şi Republicii Moldova.

Libertatea presei, într-o perioadă de veşnică tranziţie a unei Românii ce îşi caută stabilitatea politică şi economică de 20 de ani, se reflectă într-o serie de aspecte precum:
- numărul mare de articole de tip pamflet cu ţintă „înaltă” (guvernanţi, potentaţi din toate domeniile) şi îngroşarea tuşei caricaturale şi a notaţiei ironice în articolele care nu se încadrează neapărat în categoria pamfletului;
- numărul impresionant de publicaţii, cu variante on-line, de posturi Tv şi de radio;
- prezenţa neingrădită a „vocilor polemice”;
- înmulţirea derapajelor mediatice fără teama de sancţiune;
- numărul mare de dezbateri televizate în cadrul cărora, de multe ori moderatorul ajunge să se recunoască – truc mediatic în speranţa creşterii audienţei – faptul că a scăpat situaţia de sub control şi le permite invitaţilor să se desfăşoare furibund;
- deşi se spune că marele reportaj a dispărut şi nici ancheta jurnalistică nu mai este un gen ziaristic în vogă, apare totuşi, în publicaţii apreciate de cititorii români reportajul-anchetă de anvergură, cu dezvăluiri şocante, cu descoperirea unor fraude la nivel politic înalt sau în domeniul afacerilor cu statul.
- divertismentul care depăşeşte graniţele genului propriu-zis şi migrează în zone care, teoretic, nu au nicio legătură cu acest format mediatic.

Nu întâmplător, la televiziunile comerciale programul pur informativ este promovat printr-o reclamă atractivă sub denumirea „spectacolul ştirilor”. Coloana sonoră a ştirilor se inspiră din posibilele lungmetraje din categoria dramă şi acţiune. Tot din dorinţa de a câştiga puncte de rating, imaginile de la evenimente tragice, în cadrul ştirilor televizate, confruntă telespectatorul cu drame umane oglindite în prim plan. O figură înlăcrimată, vocea disperată a unei mame care îşi plânge copiii fac parte din aceeaşi recuzită. Este evident că „protagoniştii” ştirilor nu joacă un rol, iar jurnaliştii se străduiesc să facă din produsul mediatic – termenul „produs” nu este folosit arbitrar – un „spectacol”. În imediata legătură cu cele spuse mai sus, se observă un alt aspect demn de luat în seamă. Ceea ce specialiştii domeniului au numit drept „tehnica drajeului” (acea ambalare a informaţiei searbede într-un discurs atrăgător), apare în presa actuală cu trăsături exagerate. Utilizarea metaforelor, a comparaţiilor „riscante” este una dintre opţiunile preferate la jurnaliştii aflaţi în permanentă căutare de insolit stilistic.

Într-unul din comunicatele Clubului Român de Presă, din 3 mai 2010, de Ziua Mondială a Libertăţii Presei, se anunţa că mass-media românească se află încă sub constrângerile impuse de un context economic nefavorabil „într-o ţară unde atitudinea ostilă faţă de jurnalişti şi confuziile întreţinute deliberat sunt ridicate la rangul de politici de stat”²¹ iar bilanţul ultimului an înseamnă zeci de publicaţii închise, peste 4000 de jurnalişti disponibilizaţi şi faliment pentru multe dintre societăţile de difuzare a presei. În 1807, jurnalistul englez William Gobett credea că libertatea deplină a presei va rămâne mereu o utopie²², remarcă ce constituie şi astăzi o piatră de hotar pe această temă, acuzând presa că menţine poporul în ignoranţă, pentru că ea este „cea mai iscusită unealtă în mâinile opresorilor” .

BIBLIOGRAFIE

CARAGIALE, I.L., Publicistică şi corespondenţă, Bucureşti: Grai şi suflet – cultura naţională, 1999.
GROSS, Peter, Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei româneşti post-comuniste, Iaşi: Polirom, 1999.
GROSS, Peter, Mass-media şi democraţia în ţările Europei de est, Iaşi: Polirom, 2004.
KEANE, John, Mass-media şi democraţia, Iaşi: Institutul European, 2000.
POP, Doru, Mass-media şi democraţia, Iaşi: Polirom, 2001, 118.
POPA, Dorin, Mass-media, astăzi, Iaşi: Institutul European, 2002.
VOINESCU, Sever, „Gînduri rebele despre presă”, Dilema Veche, nr. 180, 23 iulie 2007.
http://www.monitorulexpres.ro

 sus