Mass-media şi democraţia în România postcomunistă

Conținuturi, semnificații ale comunicării
în presa scrisă post-decembristă¹

 

LIVIA DURAC
[Romanian Academy]

Abstract:
In the evolution of a society, appears as natural the necessity of the communication quality. Of all the language compartments, the vocabulary is the tidiest of thinking and knowledge and, through these, of reality, reacting in the most intensely and rapidly way to the changes from it, especially from the society. In the present paper, we make an inventory of the neological syntagms, from a series of editorials of Formula As magazine, signed by a lucid, impartial analyst, also non-aligned from the political commitment, who has made weekly “radiography” the political, administrative, cultural scene from the post-December Romania.

Keywords: communication, Romanian society, syntagm, post-December language, linguistic adoption

Consideraţii introductive

După bulversările social-politice din 1989-1990, limba română şi-a „descătuşat” puterile de inovaţii lexicale, în domeniul derivării, mai larg, al formării cuvintelor, al mutaţiilor semantice, al împrumuturilor aproape fără oprelişti din alte limbi, în special din engleză (deşi influenţa limbii engleze asupra limbii noastre este mai veche decât se crede), al posibilităţilor asociative ale cuvintelor „neaoşe” şi împrumutate, al stabilizării unor noi îmbinări lexicale, care, prin grade diferite de sudură şi prin frecvenţă ridicată, tind să devină perifraze (locuţiuni şi expresii), uneori fără corespondent printre cuvintele simple. Deocamdată, nu se poate prevedea soarta acestor sintagme, şansele lor de a se încetăţeni, prin coeziune şi „absorbţie” semantică, ca grupuri fixe în vocabular, deci lexicalizate, este greu de apreciat; dar asemenea tendinţe de primenire sunt interesante şi merită să fie cercetate. Agentul cel mai activ al acestor direcţii de înnoire lexicală rămâne, în primul rând, presa scrisă, alături de alte mijloace de comunicare în masă, limbajul scris bucurându-se de un plus însemnat de prestigiu faţă de comunicarea orală.

Am selectat ediţii „mai vechi” ale ziarului Formula As din două motive: mai întâi pentru că acele editoriale sunt prezentate într-un limbaj sobru, fără stridenţe şi abuzuri, spre deosebire de atâtea alte publicaţii, care cultivă cu orice preţ senzaţionalul (fie el şi scabros, până la patologic) sau care, orientate spre extremisme naţionaliste, chiar şovine, cultivă un limbaj indecent. Cea de-a doua motivaţie care a stat la baza opţiunii noastre de selecţie este aceea că am identificat în respectivele editoriale bogăţia lingvistică specifică unei atmosfere dominată de o împestriţare – adeseori – caragialescă, ce domina scena politică românească în anii dinaintea imediată a trecerii în secolul prezent. Şi, chiar şi aşa, criteriul decenţei în exprimare este respectat cu sfinţenie. Am adăuga acestor motive gradul ridicat de subiectivism ce marchează dominant presa actuală, în care nu sunt înfrânate simpatiile şi antipatiile personale, ignorându-se astfel criteriul nepărtinirii, al imparţialităţii.

Unele din sintagmele inventariate în cadrul lucrării de faţă au toate şansele să se sudeze până la lexicalizare. Oricum, intenţia este de a surprinde un moment din „mişcarea” vocabularului înspre înnoire frazeologică sau, cel puţin, înspre „flexibilizarea” registrului de combinaţii lexicale minimale.

„Noutăţi” lexicale, sensuri paradigmatice în limbajul post-decembrist

O teză unanim acceptată, atât în lingvistica românească precum şi în cea generală, este aceea potrivit căreia bogăţia unei limbi este dată, mai întâi, de varietatea vocabularului ei; în al doilea rând, se admite că, schimbările petrecute în societate, precum şi progresele spectaculoase ale ştiinţei şi tehnicii contemporane se reflectă în primul rând şi în mod nemijlocit în vocabular, considerat, pe drept cuvânt, compartimentul limbii cel mai labil şi mai deschis influenţelor din exterior, adică a schimbărilor din gândire şi din societate, ca şi interacţiunilor cu alte limbi. Se impune, deci, necesitatea unei cât mai aprofundate studieri a vocabularului unei limbi şi, ori de câte ori este cu putinţă, aceasta să se facă în indisolubilă legătură cu transformările, de diverse naturi, care se produc în viaţa materială şi spirituală a unei anumite colectivităţi lingvistice. În lucrarea de faţă, materialul lexical, anume îmbinările excerptate pot fi şi trebuie să fie supuse unei atente repartiţii tematico-semantice sau onomasiologice, având în vedere bogăţia termenilor folosiţi în cuprinsul editorialelor de care ne-am ocupat.

Ne propunem, pe baza câtorva sintagme semnificative, să ilustrăm nu doar noutatea unor îmbinări, ci şi (sau) mai ales îmbogăţirea paradigmatică a sensurilor unor sintagme. Pentru glosarea de sensuri ne bazăm pe DEX2, apelând uneori, pentru etimologie, şi la DN3. Ne-am limitat la ediţiile menţionate tocmai pentru a evidenţia noutăţile înregistrate faţă de aceste ediţii lexicografice, care, de altfel, nici nu aveau libertatea de a consemna sintagme de tipul celor din presa actuală.

Astfel, chiar dacă nu am apela la DEX sau la DN, termenul comunism l-am putea glosa ca “fază” superioară şi supremă “în plan socio-economic şi politico-cultural, din evoluţia, logică, a umanităţii” (în presa de până în 1989 se întâlneau, extrem de frecvent, formule sintactice, aproape frazeologizate, precum „culmile luminoase ale comunismului”, „înaintarea neabătută spre comunism” etc.). În DEX, s.v. comunism, sunt date două sensuri (de fapt, definiţii ale conceptului): 1o „Doctrină socială, politică şi economică constituită pe principiul abolirii proprietăţii private şi a instaurării proprietăţii colective”; 2o „Ideologia, teoria înfăptuirii comuniste”. Ideea (şi sensul) de orânduire, chiar ideală, spre care trebuia sau ar fi trebuit să tindă omenirea este (sunt) contrazise, în mod neechivoc, de sintagma comunism „defunct” (F.A., VIII/332, p. 2). Combinaţia celor doi termeni (primul < fr. communisme, al doilea < lat. defunctus, fr. défunt), realizată de autor şi acceptată de alţii, este aptă să modifice semantica termenului-pivot, în sensul că nu mai este sau nu mai poate fi vorba de o formaţiune infailibilă, deci perenă. Că această sintagmă nu este strict individuală (ea fiind, cu siguranţă, des utilizată şi în alte publicaţii de după 1989) ne-o sugerează şi alte combinaţii posibile, de tipul comunism muribund sau comunism în comă (cf. derivatele, sau, mai degrabă, compusele, extrem de frecvente în mass-media, precum cripto-comunism, neo-comunism, post-comunism).

Chiar dacă ar fi strict individuală (în idiolectul şi idiostilul autorului editorialului), calificarea prin determinativul adjectival defunct are darul şi puterea nu doar de a „şubrezi” sensurile inventariate ca „tabu” pentru lexemul comunism, ci şi de a face anacronice îmbinări de tipul comunism luminos etc.; ca dovadă este şi îmbinarea prăbuşirea comunismului (F.A., VIII/310, p. 2), prin care se marchează, definitiv, caracterul anacronic, aberant şi antiistoric chiar, al realităţii din aspectele acestui concept. Racilele realităţii date sunt semnalate şi de formula citadela centralismului de tip comunist (F.A., VIII/311, p. 2), în care toţi termenii sunt, pentru limba română, relativ neologici (< fr. citadelle, it. cittadella; < fr. centralisme, rus. centralizm; < fr. type, lat. typus; < fr. communiste), contextul vizând o realitate concretă şi anume: „Anunţul făcut de secretarul de stat, Corneliu Gorcea, din Ministerul Finanţelor, a părut prima lovitură, cu adevărat serioasă, dată citadelei centralismului de tip comunist care este RENEL-ul.” Este surprinsă, aici, existenţa unor „state” în stat.

Formule ca teză leninistă (“O astfel de idee, susţineam, viza dezmembrarea României, acuzată în tezele leniniste ale Internaţionalei Comuniste de «imperialism»” – F.A., VIII/329, p. 2) sunt neîndoielnic preluate, dar în contexte azi dezavuate, din discursul politico-ideologic de dinainte de 1989.

O „noutate” lexicală este sintagma opoziţie democratică („Anul 1997, primul an al guvernării fostei Opoziţii democratice s-a sfârşit ca o petardă: demisia ministrului de Externe al ţării, dl. Adrian Severin” – F.A., VII/292, p. 2), o îmbinare ca şi tabu (dacă a fost prezentă în presa ante-decembristă, ea se referea la viaţa politică din ţările „capitalist-imperialiste”). Determinantul democratic(ă) permite ori măcar sugerează sintagme ca opoziţie ne-~ sau anti-~, dar şi opoziţie reacţionară (retrogradă, eventual, nostalgic-comunistă).

Sintagma revoluţia română nu pare, la prima vedere, tipizată. Revoluţie (cu patru sensuri proprii sub I, după DEX; sub II se dau, aici, înţelesuri tehnico-ştiinţifice specializate; < fr. revolution, lat. revolutio, germ. Revolution (tot după DEX) înseamnă, printre altele, schimbare radicală a ordinii sociale, cu sau fără violenţă ori vărsare de sânge. Sintagma revoluţia română pare, însă, în mod intenţionat, echivocă, cât timp revoluţia din decembrie 1989 a fost considerată şi calificată în diverse feluri, ca aşa-zisă revoluţie, deci pseudorevoluţie, învălmăşeală, bulibăşeală ş.a. („După nouă ani de la ceea ce s-a numit «revoluţia română», cei mai mulţi observatori constată, din prima perspectivă, că societatea românească este încă departe de o stabilizare funcţională, de evoluţie morală” – F.A., VIII/332, p. 2). Autorul nu mai actualizează „tălmăcirile” actuale, luându-şi distanţa necesară în timp: „ceea ce s-a numit «revoluţia română»”.

Din contextul de mai sus se pot desprinde, pentru discuţie, şi sintagmele stabilizare funcţională şi, respectiv, evoluţia morală. Prima (alcătuită din cuvântul românesc stabilizare < rom. (a) stabiliza, cf. fr. stabiliser şi din împrumutul neologic probabil de sursă franceză, fonctionnel, eventual, după DN, şi italiană, funzionale, par a nu se referi la stări (sociale etc.) de echilibru, ci disfuncţionale, în echilibru precar, care au nevoie de decantare. Ipoteza noastră se sprijină şi pe cea de-a doua sintagmă, evoluţia morală (cu etimologie multiplă: franceză, italiană, latină pentru primul component; cf. lat. moralis, fr. moral pentru al doilea), căci stabilizarea funcţiilor (statului etc.) merge „mână în mână” cu nevoia asanării morale (a puterii şi a organismelor, în primul rând). Oricum, îmbinarea evoluţia morală este sugestivă: se sugerează prin ea nevoia unor împliniri faţă de „morala” anilor precedenţi, ca şi faptul că moralitatea este sau trebuie să devină decisivă. Afirmăm aceasta, întrucât sensurile din DEX pentru termenul moralitate (s.v.) se referă la ceva „consfinţit”, consacrat. Or, evoluţie morală nu poate semnifica decât “însănătoşire” a unei moralităţi „pre-comuniste”.

O îmbinare lexicală care ne-a atras atenţia este contract oneros (F.A., VII/331, p. 2), cu sensul (atribuit de noi): „acord, înţelegere, convenţie prin care două sau mai multe părţi participante se obligă să îndeplinească o anumită prestaţie, care aduce beneficii, deopotrivă, tuturor”. Sintagma, fiind de natură juridică, trebuie explicată în conformitate cu Dicţionarul de drept civil, unde găsim, la p. 155, următoarea explicaţie: „contract oneros, contract prin care fiecare parte urmăreşte să obţină un folos, un echivalent, o contraprestaţie, în schimbul obligaţiei ce şi-o asumă;...”4. În DEX, în dreptul termenului oneros, găsim: „(Despre contracte, convenţii etc.) Care impune cuiva sarcini; p.ext. împovărător, apăsător, necinstit. Act cu titlu oneros = act juridic prin care o persoană se obligă să execute o prestaţie, fără a urmări să primească ceva în schimb”5. Explicaţia pe care o aflăm în DEX pentru act cu titlu oneros o regăsim în dicţionarul juridic amintit mai sus, la p. 153, pentru aşa-numitul contract gratuit, contract prin care „una dintre părţi se obligă să procure celeilalte un folos patrimonial, fără a primi nimic în schimb”6. Se observă, aşadar, că sensurile din cele două dicţionare sunt în aproape deplină contradicţie, pentru sintagma care ne interesează, contract oneros („Dl. Dăianu a sesizat că, pentru România, un astfel de contract, destul de oneros din start, devine extrem de împovărător în contextul unei tranziţii bâlbâite”).

De strictă noutate este îmbinarea mineriadă oribilă („Dl. Cozma şi-a asumat extraordinara misiune de a redresa imaginea unei ţări compromise de o revoluţie asimilată cu o lovitură de stat, de oribilele mineriade, de o – fostă – administraţie disimulatorie, malversantă” – F.A., VII/292, p. 2). Determinantul mineriadă, derivat din miner (< fr. mineur), cu sufixul românesc -(i)adă, s-a format în anii post-decembrişti, pe fondul unor reacţii de nemulţumire care au dus la ample mişcări de revoltă organizate de mineri, acţiuni cu caracter profund barbar. În perioada de dinainte de ‘89 eram obişnuiţi cu sintagme ca minerul de onoare al ţării, industrie minieră, producţie minieră, minerii ţării şi alte câteva, termenul mineriadă fiind practic inexistent în acea vreme, în limba română. Evoluţia evenimentelor a dus la „necesitatea” creării acestui cuvânt, care apare în contextul de faţă asociat cu adj. oribilă (< fr. horrible, cf. lat. horribilis). În aceeaşi familie lexicală intră şi participiul verbului a mina, şi anume minat, pe care îl găsim în îmbinarea minat interior (< fr. mine; fr. interieur) – F.A., VIII/299, p. 2 –, căreia îi dăm sensul de „şubrezit pe dinăuntru, ceva care se află pe punctul de a se prăbuşi” („C.D.R.-ul este, şi el, minat interior, o componentă majoră a sa, P.N.L.-ul, fiind în pragul scindării”). În acest context, abrevierea C.D.R. este substantivală.

Înscriindu-se într-o cu totul altă sferă (cea pe care noi am numit-o, mai sus, „partide politice; dispute şi polemici politice”), sintagma partid extremist (F.A., VIII/310, p. 2) era, de asemenea, prezentă în presa ante-decembristă, dar numai la „pagina externă” a ziarelor politice din acea vreme. Actualmente, această îmbinare este pentru vorbitorul de limbă română una cu caracter fix, fiind foarte des întrebuinţată în mass-media (şi nu numai): „Impactul electoral al partidelor extremiste se bazează, în fond, pe refacerea unei autorităţi la subminarea căreia lucrează, deocamdată, cu spor”. Determinantul partid (< fr. parti), cu care ne obişnuisem înainte de anul revoluţiei române, fireşte cu altă semantică, intră în combinaţie cu adj. extremist (< fr. extrémiste), fiind – cum am mai spus – una dintre sintagmele stabile în vocabularul nostru.

Printre sintagme „înnoitoare” putem include şi altele, în număr destul de mare. Bunăoară, politician profesionist, sintagmă constituită din două neologisme (< fr. politicien; < germ. Professionist), sugerează ideea de „clasă politică” profesionalizată, absentă sau, mai exact, „voalată” pe scena politicii româneşti de până acum.

În sintagma tetragonala roşie (F.A., VIII/297, p. 2, unde se vorbeşte de destrămarea, la finele anului 1996, a acesteia) frapează tocmai determinantul roşie, adjectiv moştenit din latină, pe lângă regentul tetragonală (pentru care se poate invoca termenul geometric tetragon, „poligon cu patru laturi, patrulater”, cu model în fr. tétragone, acesta cu surse greceşti: tetra, „cu patru” şi gonia, „unghi”), pentru a se semnifica, în viaţa politică, un patrulater comunist (sau, cu reminiscenţe din limba rusă, bolşevic, literal, „majoritar”).

Sintagma partid coalizat (< fr. parti; < participiu adjectival din a coaliza < fr. coaliser) nu se referă, cum s-ar părea, la unitatea, care ar avea nevoie de refacere, a unui partid (de altfel, doar anumite partide, ca cele socialiste şi comuniste, se pretindeau a fi monolite), ci la interesele unui partid, chiar şi conjuncturale („Partidele coalizate în jurul lui au apărut, treptat, drept simple anexe” – F.A., VIII/299, p. 2), calificativul din urmă, simple anexe, sugerând oportunism, eventual, lipsă de doctrină fermă, la urma urmei, o parodie de partid.

Îmbinarea liberă hegemonism manifest (derivat cu sufixul -ism din hegemon, cu varianta heghemon, < fr. hégémone, cf. lat. hegemon; < fr. manifeste, cf. it. manifesto, lat. manifestus, DN, s.v. manifest), absolut liberă, „consolidează”, prin determinantul adjectival, semantica termenului regent (cf. şi îmbinarea hegemonism ţărănist – F.A., VIII/299, p. 2).

Interesantă este şi îmbinarea pragmatism conjunctural, cu referire la partidele din C.D.R. (F.A., VIII/335, p. 2), adjectivul conjunctural (< fr.) „limpezind” semantica substantivului pragmatism (< fr.) în sensurile de „utilitarism”, oricum interesat şi, prin aceasta, variabil în funcţie de cei mai diverşi factori, cf. şi raliere conjuncturală, care poate prejudicia poziţia unui partid (F.A., VIII/333, p. 2).

O nuanţă de sens depreciativă se adaugă termenului minister (< fr.) prin adjectivul înfeudat (< înfeuda < fr. inféoder, lat. infeodor); fireşte, vocabula minister are, în lexicul românesc, sensuri „ferme”, „neutre”, dar sintagma sugerează şubrezenia unor asemenea instituţii total aservite unei grupări, formaţiuni politice.

Posibile, pe viitor (reflectate în alte dicţionare), îmbogăţiri semantice ale termenilor-pivot din asemenea combinaţii sunt previzibile prin sintagme precum guvern minoritar; guvern de tehnicieni; guvernare statuată (F.A., VIII/299, p. 2), unde statuată, adjectiv de origine participală (< a statua < fr. statuer) este sinonim cu mai vechiul consfinţit, legiferat, chiar legitim; guvernare omogenă (F.A., VIII/323, p. 2), determinantul sugerând, prin antonimie cu neomogen, şubrezenia în exercitarea activităţii de conducere, de administrare etc., cu atât mai mult în cazul unei coaliţii guvernamentale (F.A., VIII/297, p. 2): „punctul de non-retur al coaliţiei guvernamentale, ea urmând să funcţioneze cu sprijinul punctual al P.D.-ului, dar fără participarea lui”).

Sugestivă este sintagma administraţie malversantă (< fr., lat.; < fr.), care şi ea probează numeroasele posibilităţi combinatorii între neologisme, chiar dacă semantica celor doi termeni ar părea incompatibilă pentru asocierea lor. În această situaţie se află multe alte îmbinări, ca practici nepotiste (F.A., VIII/331, p. 2), care aminteşte de fenomenul nepotismului dezvăluit încă din secolul trecut de I.L. Caragiale, fiefuri de drept (F.A., VIII/331, p. 2), recul electoral (F.A., VIII/332, p. 2), prag electoral (în care termenul prim este de origine sud-slavă veche) etc.

S-ar putea discuta, astfel, mai toate celelalte structuri lexicale cât de cât „unificate” semantic. Pentru eventuale consecinţe semantice, dar şi pentru o oarecare noutate a lor, mai amintim următoarele: alegeri anticipate (unde adjectivul pare a „dezechilibra” sensul substantivului alegeri), electori proprii (electorii ar trebui să fie „obiectivi”), sondaj de opinie, votanţii schimbării, paranoia politică (unde, de fapt, semantica este de „politică paranoică”), negocieri de culise, eternizare în posturi, dezintegrarea autorităţii, furtună politică, reţea mafiotă, România în colaps, interes(e) clientelar(e), corupţie fără corupţi, politicieni nostalgici, zig-zag decizional, mefienţă totală, degringolada guvernării, culise politice etc. etc.

În asemenea sintagme, ca şi în multe altele, la lectura textului publicat şi la descifrarea lui, semantica termenilor se completează reciproc, nu o dată termenul prim (regent) clarificând semnificaţia (semnificaţiile) celui secund, deşi în majoritatea cazurilor determinarea (precizarea) semantică merge dinspre termenul secund (subordonat) spre cel prim.

Concluzii

A vorbi despre lexicul presei româneşti (în special al celei politice), fără a face referire la bogăţia termenilor neologici cu care este „împresurată” aceasta, ar fi cel puţin neadecvat. Limbajul presei politice post-decembriste stă sub semnul inovaţiilor lingvistice şi al împrumuturilor de cuvinte, şi aceasta – desigur – pentru satisfacerea într-o măsură cât mai mare cu putinţă a setei de informaţie pe care o manifestă – în chip firesc – orice om al acestei ţări. Adresându-se publicului larg (iar nu unei anumite categorii sociale), presa scrisă (şi cea vorbită) trebuie să se caracterizeze prin „transparenţă”, prin „accesibilitate”, deziderate care au la bază folosirea corectă a inventarului lexical, atât al celui existent, dar mai ales al celui cu caracter neologic.

Bibliografie

ANDREI, Mihai; Ghiţă, Iulian, Limba română. Fonetică, lexicologie, gramatică, stil şi compoziţie, exerciţii, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1983.
BIDU-VRÂNCEANU, Angela, FORĂSCU, Narcisa, Modele de structurare semantică. Cu aplicaţii la limba română, Timişoara: Editura “Facla”, 1975.
COSTIN, Mircea, MUREŞAN, Mircea, URSA, Victor, Dicţionar de drept civil, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.
COTEANU, Ion, FORĂSCU, Narcisa, BIDU-VRÂNCEANU, Angela, Limba română contemporană.
Vocabularul, ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1985.
* * * Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Bucureşti: Editura Academiei, 1975.
DIMITRIU, Corneliu, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Iaşi: Editura “Junimea”, 1982.
GRAUR, Alexandru, WALD, Lucica., Scurtă istorie a lingvisticii, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1977.
HRISTEA, Theodor, Probleme de etimologie, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1968.
IORDAN, Iorgu, ROBU, Vasile, Limba română contemporană, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1978.
LOBIUC, Ioan, Contactele dintre limbi, vol. I, Istoricul teoriilor şi metodologiilor, Iaşi: Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, 1998.
MARCU, Florin, MÂNECA, Constant, Dicţionar de neologisme, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1966.
ŞERBAN, Vasile EVSEEV, Ivan, Vocabularul românesc contemporan, Timişoara: Editura “Facla”, 1978.
* * * Tratat de lingvistică generală, Bucureşti: Editura Academiei Române, 1971.

 sus