Mass-media şi democraţia în România postcomunistă

Monopolizarea opiniei publice

 

CONSTANTIN ILAŞ
[„Petre Andrei” University of Iaşi]

Abstract:
The comparative analysis of the way the intellectuals formulated problems of mass media in two distinct periods (1990-1992 and 2009-2010) established the basic problem of the media environment in the post-communist Romania: the fact that there is no segment of mass-media independent from the political and economical point of view, so that the public opinion and the population should benefit from an objective, impartial and well balanced means of information.

Keywords: analysis, mass-media, political control, intellectual, objectivity

Sănătatea mediilor de informare în masă nu-i poate fi nimănui indiferentă poate în aceeaşi măsură în care sunt de dorit pentru democraţie o justiţie independentă şi dreaptă sau o clasă politică necoruptă ori instituţii statale funcţionale. Nietzsche spunea la un moment dat că nu avem un alt mijloc pentru a acţiona bine decât pe acela de a gândi corect. Or, pentru gândirea corectă, adică pentru posibilitatea de a anticipa în detaliu ceea ce urmează să faci, decisive sunt informaţiile prealabile. Este aşadar de la sine înţeleasă nevoia ca mediile de informare să fie imparţiale şi obiective după cum trebuie să asigure un acces liber şi egal la exprimare tuturor opiniilor (fapt care, bineînţeles, nu conferă prin el însuşi în mod automat o valoare egală tuturor opiniilor). De la sine înţeles este şi ceea ce ştiu demult oamenii politici, şi nu numai ei, anume: cine stăpâneşte şi formează opinia publică stăpâneşte şi modelează gândirea şi în consecinţă acţiunea.

Ca atare nu ni se pare întru totul ilegitimă chestiunea: cine şi cum anume veghează asupra câinelui de pază al democraţiei? Nu pledăm aici pentru ca eventualele exigenţe exprimate în legătură cu sănătatea presei să devină corp pentru o lege mass-media. Vom lua sănătatea mediilor de informare drept simptom pentru virilitatea democraţiei şi a democratizării reale. De altfel, nu atât sănătatea cât mai ales bolile, urgenţele şi pericolele care afectează ori pot afecta mess-media. Or, intelectualii sunt cei chemaţi să vegheze asupra acestor boli ale câinelui de pază al democraţiei. Funcţia socială a intelectualului este experimentarea fricii în toate formele şi manifestările posibile, fapt care-i conferă posibilitatea de a vedea şi anticipa pericole acolo unde privirea simţului comun nu ar putea bănui că există.

În ceea ce priveşte ţara noastră, şi poate toate ţările ieşite în 1989 din fostul bloc comunist, intelectualii au trebuit să-şi asume o sarcină suplimentară. Considerăm a fi plauzibilă opinia lui H. R. Patapievici exprimată recent într-un supliment al revistei „22” şi anume că, citez cu aproximaţie: „comunismul ne-a adus şi a adus întreaga societate într-o stare de apolitism amorf fiind neutralizată din punct de vedere politic”¹. Cu alte cuvinte, un regim politic totalitar a reuşit să ne aducă din punct de vedere politic la o veritabilă stare de natură. În consecinţă, intelectualii au trebuit să-şi asume şi sarcina de a fixa priorităţile agendei spaţiului şi treburilor publice.

Sarcina pe care ne-am propus-o aici constă dintr-o analiză comparată a problemelor şi urgenţelor mass-media aşa cum au fost acestea depistate şi formulate de către intelectuali în revista „22”. Materialul asupra căruia am aplicat această analiză sunt câteva numere luate aleatoriu din colecţia revistei; mai exact, 15 numere din perioada 1990 – 1992 şi alte 15 numere din perioada 2009 – 2010. „Selecţia” aleatorie are rolul de a configura o relativă dimensiune statistică, adică pentru a verifica dacă urgenţele privitoare la mass-media sunt într-adevăr recurente, adică dacă sunt cu adevărat priorităţi şi nu doar simple reacţii determinate de vreo întâmplare sau alta fără reverberaţii asupra întregii comunităţi pe o perioadă mai lungă. Am lăsat deoparte ipoteza seducătoare de a vedea în ce măsură revista „22” a contribuit la democratizare. Este destul de complicat să verifici dacă, care şi cum au fost preluate şi concretizate, legislativ sau altfel, de către oamenii politici, temele şi priorităţile considerate urgente şi absolut necesare de către intelectuali. Este de ajuns să ne amintim cât de defectuos legislativ şi practic funcţionează CNSAS pentru a vedea cât de deliberat „distorsionat” a fost preluat de către politicieni proiectul deconspirării Securităţii ca poliţie politică şi a accesului la dosare.

22 decembrie 1989: România trece brusc de la controlul politic şi cenzura ideologică deplină exercitate de către partidul comunist şi de securitate asupra tuturor mijloacelor de comunicare în masă, la un maraton de transmisiuni în direct, adică de la ideologizarea totală a realului la faptul brut transmis live.

Contextul general în care a activat mass-media în anii 90-92 poate fi schiţat prin inventarierea sumară a temelor recurente din revista 22: nevoia de aflare a adevărului cu privire la evenimentele din decembrie 1989 şi a mineriadei din 13-15 iunie 1990, şi legată de acestea nevoia de a descoperi, judeca şi de pedepsire individuală a celor responsabili; înfiinţarea Alianţei Civice şi priorităţile acesteia; liberalizarea preţurilor şi privatizarea; supravieţuirea structurilor şi a mentalităţilor comuniste; revenirea foştilor activişti de partid şi a slujitorilor securităţii pe piaţa opiniei publice; problema autonomiei universitare; recuperarea trecutului şi a memoriei; „independenţa” televiziunii române libere; procesul comunismului; riscul desfiinţării Uniunii Scriitorilor. De asemenea nu vom putea stărui asupra tuturor urgenţelor mass-media semnalate de către intelectuali dar o schiţă rapidă poate configura o imagine de ansamblu a problemelor cu care se confrunta presa, urmând ca noi să ne oprim doar asupra celei mai stringente. Numărul 42(92) din anul 1991 al revistei 22 are în antet un titlu mare: Presa în pericol!, iar editorialul Gabrielei Adameşteanu, „Cifre, nu fraze” inventariază sec problemele cu care se confrunta revista 22, şi în general presa scrisă: scăderea tirajului (22, de la 100.000 de exemplare în ianuarie 1991 la 37. 000 în august); lipsa de control asupra difuzării (Rodipet reţinea sume mari pentru exemplarele nevândute dar nu exista de fapt un control asupra retururilor); proliferarea presei tabloide incipiente; diferenţele dintre preţul de cost plus preţul de difuzare şi preţul de vânzare (12,75; 4,75; 10 lei); faptul că principalul difuzor, Rodipet-ul, era controlat de către stat şi nu exista o reţea de difuzare naţională particulară capabilă s-o concureze pe cea de stat; apelul la un difuzor particular a cauzat pierderi de un milion de lei revistei (pachetele de ziare au fost găsite nedesfăcute, intacte, nedifuzate; scandalul „Cassandra”); blocaj financiar în recuperarea datoriei cu pierderi datorate şi ratei inflaţiei; discreditarea de către preşedinte a unei „anumite părţi a presei” şi apariţia unei alte părţi a presei menită să atace opozanţii puterii; creşterea preţului hârtiei şi a tipăririi (de patru ori din primăvară până în toamnă), aşadar riscul falimentului pentru publicaţiile care nu şi-au mărit preţul de vânzare peste preţul de cost pentru a rămâne accesibile unui public cât mai larg; pericolul „unanimităţii”, adică faptul că în absenţa presei independente în spaţiul public ar putea ajunge doar „informaţiile” pe care le transmitea radio-televiziunea română şi ale presei scrise controlate de guvern şi partidul majoritar, FSN; este totodată recunoscută libertatea presei (faptul nu s-au mai spart ferestrele redacţiilor; nu s-au mai distrus maşini de scris şi fax-uri; n-au mai fost agresaţi oamenii redacţiilor doar pentru că purtau legitimaţiile unei „anumite părţi a presei”: referinţa este la „mineriada” din 13-15 iunie 1990); legea care ameninţa să cuminţească o „anumită parte a presei”²; faptul că asociaţiile ziariştilor, sindicale şi profesionale, au căzut de acord cu privire la o Lege a Presei ignorată însă de către Parlament³, care avea un alt proiect.

Urgenţa majoră a mass-media din România în anii 1990 – 1992 este rezumată exemplar într-un articol care aminteşte de un interviu a lui Vartan Arachelian cu regele Mihai „difuzat ca printr-un miracol”⁴ la Televiziunea Română în timpul campaniei electorale din aprilie 1990. Cu alte cuvinte, în anii `90 era nevoie de miracole pentru ca o informaţie de interes public, dar care nu convenea puterii FSN, să ajungă să fie difuzată la Radio-Televiziunea Română. Aşadar, chestiunea cea mai urgentă pentru intelectuali în ceea ce priveşte mass-media a fost faptul că cel mai important mijloc de comunicare în masă, TVR, era controlat de către puterea politică. Şi, deşi fiind un serviciu public, nu respecta principiul egalităţii de tratament⁵, astfel încât opoziţia politică, precum şi cei care aveau alte opinii decât puterea politică nu aveau acces la exprimarea opiniilor lor pe canalul dominant de comunicare în masă. În consecinţă, opinia publică era modelată exclusiv de către putere, conform intereselor sale, iar populaţia era pusă în situaţia lipsei de alternativă, pentru că de facto opoziţia era „lipsită de mijloacele practice de a influienţa opinia publică”⁶. Or, în revista 22, monopolizarea televiziunii publice de către preşedinte, guvern şi partidul majoritar este examinată şi denunţată în toate formele sale: de la discreditarea şi calomnierea publică a unor personalităţi incomode pentru putere⁷ până la orchestrarea violenţelor de stradă prin intermediul TVR⁸; de la prezentarea de non-ştiri şi risipa timpilor de antenă cu emisiuni ridicole⁹ până la minciuna organizată¹⁰ şi gândirea unei legi a audiovizualului deliberat defectuoasă pentru ca accesul opoziţiei la dreptul de antenă să devină imposibil¹¹; de la faptul că „hiperbolizarea mişcărilor puterii”¹² şi prezentarea exclusivă a opiniilor puterii modelează în opinia publică o anumită „viziune” despre democraţie la încercarea eşuată de spargere a „blocadei” prin înfiinţarea primului post de televiziune independent, SOTI, care avea menirea să „contrabalanseze dezinformările televiziunii prin existenţa unei „tribune” a adevărului,... SOTI, „cheia succesului” în spargerea blocadei de minciuni oficial-televizate”¹³; de la nevoia de a elimina din TVR vechii activişti de partid, cenzorii şi slugile securităţii la eliminarea deplină a controlului politic al TVR printr-o lege de organizare şi funcţionare prin care TVR să nu mai poată fi aservită puterii niciodată¹⁴. Or, în dezbaterea proiectului de lege a audiovizualului, Doru Cosma critică reglementarea incompletă şi lacunară a dreptului de antenă care nu prevede modalităţile practice pentru aplicarea efectivă a legii: nu se arată care sunt beneficiarii dreptului de antenă, aşa cum prevăd legile din Franţa şi Statele Unite, după cum nu se arată nici în ce fel li se asigură acestora egalitatea de tratament în exprimarea opiniilor, după cum, de asemenea, se remarcă din mai multe articole ale proiectului „tendinţa de a favoriza formaţiunea politică aflată la putere”¹⁵.

6 decembrie 2009: Traian Băsescu este reales preşedinte al României în al doilea tur de scrutin. Se infirmă astfel unul din miturile recente cultivate chiar de către mass-media, şi anume că nu se poate câştiga un război împotriva presei¹⁶. Titluri din revista 22¹⁷: „Băsescu II, născut din ura mogulilor şi prostia lui Geoană”, „Aroganţa oligarhilor i-a făcut cadou lui Băsescu al doilea mandat”, „Victorie împotriva tuturor”, „Au pierdut împreună”. Aceste titluri vorbesc cumva de la sine despre situaţia mass-media reflectată de revista 22: „70000 de români în plus faţă de votanţii lui Mircea Geoană au făcut diferenţa în ceea ce trebuia să fie punctul culminant al „Watergate”-ului român început în 2007 odată cu acţiunea de suspendare a lui Traian Băsescu din funcţia de preşedinte”¹⁸.

Probleme generale ale mass-media, aşa cum apar în revista 22: degradarea generală a nivelului dezbaterilor publice; polarizare politică excesivă; luări de poziţie tendenţioase; şantajul de presă; presiuni prin campanii de presă făcute de Antene şi Realitatea SOV asupra instituţiilor statului (Fiscului, CNSAS, ANI, CNA)¹⁹; apariţia de stenograme din dosarele DNA a lui Voicu, Vântu sau ale încercării de şantaj asupra şefului ANI, Macovei, de către Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chireac, rămaşi încă nesancţionaţi penal; încercarea de canonizare a marelui pontif al naţional-comunismului, Adrian Păunescu²⁰; „mogulizarea” presei, dovedită indirect prin stenogramele din dosarele Vântu; calomnia constantă, minciunile şi reaua credinţă; nevoia de audienţă cu orice preţ; informările denaturate, ca să nu le spunem dezinformări; alianţele dintre liderii de sindicat, partide politice şi moguli de presă; etichetele puse de preşedintele actual: „ţigancă împuţită”, „tonomate” şi „mogul”; parteneriatul dintre trusturile media şi opoziţia politică; partizanatul agresiv şi obedient al moderatorilor, redactorilor şi editorilor; linşajul media al preşedintelui şi al partidului de la guvernare: „Watergate”, dar cu manipulări şi injurii, nu cu dovezi – toate acestea au condus la transformarea opiniei publice şi a spaţiului public într-un câmp de luptă partizană şi nu o piaţă concurenţială a opiniilor celor mai productive pentru viaţa comunităţii în ansamblul ei, precum şi la satisfacerea nevoii de informaţii veritabile.

Problema urgentă nu constă în faptul că există presă partizană sau chiar trusturi de presă care răspund intereselor economice şi politice ale patronilor, ci faptul că această presă partizană politico-economic este un instrument de şantaj politic şi economic în defavoarea informării corecte a cetăţenilor, după cum şi faptul că această presă este dominantă pe piaţa opiniei publice confiscând cea mai mare parte a audienţei, astfel încât acea parte a mass-media care este relativ independentă economic şi politic, precum şi echidistantă, obiectivă şi corectă faţă de public, nu mai are nicio şansă faţă de acapararea prim-planului de către presa partizană, care reuşeşte să modeleze printr-o repetiţie insistentă opinia publică cu temele şi în forma care o servesc, favorizându-i interesele. Iar acest fel de a face presă tinde să devină normalitatea. Consecinţele neintenţionate sau poate deliberate ale acestui stil de a face presă consistă în faptul că opinia publică ajunge să fie sedată, anesteziată de judecăţile globale sau prin opiniile de tipul: toţi mint, referitoare la jurnalişti, şi toti sunt corupţi şi fură, referitoare la oamenii politici.

Riscând o judecată în loc de concluzie am putea spune că, pe fond, democraţia din România post-comunistă are aceeaşi urgenţă: cetăţenii români nu dispun încă de un segment al mass-media care să fie suficient de independent din punct de vedere politico-economic şi destul de vizibil ca audienţă, astfel încât cetăţenii să beneficieze de o informare corectă, obiectivă, echilibrată şi echidistantă.

Bibliografie

Revista 22, numerele 45(1990), 47(1990), 49 (1990), 5(1991), 10(1991), 21(1991), 24(1991), 42 (1991), 50(1991), 51(1991), 2(1992), 3(1992), 5(1992); http://www.revista22.ro/arhiva, anii 2009 – 2010.

CONSTANTIN ILAŞ – Lect. Univ. Dr. în cadrul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative.

 sus