Mass-media şi democraţia în România postcomunistă

Particularități ale clişeului
în politica şi în presa românească de după 1989¹

SORIN-CRISTIAN SEMENIUC
[„Alexandru Ioan Cuza” University of Iaşi]

Abstract:
As a universal rhetorical device whose existence in the language of politics and press reflects cognitive, attitudinal and behavioral stereotypes, the cliché was often forced on the protagonists of public communication during the totalitarian regime before 1989, and this aspect favored its presence in contemporary political and journalistic discourses.

Keywords: politics, press, discourse, cliché, stereotypes, Romania

Preliminarii

Masele au avut nevoie din cele mai vechi timpuri de sintagme generalizatoare pe care le-au încărcat cu semnificaţii diferite. Căutarea etimologiei sau momentului în care aceste formule s-au impus în uz² duce spre textele biblice („fructul interzis”, „picioare de lut”, „cele patru colţuri ale pământului”, „ochi pentru ochi”), Roma antică („a preveni înseamnă a salva”, „divide şi cucereşte”), mitologia sau literatura greacă („călcâiul lui Ahile”, „cu inima la gură”), scrieri din Evul Mediu şi perioada următoare („fă cum spunem, nu cum facem”- Boccaccio; „viaţă de câine” - Erasmus), „vorbe de duh”, titluri sau scrieri mai apropiate de zilele noastre („a spăla rufele în public” – Napoleon, „visul american” - J.T. Adams, 1931).

Proverbe, expresii – uneori argotice –, butade, abateri lingvistice sau jocuri de cuvinte, aceste formule au devenit în zilele noastre componente obligatorii ale comunicării politice şi mediatice. Actul politic şi cel de comunicare se întrepătrund, fiind consubstanţiale, complexitatea discursului politic mediatizat explicându-se prin dubla calitate a mass-media:
– mediator între „actorii politici” şi public;
– coautor al discursului politic³.

Profitând de aceste atuuri, presa – „a patra putere în stat” – creează de multe ori o „realitate secundă”, paralelă cu cea obiectivă, folosind câteva strategii de orientare şi modelare a opiniei publice:
– selectarea informaţiilor considerate de interes prioritar (funcţia de agenda setting);
– ordonarea lor (funcţia de agenda building);
– evaluarea (agenda atributelor).

Rezultatul acestor strategii este acela că imagini standard simplificate sau clişee dobândesc legitimitate şi vehiculează anumite opinii (pozitive sau negative) cu efect persuasiv⁴. Departe de atributele dorite de Quintilian, care, deşi accepta că „arta constă în cea mai mare parte din imitare”⁵, totuşi avertiza că imitaţia „este dăunătoare dacă nu e însoţită de multă precauţie şi discernământ”⁶. Quintilian indică modul în care poate fi evitată imitaţia artificială: „Dar mulţi îşi închipuie că au imitat admirabil maniera unui orator dacă i-au împrumutat din discursuri expresii sau unele ritmuri armonioase. Ei nu se gândesc că şi cuvintele mor sau renasc cu timpul. Căci nu au altă lege decât uzul şi că sunt bune sau rele nu din natură (căci în sine nu sunt decât sunete), ci după cum au fost orânduite sau nu la loc potrivit; că armonia trebuie să fie potrivită cu fondul şi că farmecul ei stă în varietate”⁷.

În timp, repetiţia – precursoarea clişeului – a devenit, alături de „afirmaţia pură şi simplă, lipsită de orice raţionament şi de orice dovadă”, şi de contagiune, o unealtă de bază a conducătorului care doreşte să controleze mulţimile prin limbaj⁸.

Tipuri de clişee

Iniţial inovaţii, clişeele întâlnite în limbajul publicistic şi în cel politic românesc de după 1989 pot fi împărţite după mai multe criterii:

I. Întindere⁹:

A. lexicale („zonă”, „inclusiv”)
B. sintagme („la nivel de”, „pe probleme de”)
C. enunţ; expresii ale:
– „transparenţei”: „program foarte clar”;
– „competenţei”: „trebuie să vă spun”;
– „comunicabilităţii”: „vreau să vă spun”;
– „autorităţii”: „doresc să subliniez foarte clar”;
– neasumării: „se doreşte”;
– clişeul „didactic”: „şi o să vă spun tehnic de ce”.

Clişeele-enunţ sunt întâlnite mai ales la oamenii politici, în cadrul unor strategii destinate construirii şi menţinerii unei imagini publice pozitive, atestând însă existenţa unei noi „limbi de lemn”, atât în limbajul politic¹⁰, cât şi în cel jurnalistic, unde se prezintă drept dezinvoltă, neconvenţională, cu funcţie ironică¹¹.

II. Autor:

A. Autor anonim: „nu ne vindem ţara”, „cine-a tras în noi după 22?”
B. Autor cunoscut: „pariul cu agricultura” (Petre Roman), „sinergia faptelor”, „meandrele concretului”, „capitalism de cumetrie” (Ion Iliescu), „luminiţa de la capătul tunelului” (Victor Ciorbea) „aici sunt banii dumneavoastră!”, „iarna nu-i ca vara”, „sistem ticăloşit”, „Felix”, „Să trăiţi bine!”, „mogul media”, „tonomat” (Traian Băsescu).

Politicienii sunt deseori creatori de inovaţii care, după o „rostogolire” frecventă, în trecut în scrierile diferitelor epoci, iar în vremurile moderne în paginile ziarelor şi în buletinele de ştiri ale televiziunilor, devin clişee. De multe ori, aceste inovaţii nu sunt însă absolute, fiind doar preluate şi impuse în uz fie datorită prestigiului unui emiţător, fie contextului istoric. Iată câteva exemple:
– „Orice om îşi are preţul lui”. Deşi exista anterior, cel care a impus expresia în uz a fost politicianul englez Sir Robert Walpole (1676-1745)¹².
– „Tigru de hârtie”. Expresie folosită de liderul chinez Mao Zedong, în 1946, cu referire la opozanţi, consideraţi a nu mai reprezenta un pericol¹³.
– „A week is a long time in politics” („În politică, o săptămână înseamnă multă vreme”) aparţine premierului britanic Harold Wilson, fiind enunţată în 1964¹⁴.
– „The lady’s not for turning” (aprox. „Doamna nu se răzgândeşte”) a fost rostită de „Doamna de Fier”, Margaret Thatcher, în 1980, pentru a accentua că nu-şi va schimba deciziile politice anunţate anterior. Thatcher a făcut un joc de cuvinte inspirat din piesa scrisă în 1948 de Christopher Fry, titlul acesteia fiind „The Lady’s not for Burning”¹⁵.
– „Mogul media” este o formulă impusă de preşedintele României, Traian Băsescu, într-un interviu acordat postului Radio România Actualităţi, la data de 19 februarie 2007. Aceasta exista de ceva vreme în paginile ziarelor, cu sensul invocat, chiar preşedintele recunoscând că a preluat-o din presă.

Se poate observa că multe dintre aceste expresii existau deja, dar au avut nevoie, de cele mai multe ori, de prestigiul unui emiţător care a preluat o formulă „veche” în planul expresiei şi i-a atribuit un sens cu totul nou în planul conţinutului (alte exemple: Traian Băsescu – „tonomate” sunt ziariştii care primesc bani de la patron pentru a-i denigra pe duşmanii acestuia; Victor Ciorbea – „luminiţa de la capătul tunelului” ilustra speranţa că, după alegerile din 1996, România se va salva din situaţia dificilă în care se afla; formula, care provine din minerit sau domeniul feroviar, era în uz în Occident la începutul secolului trecut, când scriitorul Middleton Murry îi scria soţiei sale, grav bolnavă, despre „răsăritul de la capătul tunelului”¹⁶).

Succesul unor asemenea formule – drum facil spre transformarea în stereotipuri verbale – poate fi cuantificat prin trei metode:
– utilizarea lor de către alţi politicieni (conform site-ului Camerei Deputaţilor, ulterior momentului inovaţiei lui Traian Băsescu, „tonomat” a fost rostit de parlamentarii din Cameră, în discursuri oficiale, de 19 ori);
– includerea în materiale de presă (conform site-ului cotidianului „Evenimentul zilei”, ulterior momentului de mai sus, „tonomat” a apărut de circa 130 de ori cu sensul invocat);
– mutaţiile pe care le suferă forma datorită utilizatorilor („tonomatită” - Cotidianul, 24 martie 2008; „tonomatismul cronic” - http://codexpolitic.us/2008/09/06/cercul-sfintelor-tonomate/; „ziaristul-tonomatist” - Destine Literare, revistă lunară de cultură a Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români, anul I, nr. 2, decembrie 2008, p. 12).

III. Funcţiile comunicării (Roman Jakobson):

A. expresivă, care evidenţiază stările afective ale emiţătorului („măi dragă”, „măi animalule”, „pac-pac”);
B. conativă, are ca principal scop obţinerea unui răspuns din partea destinatarului, de obicei prin folosirea imperativului verbelor („Să trăiţi bine!”);
C. referenţială – vizează contextul în care are loc transmiterea unui mesaj („Adriene, nici nu ştii, cât de mic începi să fii!”);
D. fatică – controlează comunicarea dintre interlocutori cu ajutorul unor întrebări, afirmaţii sau confirmări („mă-nţelegi?”);
E. metalingvistică – verifică termenii comunicării pentru a asigura transmiterea corectă a mesajului („După o vară atât de fierbinte, la propriu şi la figurat, dar mai ales secetoasă” - Declaraţie politică a deputatului Filip Georgescu din 9 noiembrie 2010; formula apare de 53 de ori în declaraţiile parlamentarilor din Camera Deputaţilor);
F. poetică – evidenţiază mai ales forma şi mai puţin conţinutul comunicării („iarna nu-i ca vara”).

IV. Tipul de comunicare:

A. exclusiv mediatică („bucureştenii au luat cu asalt supermarketurile încă de la primele ore ale dimineţii”, „lucrătorii de la descarcerare au scos cu greu victima dintre fiarele contorsionate”, „primii care s-au bucurat de zăpadă au fost copiii”, „localnicii sunt în stare de şoc şi nu-şi pot explica nici acum cele întâmplate”);
B. atât mediatică, cât şi politică („baron local”, „15.000 de specialişti”, „sistem ticăloşit”, „Mătuşa Tamara”, „trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul”, „mogul media”);
C. exclusiv politică: „declar deschisă şedinţa”, „domnule deputat, aveţi cuvântul”.

Pentru mass-media, uzurile acestor fapte lingvistice au fost definite drept elemente ale discursului repetat, adică „tot ceea ce în vorbirea unei comunităţi se repetă într-o formă mai mult sau mai puţin identică de discurs deja făcut sau combinare mai mult sau mai puţin fixă, ca fragment, lung sau scurt, a «ceea ce s-a spus deja»”¹⁷.

Invenţie şi recreaţie

Unul dintre principalele efecte ale perioadei de după 1989, asupra lexicului limbii române, a fost politizarea sa extrem de puternică¹⁸. Unele dintre formulele devenite clişee prin folosirea abuzivă de către politicianul şi jurnalistul autohton au o caracteristică comună: însăşi starea lor iniţială, de „inovaţie absolută” în spaţiul românesc (cel puţin din punct de vedere al planului conţinutului), poate fi pusă sub semnul întrebării. Astfel, expresia „Absence makes the heart grow fonder” (echivalentul românesc al lui „mai răruţ, că-i mai drăguţ”) a apărut în Anglia pentru prima oară într-un poem din secolul al XVI-lea¹⁹.

Chiar şi expresii cu un destul de puternic aer neaoş oferă surprize.„A pune căruţa înaintea cailor” apare încă din textele medievale, în mai multe culturi²⁰, inovaţia autohtonă fiind înlocuirea, uneori, a „cailor” cu „boii” (în Camera Deputaţilor, apare de 10 ori prima formă şi de 8 ori cea de-a doua). Şi celebrul „Ţara arde şi baba se piaptănă” (întâlnit de 12 ori în discursurile din Camera Deputaţilor şi de 5 ori în „România Liberă”) are un echivalent tocmai în Antichitate, când Suetoniu a povestit cum Nero a dat foc Romei, apoi s-a urcat într-un turn şi a cântat la liră²¹.

Posibile explicaţiile ale acestor asemănări ar putea fi:
1. importul din alte limbi, după modelul neologismelor – „Iarna nemulţumirii noastre”;
2. fenomenul universaliilor lingvistice (culturi diferite pot crea expresii identice din punct de vedere al sensului şi al conţinutului, pornind de la aceleaşi experienţe. Ex. rom. „calul de dar nu se caută la dinţi”, fr. „à cheval donné on ne regarde pas à ses dents”, it. „a caval donato non si guarda in bocca”, germ. „einem geschenkten Gaul sieht man nicht ins Maul”, engl. „don’t look a gift horse in the mouth”).

Motivaţii ale utilizării clişeului

1. La nivel particular.
Sociologii autohtoni nu ezită să susţină că perioada de regim totalitar care a existat în România şi-a pus amprenta asupra indivizilor, unul dintre efecte fiind generarea anumitor „stereotipii mentale şi acţionale care se pot constitui în obstacole ale schimbărilor preconizate”²² după Revoluţia din 1989. S-a ajuns aici nu atât din cauza violenţei directe, materiale exercitate de comunişti, cât a celei indirecte, în cadrul căreia rolul cel mai pregnant l-a avut recursul la universuri simbolice: „interes naţional”, „cauză”, „binele poporului”, „mersul obiectiv al istoriei”, precum şi utilizarea unui aparat propagandistic enorm²³. Acesta a fost folosit pentru „reprimarea spiritului critic şi repetarea permanentă şi prin toate mijloacele a unor aserturi, chiar puţin verosimile” care „au condus la formarea unor stereotipii, a unor imagini privind organizarea socială, rolul instituţiilor sociale, relaţiile dintre grupurile etnice, istoria naţională şi locul românilor în istoria Europei, funcţionalitatea sistemului economiei de piaţă, rolul organizaţiilor şi organismelor internaţionale, semnificaţia pluralismului politic etc”²⁴. Existenţa, după decembrie 1989, a unor clişee ca „nu ne vindem ţara”, „nu suntem doriţi la masa bogaţilor”, „n-aţi mâncat salam cu soia”, „se dă de la stat”, „vin ai noştri, pleacă ai noştri, noi rămânem tot ca proştii”, toate aflate sub corolarul lui „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”, tind să argumenteze această idee.

Şi lingviştii şi-au asumat într-un cadru specific teza „moştenirii nefaste”, vorbind despre faptul că „pe lângă existenţa şi particularităţile unei limbi de lemn în epoca dictaturii «comuniste», este evidentă şi o limbă de lemn în noul regim, fie cu menţinerea exactă a aceloraşi forme, clişee ale vechii societăţi, fie cu folosirea unor noi stratageme (ca termenii străini, necunoscuţi), fie cu introducerea noilor forme – clişeu în vechile stratageme”²⁵.

2. La nivel general.
În vorbirea spontană, clişeele apar din trei motive²⁶:
– Comunicarea unui gând nu se exprimă decât rareori într-un singur mod, printr-o singură formulă (acest fenomen depinde de individ, de gradul de cultură şi de circumstanţe, dar e general, pentru că îşi are sursa în spiritul uman şi în necesităţile sociale ale limbajului);
– Limbajul tinde să repete gândul ori de câte ori acesta este însoţit de emoţii: în exemplul „Ah! Ça, non, par example, jamais!”, negaţia este exprimată de patru ori;
– Repetiţia este o necesitate a comunicării şi o condiţie a transmiterii unei idei; nu e uşor să te faci înţeles imediat şi, mai ales, să-ţi impui gândirea în faţa inerţiei interlocutorului.

Clişeul jurnalistic este folosit din cauza frecvenţei vechilor tipare psihologice, lingvistice şi politice²⁷ şi preia „modul de gândire al actorilor politici ai momentului, persoane active, dar inculte sau iubitoare de comode stereotipii verbale”.²⁸

Una dintre cele mai viabile explicaţii pentru folosirea acestor formule este aceea că emiţătorul semnalează faptul că deţine acel bagaj, parte a competenţei socio-culturale a comunităţii şi că este membru al aceluiaşi grup²⁹. Clişeele ajută la evitarea momentelor de linişte stânjenitoare din discuţii şi duc la crearea sentimentelor de „simpatie, solidaritate şi bunăvoinţă”, asemenea unui „inel cald şi familiar”³⁰. Structuri mentale cu rol de selectare şi evaluare a informaţiei, mecanisme cu caracter unificator, stereotipurile contribuie la realizarea solidarităţii de grup şi la formarea opiniei publice³¹. Scurtimea, simplitatea şi lipsa de ambiguitate sunt factori care valorizează pozitiv clişeul, acesta fixând „în mentalul colectiv imagini simplificate ale realităţii care nu reflectă obligatoriu adevărul colectiv”³², cu ajutorul clişeelor aspecte ale vieţii politice fiind etichetate într-o manieră ironică sau peiorativă. Aceste cuvinte, sintagme sau enunţuri devin parte a fondului comun de cunoştinţe, compus din ceva ce ştiu toţi participanţii la actul de comunicare şi se bazează pe interacţiunea verbală³³. Pe de altă parte, stereotipurile verbale, asociate frecvent cu „limba de lemn”, reprezintă o cauză a deprecierii discursului politic³⁴.

Stereotipurile sunt, în fond, strategii ale propagandei prin capacitatea lor de a fi memorate şi de a crea consens social³⁵. Cititor, telespectator sau alegător – toţi sunt vizaţi pentru a fi convinşi prin acest ansamblu de procedee care pot construi o realitate virtuală.

Bibliografie

BALLY, Charles, Traité de stylistique française, vol. I, Heidelberg: Carl Winter’s Universitats­buchhandlung, 1919-1921.
BON, Le Gustav, Psihologia mulţimilor, Bucureşti: Editura Anima, 1990.
CAZACU, Slama Tatiana, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Iaşi: Editura Polirom, 2000.
COŞERIU, Eugeniu, „Limba funcţională”, traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga, Lecţii de lingvistică generală, Chişinău: Editura Arc, 2000.
DASCĂLU-JINGA Laurenţia, „Structuri clişeizate în româna actuală”, Dinamica limbii române actuale. Aspecte gramaticale şi discursive, coord. Gabriela Pană Dindelegan Bucureşti: Editura Academiei Române, 2009.
FREEDMAN, David, FREEDMAN, Terry, Dictionary of Cliché, Wordsworth Editions Ltd: Hertfordshire, 1996.
GRAMLEY, Stephan, Kurt Michael Patzold, A survey of modern English, second edition, London: Routledge, 2004.
ICHIM, Stoichiţoiu Adriana, Creativitate lexicală în româna actuală, Bucureşti: Editura Universităţii, 2006.
MIHĂILESCU, Ioan, „Stereotipuri în România posttotalitară”, Sociologie românească, serie nouă, anul III, 1, (1992).
QUINTILIAN, Arta oratorică, vol. III, Bucureşti: Editura Minerva, 1974.
PÂRVU, Irina Cristina, Arhitectura textului jurnalistic actual, Bucureşti: Editura Universităţii, 2008.
PREDA, Irina, „Îmbogăţirea lexico-semantică a limbii române actuale (cu privire specială la perioada post-decembristă)”, LR, XLI, 9, (1992).
SĂFTOIU, Răzvan, „Strategii de constituire a fondului comun de cunoştinţe”, Interacţiunea verbală (IV II), Aspecte teoretice şi aplicative. Corpus, coord.
RUXĂNDOIU, Ionescu Liliana, Bucureşti: Editura Universităţii, 2007.

SORIN-CRISTIAN SEMENIUC – Doctorand în cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

 sus