Mass-media şi democraţia în România postcomunistă

Cronicizarea confuziei ca strategie
Suprapunerea funcţională a partidelor politice Şi a mass-media

 

TUDOR PITULAC
[„Petre Andrei” University of Iaşi]

Abstract:
In this article we make an incursion in the functional overlapping area of political parties, on one hand, and a part of the visual media, on the other hand. The specific functions suppose to delineate the corresponding areas of competence. In time, the questionable functionality of the political parties has eroded their credibility and, on the background of the political struggle taking place during the recent years of the democratic Romanian society, it favourized the onset of a power struggle having as stake the ad-hoc transfer of prerogatives to the mass-media. The negative impact of this attempt on the democratic climate is already experienced.

Keywords: democracy, mass-media, political parties, functions, power

Democraţie şi originalitate

După schimbările din 1989, mass-media de la noi din ţară a contribuit în bună măsură la orientarea publicului prin informarea asupra noului sistem politic, unul pluralist, democratic. Deşi nu ne propunem aici să discutăm despre mult vizitata temă revoluţie/lovitură de stat, trebuie să arătăm că premisele schimbării influenţează profilul viitorului regim. Dacă într-o ţară nedemocratică se ajunge la un moment în care majoritatea cetăţenilor consideră că merită să lupţi pentru a impune un regim democratic, masa critică existentă va cataliza configurarea noului regim în funcţie de un model asumat. Dacă lucrurile se petrec altfel, atunci căutările se vor extinde pe o perioadă mai îndelungată iar diversele costuri vor fi pe măsură. Aşa cum ne arată Sartori, „dintre condiţiile democraţiei, cea mai puţin amintită este aceea că ideile greşite despre democraţie fac ca democraţia să funcţioneze greşit.”¹ Sau, puţin mai departe, „comportamentul nostru politic depinde de ideea noastră despre ceea ce este, ce trebuie şi ce poate fi democraţia. Deşi democraţia este mult mai complicată decât orice altă formă politică, paradoxal ea nu poate supravieţui dacă principiile şi mecanismele sale nu ar fi accesibile capacităţii intelectuale a cetăţeanului obişnuit.”² Ar fi interesant un inventar al precondiţiilor care au contribuit la conturarea faţetelor aşa numitei democraţii originale româneşti.

Pentru a-şi dezvolta în lume caracteristicile pe care le cunoaştem astăzi, democraţia a avut un traiect etapizat, sinusoidal. Huntington³ indică trei valuri ale democratizării: primul val a avut loc între 1828 şi 1926 (fiind urmat de un val de revers între 1922 şi 1942); cel de-al doilea a avut loc între 1943 şi 1962 (urmat, la rândul său, de un al doilea val de revers, în perioada 1958-1975); al treilea a început în 1974 în Portugalia, ajungând în 1990, o dată cu organizarea primelor alegeri libere, şi în România.

Dar pentru a se susţine, democraţia modernă are nevoie de cetăţeni educaţi din punct de vedere politic. Dacă vorbim despre marea masă a cetăţenilor, (in)formarea politică se realizează într-o măsură covârşitoare prin intermediul mass-media. În consecinţă, democraţia este în strânsă legătură cu mass-media. Mai exact, democraţia nu poate exista fără o presă liberă. Este edificator modul în care Baker⁴ prezintă corespondenţa dintre diversele tipuri de democraţie şi mass-media. În cazul democraţiei elitiste, pentru a-şi îndeplini misiunea pe care şi-o asumă, este nevoie de o presă care să îndeplinească sarcini clare şi care să fie liberă să acţioneze corect. Rolul principal al presei ar fi de a demasca corupţia şi incompetenţa guvernamentală. Adepţii democraţiei pluralist liberale sunt de părere că orice om şi orice grup are un interes propriu. „Teoria pluralist liberală susţine faptul că bunul mers al instituţiilor (inclusiv cea a mass-media), ar trebui să se bazeze pe crearea de compromisuri sau înţelegeri justificate între grupuri.”⁵ Pe de o parte, presa trebuie să ofere indivizilor informaţii despre interesele pe care le au şi să-i ajute să se mobilizeze pentru promovarea lor, iar pe de altă parte să conştientizeze politicienii cu privire la nevoile cetăţenilor. Când vorbim despre democraţia republicană şi relaţia cu mass-media se pune problema în ce măsură aceasta din urmă constituie o instituţie democratică de bază şi dacă prin structura sa facilitează procesul deliberării cu privire la binele comun. În acest caz presa trebuie să fie discursivă, cuprinzătoare, să încurajeze reflecţia şi alegerea politică. La rândul ei, democraţia complexă are nevoie de entităţi media care să ajute grupurile să recunoască momentele de criză şi să mobilizeze membrii participanţi. Entităţile media segmentate trebuie să susţină aceleaşi scopuri referitoare la valoarea fiecărui grup.

Pentru ca forma actuală a democraţiei să se perpetueze, este necesar ca cetăţeanul obişnuit să înţeleagă, să asimileze şi să aibă capacitatea de a reacţiona. În consecinţă, presa a acţionat în această direcţie, prezentând mecanismele puterii astfel încât acestea să poată fi înţelese şi de către publicul larg. Cu alte cuvinte, puterea politică nu îşi mai exercită atribuţiile independent de presă, confruntarea dintre factorii ce deţin puterea sau se luptă pentru cucerirea ei fiind translată într-un mediu guvernat de legile comunicării. Dezbaterile care iniţial se desfăşurau exclusiv în Parlament au început să fie translate din ce în ce mai mult în spaţiul audio-vizual, astfel încât gradul de subiectivism al acestora a crescut considerabil, cel puţin în ultima perioadă.

Partidele politice în perspectivă funcţională

Înainte de a ne concentra pe aspectele privind suprapunerea funcţională, este utilă o scurtă incursiune în teoria partidelor politice. Mai exact, ne interesează partea ce reliefează funcţiile acestora deoarece de îndeplinirea lor a depins în mare măsură evoluţia democraţiei aşa cum o cunoaştem astăzi.

O abordare orientată spre aspecte considerate relevante din perspectiva prezentului articol se întâlneşte la Pierre Bréchon⁶. Desigur, atenţia se îndreaptă către funcţiile exercitate în cadrul unor sisteme de partide competitive. O primă funcţie vizează educarea politică a cetăţenilor, precum şi formarea opiniei publice. Cum ştim, competiţia cu mass-media pentru exercitarea acestei funcţii este tot mai puternică. O altă funcţie a partidelor politice este cea programatică. În contextul luptei pentru cucerirea puterii, fiecare formaţiune politică trebuie să îşi prezinte oferta, programul. Recrutarea politică sau, mai exact, selecţia candidaţilor este încă o funcţie a partidelor politice. Este una dintre cele considerate a se realiza prin derularea activităţii interne a partidelor, contribuind la configurarea elitei politice. Funcţia de control a celor aleşi vizează creşterea capacităţii de a reacţiona concertat a celor care sunt parte a unui grup parlamentar, de exemplu. Din perspectivă sistemică, supraîncărcarea sistemului politic cu multiple solicitări identice poate fi evitată în principal prin asumarea de către partidele politice a funcţiei de agregare a intereselor similare. Complementar, este necesară o ierarhizare a priorităţilor, altfel spus stabilirea agendei politice în funcţie de agenda publică şi de orientarea doctrinară, luând în considerare şi contextul global.

La toate acestea mai trebuie adăugate condiţiile care ar trebui îndeplinite pentru a putea vorbi despre partide politice în adevăratul sens al cuvântului, altfel spus pentru a fi capabile să îşi exercite funcţiile. Ele ar trebui să aibă organizare completă atât la nivel central cât şi la nivel local; să vizeze în mod expres cucerirea şi exercitarea puterii monocolor sau în coaliţii, iar pentru asta trebuie să participe în alegeri; să aibă durata de viaţă politică mai mare decît cea a persoanelor care le înfiinţează.

Mass-media în perspectivă empirică

„A patra putere [în stat], presa reprezintă garanţia funcţionării corecte a puterilor constituţionale ale statului (executivă, legislativă şi judecătorească), pe care le supraveghează ca un câine de pază. Sintagma metaforică trebuie înţeleasă ca putere pe care o are presa de a urmări modul în care este respectată constituţionalitatea statului de drept, putere pe care o transferă, prin informare, cetăţenilor, pentru a-i ajuta să se împotrivească abuzurilor de tot felul. Apărând libertatea de exprimare, jurnaliştii apără implicit dreptul la informare al cetăţeanului. Mass-media nu are putere de comandă, asemenea instituţiilor statului, dar impactul asupra societăţii este covârşitor: ele informează, dezvoltând spiritul civic, creează curente de opinie, lansează mode şi propulsează personalităţi”⁷. Din acest pasaj am putea deduce cam cum s-ar putea petrece lucrurile în societatea ideală: conştiinţa civică ar fi mai presus de orice la tehnocraţi, la politicieni, la magistraţi şi, cu deosebire, la jurnalişti. Fiecare ar promova cu bună credinţă Binele Comun iar dacă ar mai fi scăpări, presa ar interveni prompt iar culpabilul s-ar scutura pe loc de toate relele. La fel s-ar petrece lucrurile şi atunci când vreun personaj strecurat miraculos printre pereţii perfect şlefuitori ai procesului socializării ar făptui cu bună ştiinţă ceva potrivnic interesului public. În fapt, după adiţionarea presei la triada zugrăvită în De l’esprit de lois de către Montesquieu⁸, trebuia să ne aşteptăm şi la mişcări care măcar să semene confuzie dacă nu chiar să permită substituiri ierarhice.

Noile sisteme media sunt diverse şi livrează cantităţi copleşitoare de informaţii pentru consultarea cărora cetăţenii depun minimum de efort. Rămân, desigur, toate interogaţiile cu privire la capacitatea indivizilor de a filtra informaţia primită astfel încât să evite sau să reducă riscul de a-şi însuşi informaţii denaturate voit sau nu. Intens dezbătută pe alocuri, ideea unei legi a presei a generat tensiuni ce nu se atenuează. Practic, în acest moment, în România, nu există nicio autoritate de reglementare specială pentru presa scrisă şi presa online. Cele două Camere ale Parlamentului au comisii pentru cultură şi mass media, dar ele nu pot controla modalitatea în care jurnaliştii îşi practică meseria. Consiliul Naţional al Audiovizualului – CNA este prin lege gardian al interesului public şi autoritatea unică de reglementare în peisajul audiovizual românesc. Lista stakeholder-ilor poate fi completată prin includerea generică a organizaţiilor profesionale suficient de puternice şi de credibile pentru a legitima, a impune un cod deontologic şi a sancţiona derapajele.

Cristina Coman⁹ a realizat un studiu panel în 1997, 1999 şi 2003, având ca subiect atitudinea jurnaliştilor din presa scrisă şi televiziune despre purtătorii de cuvânt şi viceversa. Este o fantă prin care putem întrezări zone ce sunt străbătute rar. Una dintre concluziile acestui studiu arată că jurnaliştii consideră că specialiştii în relaţii publice sunt manipulatori ai presei (61% în 1997 şi 40% în 2003) şi că nu îşi îndeplinesc sarcinile de serviciu (28% în 1999 şi 41,75% în 2003). Specialiştii PR sunt de părere că relaţia lor cu presa s-a îmbunătăţit simţitor (de la 30% în 1997 la 67,5% în 2003) datorită sincerităţii, profesionalismului şi calităţii informaţiilor. Totuşi relaţioniştii le reproşează jurnaliştilor faptul că sunt avizi după senzaţional (50% în 1997) şi că uneori sunt lipsiţi de etică. Pe ansamblu relaţia dintre specialiştii din relaţii publice şi jurnalişti este una care se doreşte a fi în echilibru, dar în realitate acest fapt este destul de greu de realizat pentru că deseori, din raţiuni foarte diverse, ziariştii „prelucrează” şi transformă informaţiile pe care cei de la departamentele de comunicare cu presa le oferă. La fel, jurnaliştii trebuie să fie permament într-o atitudine de circumspecţie pentru a nu deveni victime ale eventualelor încercări de „intoxicare”. Alte şi alte studii ne arată inadvertenţele dintre agenda populaţiei, pe de o parte, şi cea a presei sau a partidelor politice, pe de altă parte.

Suprapunerea funcţională a partidelor politice şi a mass-media

În mod declarat, nu ne dorim ca prezentul articol să se situeze de partea niciunuia dintre beligeranţi. Cu toate acestea, ar putea să apară ideea că presa este cea anatemizată în timp ce partidele politice ar fi mai puţin vinovate. Explicaţia este foarte directă. Deşi ambele părţi sunt la fel de vinovate, faptul că în special din partea presei se aştepta prima mişcare menită să declanşeze mecanismul de rupere a cercului vicios care ne menţine în subdezvoltare, face ca în analiza făcută presei să intre ca ingredient şi dezamăgirea. Nu cred că la acest moment se aşteaptă în mod real ceva pozitiv dinspre partidele politice. Aşteptările erau ca mass-media să amendeze slăbiciunile partidelor şi astfel să le canalizeze spre paliere de manifestare politică în care probabilitatea întâlnirii cu interesul public să fie crescută. Aşteptări mari, dezamăgire pe măsură.

Peisajul media post-decembrist a cunoscut etape foarte diverse. În timp, aşteptările mai mult implicite ale unora dintre experţii care utilizează presa atât ca obiect cât şi ca subiect s-au conturat într-o manieră mai degrabă normativă. Presa ar fi urmat să se profesionalizeze (pregătirea jurnaliştilor se realizează la nivel (post)universitar, marile corporaţii au palpat piaţa etc.); structurile profesionale sau măcar cea mai importantă dintre acestea – dacă, printr-o minune, scindarea prezentă în România în cazul tuturor categoriilor ar fi marcat mai puţin acest segment – ar fi reuşit să adopte un cod deontologic adecvat şi, mai important, ar fi avut succes în sancţionarea derapajelor; jocurile de-a puterea sau de-a opoziţia s-ar fi succedat în funcţie de preeminenţa nevoii de profit financiar sau de consolidare pe piaţă etc. Partidele politice ar fi trebuit să înceapă să îşi asume coerent funcţiile şi să îşi amelioreze capitalul de încredere. Avem imaginea unui climat de normalitate din care cu toţii am fi avut de câştigat.

Experienţa campaniei prezidenţiale din 2009 a fost însă halucinantă. Maniera în care s-a derulat în zona vizuală, în special, a declanşat întrebări şi îngrijorări legitime. Cel puţin pentru cei care aveau aşteptări de genul celor expuse mai sus, după terminarea alegerilor urma să se petreacă cu necesitate un cutremur în câmpul mass-media. Chiar în miezul evenimentelor au existat de altfel câteva luări de poziţie care prefigurau o analiză fermă în perspectiva unor reconfigurări la nivelul breslei. În anul 2010 ar fi fost de aşteptat lansarea unei noi platforme profesionale cu reguli ferme şi marje înguste la care să se solicite afilierea.

Departe de asta, anul 2010 a accentuat direcţia prefigurată în anul anterior. Manifestările şi consecinţele în plan strict jurnalistic sunt prea proeminente pentru a fi justificată vreo prezentare a lor aici. Concomitent însă, au apărut nu doar interogaţii şi îngrijorări, ci şi consecinţe în zona politicului. Se pune întrebarea: care să fie miza esenţială a acestei înfruntări care capătă proporţii epice? Interese economico-financiare? Acestea au fost întodeauna, cel puţin la aceeaşi intensitate. Încrâncenări viscerale? Nici acestea nu au lipsit, iar faptul că îşi au rădăcinile în zona instinctuală le face să nu diminueze în timp. Dorinţa de a lega fire translucide de membrele politicienilor, astfel încât actul politic să fie foarte prietenos? Nimic nou, iarăşi.

Dacă într-o secţiune anterioară schiţam ironic coordonatele unei lumi în care relaţia politic – mass-media era ideală din punctul de vedere al cetăţeanului, aici putem de asemenea să caricaturizăm, dar fără ca de această dată să mai simţim impulsul de a zâmbi. Atât timp cât prezenţa în faţa ecranului este net superioară prezenţei la vot, de vreme ce oamenii politici vieţuiesc politic mai bine sau mai puţin bine în funcţie de relaţia cu mass-media, dacă tot prin televizor se asigură poporului circul şi informaţii despre gustul pâinii, iar rezultatele screening-ului rating-urilor nu sunt contestate, mişcarea „logică” ar fi ca preluarea puterii politice să se realizeze pe baza audienţei direct de către cei care o fac. S-ar găsi cu siguranţă un termen inspirat care să surprindă fericit ceea ce acum se rostogoleşte fie ca televiziune-partid fie ca partid-televiziune, de la caz la caz. Şi atunci am putea rezolva creativ şi problema legii presei prin amendarea legii partidelor politice, în sensul extinderii condiţiilor pentru înfiinţarea unui partid politic şi pentru crearea unui post de televiziune, de exemplu. Cum nimeni nu fost interesat până acum să sancţioneze folosirea de semnături false pe liste de adeziune sau să verifice existenţa organizaţiilor în numărul minim de judeţe specificat în lege, poate vom vedea televiziuni care să se numească “X TV – Aripa Tânără”, de exemplu.

Chiar dacă nu va fi fost prezentă ca intenţie de la început, printr-un efect pervers s-a ajuns la situaţia în care interferenţa funcţională dintre partide şi presă – în starea de confuzie cronicizată – s-a transformat în suprapunere a funcţiilor. Incapacitatea formaţiunilor politice de a-şi stabili o bază minimală de interese proprii comune le-a adus în situaţia în care zona de competenţă le este cotropită fără să poată reacţiona. Perfect justificabilă, în prezenţa ghilimelelor, situarea pe poziţia de a patra putere în stat, dispariţia ghilimelelor în societăţi cu o cultură democratică precară face ca presa să cocheteze cu ideea preluării unora dintre rolurile celorlalte puteri. Telejustiţia este un exemplu, doar că aici postul judecătorului/procurorului nu depinde fundamental de presă şi atunci îşi poate consulta conştiinţa sau buzunarul chiar cu televizorul deschis. Cel puţin în cazul referendumurilor se constată, de asemenea, că presa decide în bună măsură rezultatul.

Pentru o parte a funcţiilor indicate în teoria politică în dreptul partidelor politice este de înţeles interferenţa cu mass-media. De altfel, nici Montesquieu nu postula separaţia absolută a celor trei puteri în stat. În capitolul imediat următor celui în care prezintă principiul separaţiei puterilor, autorul francez subliniază că între ele trebuie să existe zone de contact, pentru că altfel mecanismul nu ar mai funcţiona ca un ansamblu.

Foarte dur spus, la noi, în „turbarea” lui, „câinele” democraţiei este în stare să încerce să mănânce până şi nişte creaturi diforme şi complet „indigeste” aşa cum au devenit partidele politice româneşti. Totuşi, datorită importanţei pe care o au partidele politice pentru funcţionarea coerentă a sistemelor politice democratice, orice asemenea tentativă aduce iarăşi în atenţie originalitatea democraţiei româneşti.

Ca să concluzionăm, incapacitatea partidelor politice de a-şi exercita în mod corespunzător funcţiile permite fragilizarea sistemului democratic prin acţiuni menite să sustragă prerogative din zona legislativ-executivă pentru a le drena înspre mass-media.

Bibliografie

BAKER, C. Edwin, Mass-media, piaţa şi democraţia, traducere de Ileana Coşan, Luciana-Sabina Tcaciuc, Iaşi: EdituraMoldova, 2008.
BAUDOIN, Jean, Introducere în sociologia politicului, traducere de Ioana Iaworski, Timişoara: Editura Amarcord, 1999.
BRECON, Pierre, Partidele politice, traducere de Marta Nora Ţărnea, Adina Barvinski, Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2004.
COMAN, Cristina, Relaţii publice şi mass-media, Iaşi: Editura Polirom, 2004.
COMAN, Mihai, Mass media în România post-comunistă, Iaşi: Editura Polirom, 2003.
HUNTINGTON, Samuel, „Al treilea val al democraţiei”, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, nr. 1, (aprilie 2002).
MONTESQUIEU, De l’esprit de lois, Oeuvres complètes, tome premier, Paris: Édition de Ch. Lahure, 1856.
POP, Doru, Mass-media şi democraţia, Iaşi: Editura Polirom, 2001.
ROŞCA, Luminiţa, Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor, Iaşi: Editura Polirom, 2000.
SARTORI, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop, Iaşi: Editura Polirom, 1999.

TUDOR PITULAC – Conf. Univ. Dr. în cadrul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială.

 sus