Mass-media şi democraţia în România postcomunistă

Reglementarea dreptului libertății de exprimare într-o societate democratică

 

MIHAI ŞTEFĂNOAIA
[„Petre Andrei” University of Iaşi]

Abstract:
The need of a democratic society to establish from a judicial point of view the right to free speech, establishing the measures to committing the crimes of insult and slander is fundamental for the well being of the state.

Keywords: free speech, democratic society, the liberty of the press, the state, fundamental rights, social value

Articolul 30 din Constituţia României, revizuită în 2003, stabileşte foarte clar faptul că „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile”¹.

Nu putem vorbi astăzi de libertate fără să ne gândim la libertatea cuvântului. Tocmai din acest motiv, în societăţile democratice se apreciază că existenţa libertăţii de exprimare este fundamentală pentru funcţionarea statului de drept, acest lucru fiind tocmai ceea ce le deosebeşte de statele nedemocratice.

Dezvoltarea democratică a unei societăţi presupune, prin ea însăşi, pluralismul politic, deci şi pluralismul ideilor şi concepţiilor despre lume şi viaţă, despre organizarea socială, despre raporturile dintre membrii societăţii. Ca fiinţe sociale, oamenii au nevoie să primească idei şi informaţii şi să-şi exprime în orice formă propriile lor idei şi concepţii. Aceasta este, în fond, raţiunea pentru care firul logic al reglementărilor tuturor textelor de lege, după promovarea drepturilor şi libertăţilor omului, garantează dreptul la liberă exprimare.

Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice. Aceasta priveşte nu numai informaţiile sau ideile apreciate favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar şi pe cele care contrariază, şochează sau neliniştesc, aceasta fiind exigenţa pluralismului, a toleranţei şi spiritului de deschidere într-o societate democratică². Ca atare, în orice circumstanţă trebuie evidenţiată importanţa crucială a libertăţii de exprimare, ca una dintre condiţiile prealabile ale unei bune funcţionări a democraţiei. Constituţia României apără libertatea de exprimare a opiniilor şi ideilor, precum şi pe cea de informare, fără nici o constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiţionale la cele mai moderne, ce apar pe măsura dezvoltării tehnicii şi a mijloacelor de comunicare în masă.

Libertatea de exprimare nu poate fi disociată de recunoaşterea libertăţii de gândire şi de conştiinţă, de libertatea de manifestare a opiniilor faţă de ceilalţi membri ai societăţii. Totuşi, ştiut fiind faptul că libertatea fiecărui individ își regăsește limita în punctul în care începe libertatea celuilalt, în România există în Codul Penal trei articole ce sancţionează persoanele care, într-un mod arbitrar şi cu rea-credinţă folosesc libertatea de exprimare, aducând atingere valorilor sociale ocrotite de lege. În acest sens, limitele libertăţii de exprimare, prevăzute în art. 30, alin. (6) din Constituţia României, concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi înţeleasă ca un drept absolut. Ca atare, art. 57 din Constituţie prevede expres obligaţia „cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”³.

Libertatea, integritatea corporală, sănătatea şi viaţa omului dobândesc adevărata lor valoare numai în măsura în care acesta se bucură de demnitate, atât în raport cu propria persoană, cât şi în raport cu ceilalţi membri ai societăţii. Luând în calcul faptul că omul lipsit de demnitate este asociat, în spaţiul comunitar, cu o imagine negativă, ce poate avea impact inclusiv asupra relaţiilor sale în plan social, Parlamentul României a adoptat, în anul 2006, Legea 278, publicată în Monitorul Oficial nr. 601 din 12 iulie, act normativ ce viza modificarea şi completarea Codului penal şi prin care, printre altele, au fost abrogate articolele 205, 206 şi 207. Pentru a clarifica, din perspectivă juridică, relaţia dintre aceste articole și problema libertăţii de exprimare, trebuie spus, mai întâi, că articolul 205 din Codul penal reglementa, la acel moment, infracţiunea de insultă, și stipula că „atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu amendă (…)”⁴. În același sens, articolul 206 din Codul penal viza infracţiunea de calomnie, susţinând că „afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public se pedepseşte cu amendă de la 250 lei la 13.000 lei (…)”⁵. În fine, articolul 207 din Codul penal avea în vedere proba verităţii, indicând faptul că „proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie. (…)”⁶.

Această iniţiativă parlamentară a avut ca motivaţie discuţiile şi dezbaterile despre posibila îngrădire a libertăţii de exprimare. Este adevărat că orice măsură coercitivă care poate fi aplicată în cazul în care se apreciază că prin exprimarea unei idei, a unei convingeri sau a unei păreri s-a adus atingere unor valori sociale (şi, în consecinţă, se aplică o pedeapsă privativă de libertate, o sancţiune pecuniară sau care echivalează cu restrângerea unor drepturi), intimidează şi descurajează orice autor sau instituţie media. Astfel, s-a susţinut că, pentru a evita complicaţiile, date în special de durata lungă a proceselor pe rolul instanţelor (care necesită un consum de timp şi bani mult mai mare decât scopul cauzei dezbătute) sau de hăţişul legislativ şi legislaţia ambiguă şi interpretativă, instituţiile media și jurnaliștii care ar putea să intre sub incidenţa acesor articole din Codul Penal preferă să trateze cu indiferenţă posibilele subiecte de dezbatere publică, informaţiile ce îi privesc pe oamenii politici sau factorii de decizie din comunitate.

Faţă de abrogarea articolelor 205, 206 şi 207 din Codul Penal prin Legea 278/2006, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, în care arată, printre altele, că „din dispoziţiile normative în vigoare rezultă că nu există nici o incompatibilitate între principiul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei, care să impună dezincriminarea acestor infracţiuni”. Cu alte cuvinte, CCR a apreciat ca neconstituţională legea ce dezincrimina insulta şi calomnia şi care abroga articolele 205, 206 şi 207 din Codul Penal.

Într-adevăr, trebuie avut în vedere faptul că subiectul activ al infracţiunilor de insultă şi calomnie este necircumstanţial, iar săvârşirea lor se poate produce direct prin viu grai, prin texte publicate în presa scrisă sau prin mijloacele de comunicare audio-vizuale. Indiferent de modul în care sunt comise şi de calitatea persoanelor care le comit (simpli cetăţeni, oameni politici sau ziarişti) faptele ce formează conţinutul acestor infracţiuni lezează grav personalitatea umană, demnitatea, onoarea şi reputaţia celor astfel vătămaţi.

În ceea ce priveşte instituţiile media, merită subliniat faptul că acestea nu trebuie să depăşească limitele dreptului la o reputaţie bună, dar și că ele au responsabilitatea socială de a transmite cetăţenilor unei societăţi democratice informaţii şi idei. Libertatea de exprimare este mult mai importantă atunci când presa comunică informaţii despre activitatea partidelor politice şi a politicienilor, concepţie în virtutea căreia a fost susţinută ideea că „ar fi mai puţin rău democraţiei cu o presă fără guvern, decât cu un guvern fără presă”.

Din punct de vedere juridic, se apreciază că, dacă astfel de fapte nu ar fi descurajate prin mijloacele dreptului penal, ele ar conduce la reacţia de facto a celor vătămaţi şi la conflicte permanente de natură să facă imposibilă convieţuirea socială, care presupune respect faţă de fiecare membru al colectivităţii, precum şi preţuirea în justa măsură a reputaţiei fiecăruia. Trebuie subliniat faptul că valorile menţionate, a căror apărare este prevăzută de Codul Penal, au statut constituţional, demnitatea omului fiind consacrată prin articolul 1, alineatul (3) din Constituţia României, unde aceasta este apreciată ca una dintre valorile supreme. În aceste condiţii, se poate susţine că înlăturarea mijloacelor penale de ocrotire a demnităţii ca valoare supremă a statului de drept determină încălcarea caracterului efectiv al accesului la justiţie în această materie. Fiind în deplin acord cu garanţia prevăzută la articolul 30, alineatul (6) din Constituţie, legiuitorul are obligaţia ca, prin elaborarea legislaţiei şi prin aplicarea acesteia, să asigure ocrotirea adecvată, efectivă şi eficientă a acestei valori.

Desigur că politica penală a unui stat de drept trebuie să aibă diverse imperative şi priorităţi în diferite perioade de timp, determinate de frecvenţa, gravitatea şi consecinţele anumitor fapte antisociale, iar în raport cu acestea legiuitorul ar trebui să stabilească mijloacele juridice prin care se poate realiza protecţia diferitelor relaţii sociale, inclusiv aprecierea gradului de pericol social al anumitor fapte care trebuie eliminate şi combătute prin aplicarea unor sancţiuni penale. În acest sens, este adevărat că pot fi avute în vedere alte ramuri ale dreptului din legislaţia românească în vigoare, care pot asigura suficiente mijloace pentru combaterea şi sancţionarea faptelor ce lezează demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanei. Însă nereglementarea explicită a răspunderii civile şi a sancţiunilor de această natură aplicabile în cazul infracţiunilor de insultă şi calomnie a făcut ca practica instanţelor judecătoreşti să stabilească existenţa unor temeiuri juridice corespunzătoare pentru sancţionarea acestor fapte şi apărarea intereselor legitime ale victimelor lor, ceea ce demonstrează că se impune completarea, modificarea sau perfecţionarea legislaţiei, aceasta fiind o misiune a legiuitorului.

În concluzie, întrucât demnitatea umană nu este evaluabilă în bani, afectarea acesteia fiind ireparabilă prin sancţiuni cu caracter civil, iar sancţiunile cu caracter penal nefiind de natură să asigure mai multe satisfacţii pe acest plan, este necesară o mai mare implicare din partea tuturor factorilor de decizie din societatea românească pentru a concepe şi promova o lege care să reglementeze dreptul la liberă exprimare, garantându-l și stabilind în mod concret existenţa a ceea ce John Stuart Mill instituia drept „principiu al maximei libertăţi egale” (libertatea individului este perfect egală cu aceea a celorlalţi indivizi, fiind deci limitată de aceasta din urmă).

Bibliografie

TOADER, Tudorel, Loghin, Octavian, Drept penal român. Partea specială, Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, 2001.
Constituţia României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767/31 octombrie 2003.
Codul Penal. Codul de procedură penală, Bucureşti: Editura Hamangiu, 2010.