Mass-media şi democraţia în România postcomunistă

Ipostaze ale anormalității în relația dintre mass media şi puterea politică în România postcomunistă
 

SORIN BOCANCEA
[„Petre Andrei” University of Iaşi]

Abstract:
In the relationship between Post-communist mass media and the political power, I am identifying three hypostases of abnormality: media of the political power, media under the political power and media as political power.

Keywords: political agent, government, media, Post-communism, political power, society

Introducere

În ultimii ani, relaţia dintre presă şi puterea politică a devenit un subiect preferat în societatea românească, motivul principal fiind conflictul deschis dintre Preşedinte şi unele trusturi media. Dacă în democraţiile occidentale, pe care le considerăm modele demne de urmat, disputele se poartă între formaţiunile politice sau între acestea şi alţi actori sociali pe marginea unor politici publice, în România disputa ce eclipsează dezbaterile publice este cea dintre Preşedinte şi aşa-zişii „moguli”. Tocmai din acest motiv subiectul în discuţie este atât de des invocat, chiar şi de către cei angajaţi în conflictul amintit.

Nu este pentru prima dată când între puterea politică şi presă există relaţii tensionate. Este suficient să ne gândim la faptul că fiecare schimbare la nivel politic a fost precedată de o campanie de presă împotriva puterii şi de trecerea majorităţii organelor de presă în barca viitorilor învingători. Dar, acest fenomen este specific tuturor democraţiilor şi, într-o anumită măsură, ţine de normalitatea lor. Uzura firească a unei guvernări şi inventarierea unor abuzuri şi gafe ale reprezentanţilor partidelor de guvernământ pot fi motive serioase pentru apariţia unui curent de opinie ostil şi favorizarea alternativei la guvernare. Însă, elementele ce atrag atenţia în disputa de care vorbeam sunt durata conflictului şi faptul că în acesta este antrenată doar „o anumită parte a presei” (după cunoscuta expresie iliesciană) cu o anumită componentă a puterii politice.

Această situaţie duce adesea la un soi de amnezie, creându-se impresia că doar în ultimul timp puterea şi presa au avut relaţii conflictuale, că înainte între cele două părţi ar fi domnit consensul şi angajarea pe aceeaşi cale pentru „propăşirea naţiunii”. De aceea, consider necesară o scurtă trecere în revistă a evoluţiei relaţiei dintre mass media şi puterea politică în societatea românească postcomunistă. Identific trei ipostaze ale anormalităţii definitorii pentru diferite perioade ale istoriei postdecembriste: prima este presa ca instrument al puterii politice, specifică începutului anilor ’90; a doua este presa sub puterea politică, situaţie specifică anilor 2000-2004; a treia este presa ca putere politică, specifică ultimilor ani (începând cu 2006).

Între acestea au existat perioade în care relaţia dintre cele două părţi a fost una ce poate fi caracterizată ca normală, în care presa a avut libertatea să interogheze puterea, a încercat şi a reuşit să trateze subiectele cu onestitate şi s-a angajat în producerea schimbării politice atunci când a avut destule argumente să o facă. Astfel, în ultima perioadă a guvernării Văcăroiu, curentul de opinie din presa românească a fost mai puternic anti- decât pro-guvernare, fapt ce a dus la schimbarea din 1996. Perioada guvernării CDR a fost una în care presa nu a avut probleme în raporturile ei cu puterea, având libertatea să se exprime despre orice fel de subiect. Dezamăgirile pe care le-a provocat guvernarea CDR a dus la apariţia unui curent anti-guvernamental firesc în mass media, chiar dacă acesta a devenit exagerat începând cu sfârşitul anului 1999¹. Tot în limitele unei normalităţi s-a înscris implicarea presei în schimbarea politică din 2004 şi prima parte a guvernării Alianţei, până la izbucnirea conflictului dintre Preşedintele Băsescu şi Premierul Tăriceanu.

Nu vreau să mai insist asupra a ceea ce ar însemna normalitate în relaţia dintre mass media şi puterea politică. Voi miza pe efectul popperienei teorii a falsifierii, lăsând să se deducă în ce ar consta aceasta din prezentarea celor trei ipostaze pe care le consider anormale în relaţia dintre mass media şi puterea politică în România postcomunistă.

Presa puterii politice

În primii ani de după Revoluţie, cea mai mare parte a presei româneşti a fost a puterii nou instituite. Cel mai important cotidian (Adevărul) era moştenitorul Scânteii sub toate aspectele: patrimoniu, abonamente, echipă redacţională şi aservire faţă de regimul politic. Nu are rost să insist aici asupra manipulărilor săvârşite de acest cotidian îndeosebi în momente esenţiale precum „Piaţa Universităţii” şi mineridele. Alte surse de „adevăr” mai erau atunci Tineretul liber (moştenitorul Scânteii tineretului) şi posturile publice de radio şi televiziune. Directorii acestor organe de presă şi „maeştrii” anilor ’90 făcuseră şcoală de presă în regimul trecut şi aveau o anumită afinitate faţă de moştenitorii lui. Aşa se explică procentele luate de Ion Iliescu la primele alegeri, prin prezentarea lui ca salvator al naţiunii, ce ne apăra de elementele legionare, de pretenţiile Regelui Mihai de a-şi lua regatul înapoi şi de capitaliştii hulpavi care vor să ne cumpere ţara pe nimic.

Din fericire, în această perioadă a existat şi o presă de opoziţie, al cărei vârf de lance a fost cotidianul România liberă, ce a trebuit să joace chiar rolul opoziţiei politice, în condiţiile în care aceasta era slabă şi supusă unei largi game de agresiuni din partea partidelor de la putere. Cu timpul, această presă va capta atenţia publicului larg, la acest fenomen concurând mai multe elemente: problemele economice apărute în guvernarea Văcăroiu, nevoia de schimbare pe care o resimţeau jurnaliştii (tot mai mulţi ca număr) intraţi în presă după ’89 ş. a.. Aşa se face că în ’96 opoziţia a beneficiat de o susţinere mediatică ce nu ar fi fost posibilă cu patru ani înainte.

Cu ipostaza presei puterii politice de la începutul anilor ‘90 societatea românească nu se va mai întâlni, tocmai datorită fenomenelor pe care le-am menţionat. Perioada guvernării CDR a însemnat una în care s-a înregistrat o diversificare a ofertei mass media şi o consolidare a poziţiei sale în raport cu puterea politică. Devotamentul necondiţionat faţă de puterea politică va fi înlocuit de negociere.

Presa sub puterea politică

După perioada de liberalizare a relaţiei dintre cele două părţi a apărut una de recul:  cei ce pierduseră puterea în ’96 au încercat o recuperare, o retransformare a presei în instrument al puterii politice. În acest sens, guvernarea Năstase a luat măsuri precum: încheierea unor contracte de publicitate consistente între cele mai bogate ministere şi marile publicaţii; exercitarea de presiuni instituţionale asupra publicaţiilor ce criticau puterea şi asupra unor jurnalişti incomozi (unii şi-au pierdut emisiunile sau rubricile); înfiinţarea unui minister al comunicării publice, a unui soi de minister al propagandei, ce a pus la punct o strategie de imagine a guvernării ş.a.m.d.. Astfel, în perioada 2000-2004, critica la adresa puterii nu s-a făcut la vedere, în publicaţiile consacrate, ci pe căi cvasi-conspirative şi la adăpostul unor anonimate ce au fost repede devoalate de către serviciile de informaţii. Amintesc aici doar „Armaghedon”-ul pentru care Mugur Ciuvică a fost arestat de pe stradă.

Cu toate măsurile luate, puterea politică nu a mai avut o presă a puterii, de care se bucurase la începutul anilor ’90. Cauzele sunt mai multe: în primul rând, presa se obişnuise cu libertatea din perioada Convenţiei; în al doilea rând, o nouă generaţie de jurnalişti (fără afinităţi faţă de „salvatorii naţiunii”) a ajuns în prim plan; în fine, nu toate organele de presă s-au „înfruptat” din amintitele contracte de publicitate, fapt ce a dus la nemulţumiri şi pe acest segment. Dacă în primii ani după Revoluţie cele mai puternice organe de presă considerau că este firesc să fie ale puterii, acum ele erau constrânse să fie ale puterii (fie din cauza beneficiilor, fie din cauza presiunilor organelor de control fiscal). De aceea spun că, în anii 2000-2004, nu am mai avut o presă a puterii, ci una presată de putere sau sub puterea politică, nevoită să se comporte ca presă a puterii. Asta a dus la apariţia unor nemulţumiri chiar în rândul „beneficiarilor” amintitelor contracte.

La aceste elemente s-a mai adăugat unul foarte important, ce a grăbit sfârşitul acestei perioade. Este vorba de un fenomen pe care mulţi îl credeau revolut: cultul personalităţii. Excesul în promovarea imaginii premierului a creat un disconfort nu doar populaţiei agasate de omniprezenţa publică a lui Adrian Năstase, ci şi jurnaliştilor care au fost nevoiţi să contribuie la aceasta. Efectul de bumerang al acestei politici s-a văzut la alegerile din 2004.

Presa ca putere politică

După alternanţa la guvernare din 2004, o bună bucată de vreme majoritatea organelor de presă au susţinut puterea nou instalată. Asta s-a întâmplat până la izbucnirea conflictului dintre Preşedintele Băsescu şi Premierul Tăriceanu, moment din care s-a produs o polarizare ce a dovedit că cele mai importante organe de presă aveau în spate mari interese economice. Războiul bileţelelor între Palatele Victoria şi Cotroceni a antrenat două blocuri media. Această polarizare nu a dispărut nici după 2009, în prezent vorbindu-se de o presă pro- şi de una anti-Băsescu. La o primă vedere ar putea părea că asistăm la o echilibrare a curentelor de opinie. Aşa ar fi dacă cele două direcţii nu s-ar afla într-un antagonism în care nici partidele politice ale democraţiilor avansate nu se mai află demult.

Consider că fenomenul la care am asistat de cel puţin patru ani încoace este unul anormal din următorul motiv: trusturile de presă s-au comportat ca nişte partide politice, dorind să aibă avantajele puterii fără însă a avea şi responsabilitatea politică pe care o au organizaţiile politice. Moderatorii nu mai sunt mijlocitori ai comunicării dintre invitaţi, ci actori politici, persoane partizane care se manifestă asemenea agitatorilor politici, mergând până la a-şi jigni invitaţii în emisiuni². În acest timp, politicienii ajung să facă analize politice seci ca şi cum ei nu sunt cauza a ceea ce se întâmplă în viaţa politică.  După cum remarca Horia-Roman Patapievici³, „epoca televiziunii promovează la cele mai înalte cote de rating acest tip de teleast, care, deşi nu este ales de electorat (ci e numit de patron), face politică cot la cot cu politicienii, fără, fireşte, a suporta riscurile electorale ale acestora”.

Aşa cum am spus, cred că trusturile vor avantajele puterii politice fără să se simtă constrânse de vreo obligaţie publică, dar asta nu înseamnă că ele nu vor ajunge să plătească nişte costuri. Mi se pare justă afirmaţia Andreei Stoleru⁴: „Când partidelor le scade credibilitatea, plătesc un preţ mare prin pierderea voturilor. Am putea spune că în cazul televiziunilor e cam la fel: le scade votul de încredere, rating-ul”. Şi jurnalista îşi susţine afirmaţia pe datele privind rating-ul din luna mai 2010, care dovedesc faptul că posturile de televiziune cel mai angajate politic (Realitatea TV şi Antena 3) au pierdut câte un loc, în clasament urcând posturile generaliste. Motivul, susţine jurnalista, este acela că „nivelul de manipulare a atins cote îngrijorătoare. Canalul de comunicare s-a transformat în canal de manipulare, dezbaterile politice s-au tranformat într-un spectacol politic în care predomnină atacul la persoană iar ştirile par să fie mai degrabă un pamflet”.

Manifestarea unor importante canale mediatice ca partide politice a primit diverse explicaţii. Dorinţa acestora de „a pune” sau de „a da jos” preşedinţi, miniştri sau parlamentari a fost explicată de Stelian Tănase⁵ prin perspectiva unui „sindrom Watergate”. Este posibil, numai că aici nu este vorba de insistenţa unor jurnalişti în a descâlci iţele unei afaceri dubioase, ci de angajarea unor trusturi în acţiuni zilnice de linşaj mediatic şi manipulare. Asistăm la o monomanie, la indicarea obsesivă a unui singur vinovat pentru tot ceea ce se întâmplă (de la scandaluri politice la secetă, inundaţii şi cutremure): Traian Băsescu. Din perioada ceauşismului târziu nu am mai auzit rostindu-se cu atâta densitate şi intensitate numele preşedintelui României ca acum. Dacă atunci ţara respira prin plămânii „geniului Carpaţilor” şi trăia doar prin viaţa lui, astăzi întreaga viaţă a societăţii româneşti este redusă la universul Palatului Cotroceni şi explicată prin ceea ce face Preşedintele. 

Subscriu ideii că explicaţia a ceea ce se întâmplă cu această presă este implicarea patronilor acestor trusturi în actul editorial pentru a-şi rezolva interesele economico-politice. Este de notorietate faptul că Posturile Antena 1, 2 şi 3 sunt instrumentele mediatice ale omului de afaceri şi politicianului Dan Voiculescu. De asemenea, stenogramele discuţiilor telefonice ale lui Sorin Ovidiu Vîntu, date publicităţii în octombrie 2010, demonstrază relaţia pe care acesta o avea cu jurnaliştii de la Realitatea TV şi de la Academia Caţavencu. Pentru cei doi, mass media pe care le patronează sunt propriile „armate civile” ce trebuie să răspundă prompt la comanda patronilor.

Se susţine şi astăzi afirmaţia lui Edmund Burke potrivit căreia „presa este a patra putere în stat”. În istoria societăţii moderne ea chiar a fost un actor politic important. După cum afirma şi Tia Şerbănescu⁶, „presa a fost mereu actor politic. Inclusiv în anii ’90, când ţinea locul opoziţiei. Chestiunea e ce rol joci. Un rol de care societatea are nevoie, cum era în ’90 acea «anumită parte a presei» care îl stânjenea pe d-l Iliescu, tocmai pentru că era un actor politic incomod? Sau joci un rol de care patronul are nevoie?” Cred că a fi un actor politic nu înseamnă să te substitui altui actor politic. Implicarea politică a presei trebuie să fie diferită de cea a unui partid politic, fiindcă unul dintre obiectivele presei este acela de a urmări şi determina buna exercitare a puterii politice şi nu de a lua puterea politică de la actorii ce o exercită în mod legitim. Or, presa la care mă refer acum doreşte să guverneze şi nu să contribuie prin mijlocirea comunicării între societate şi putere la buna guvernare. Ea doreşte să fie nu a patra putere în stat (care să eficientizeze funcţionarea celorlalte trei), ci o super-putere care să dispună după propriile interese de celelalte trei puteri din stat.

Jurnalistul Cătălin Tolontan⁷ susţinea că „nu puterea presei, ci lipsa de putere a presei reprezintă un risc pentru democraţie”. Într-adevăr, cred că trebuie ca presa să aibă atâta putere cât îi este necesară pentru o bună informare a publicului şi pentru coagularea unor opinii coerente care să poată determina puterea politică să le ia în seamă în actul guvernării. Nu îmbrăţişez nici ideea din celebra spusă a lui Thomas Jefferson – „dacă aş avea putinţa de a hotărî ce e mai bine, guvern fără ziare sau ziare fără guvern, n-aş sta nicio clipă pe gânduri: aş alege a doua variantă” –, dar nici nu aş susţine stabilirea unei „fişe a postului” pentru presă de care vorbea Stelian Tănase⁸. Cred că orice societate are nevoie de o guvernare care să aibă presa ca principal preopinent. Important este ca societatea să consume cât mai repede formele de anormalitate în relaţiile dintre cele două părţi.  

BIBLIOGRAFIE

PATAPIEVICI, Horia-Roman, „Presa şi politica”, în Evenimentul zilei, 15 februarie 2007.
STOLERU, Andreea, „Presa, credibilitatea şi politica”, în http://andreeastoleru.ro/?p=72.
TOLONTAN, Cătălin, „Nu puterea presei, ci lipsa de putere a presei reprezintă un risc pentru democraţie”, 23.06.2010, www.tolo.ro.
TĂNASE, Stelian, prelegere ţinută la Conferinţa naţională „Mass media şi democraţia în România post-comunistă”, organizată la Iaşi de Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi şi revista Sfera Politicii, pe 23 noiembrie 2010.
ŞERBĂNESCU, Tia, „Dacă nu e caracter, nici credibilitate nu e”, în 22, 1.09.2009.
VASILE, Alina, „Jigniri dure între Cristian Boureanu şi Gabriela Vrânceanu Firea, în direct / Antena 3 îl dă în judecată pe Boureanu”,  www.adevarul.ro.

SORIN BOCANCEA – Conf. Univ. Dr. în cadrul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative.

 sus