Editorial

Mass-media şi ideologia democratică în România postcomunistă¹
 

DANIEL ŞANDRU
[Romanian Academy]

Abstract:
This article intends to highlight that, during the Romanian Post-communist transition, media and political institutions have to face the challenge of democratic deficit. From this point are issuing both the difficulty to establish a public debate space which can include citizens’ view and the institutional malfunctions of the fragile Romanian democracy.

Keywords: democratic deficit, democratic ideology, public space, ”media agoras”, Post-communism

Argument

Pe parcursul celor două decade de la iniţierea procesului de democratizare, practica politică din România a exhibat, în dese rânduri, acurateţea proiecţiilor normative cu privire la importanţa relaţiei dintre instituţiile media şi configurarea arhitecturii democratice. Fiind unul dintre aranjamentele instituţionale-cheie în orice democraţie consolidată, mass-media româneşti, articulate printr-un proces de tranziţie de la exerciţiul permanent al „gândirii unice”, propriu totalitarismului, la o pluralitate din ce în ce mai vocală, aşa cum se întâmplă în post-comunism, au trebuit să răspundă unei provocări care s-a manifestat, practic, la adresa întregii societăţi româneşti – aceea a deficitului de democraţie. Această provocare evidenţia, în primul rând, lipsa unei tradiţii democratice autentice, lucru pe care România îl împăr­tăşeşte – cu o singură excepţie, potrivit anumitor analize, aceea a Cehiei – cu celelalte state ale Europei de Est care, după 1945, au făcut parte din lagărul sovietic. Din aceasta decurg lipsa unei ideologii democratice atât la nivelul corpului social, cât şi la cel al liderilor politici, precum şi absenţa elementelor unei societăţi civile care să asigure existenţa unor discursuri alternative la cel al „societăţii politice”.

În acest articol, plec de la ipoteza că deficitul democratic ale cărui principale aspecte tocmai le-am expus a influenţat în mod hotărâtor atât evoluţia mass-media, cât şi aceea a democraţiei în România postcomunistă. În acest sens, îmi propun ca, într-o primă secţiune, să fac trimitere spre câteva argumente de natură normativă prin care să susţin importanţa înţelegerii ideologiei democratice în sensul unei „practici de gândire” pe care instituţiile media – cu tot ceea ce presupun acestea, de la jurnalişti şi până la politica editorială – ar trebui să le împărtăşească cu societatea şi cu liderii acesteia, încât consolidarea regimului democratic să se transforme într-o realitate. O a doua secţiune urmăreşte analiza modului în care instituţiile media au contribuit la articularea spaţiului public din România postcomunistă, prin raportare la tendinţele existente astăzi în plan european şi cu trimitere la poziţionarea cetăţenilor „în afara” jocurilor mediatice şi politice a căror miză este stabilirea agendei publice. Încerc să arăt că dificultăţile instituirii unui spaţiu public în care să fie vehiculate şi dezbătute, şi prin participarea cetăţenilor, valorile democratice au mers în aceeaşi cadenţă – atunci când nu au influenţat în mod direct – cu disfuncţiile instituţionale ale fragilei democraţii româneşti.

Democraţia ca „practică de gândire”

Relevanţa ideilor, opiniilor şi credinţelor vehiculate într-o anumită societate pentru arhitectura instituţională sau pentru tipul de regim politic care se instituie, ca formă a dominaţiei – în sens weberian – în respectiva societate a devenit o idee des frecventată în teoria politică, deopotrivă normativă şi empirică, a ultimei jumătăţi de secol. În contextul studiilor referitoare la precondiţiile existenţei unor regimuri democratice, autoritare sau totalitare, problema culturii politice este aşezată pe acelaşi plan cu cele ale tradiţiei istorice şi, respectiv, nivelului de dezvoltare economică. Şi în analizele relative la evoluţia procesului de democratizare în fostele ţări comuniste acest aspect revine, în mod pregnant, de două decenii încoace. Aceasta întrucât, după cum subliniază Robert Dahl când vorbeşte despre importanţa convingerilor şi a culturii democratice, „pentru ca o ţară să-şi sporească perspectivele stabilităţii democratice, cetăţenii şi liderii lor politici trebuie să susţină cu fermitate ideile, valorile şi practicile democratice. Cel mai sigur sprijin este obţinut atunci când aceste convingeri şi predispoziţii sunt adânc împământenite în cultura acelei ţări şi sunt transmise, în mare parte, de la o generaţie la alta”². Din punctul meu de vedere, o înţelegere pozitivă a conceptului de ideologie – într-un sens larg, socio-cultural, ce trimite spre funcţia sa de integrare-identitate³ – permite sublinierea importanţei ideologiei democratice în articularea unui spaţiu al socetăţii deschise. Având în vedere cazul României postcomuniste, deşi consider că deficitul de democraţie căruia societatea noastră trebuie încă să-i facă faţă (aflându-se, şi în acest moment, într-o fază de „organizare a democraţiei”⁴) antrenează deopotrivă disfuncţii ale instituţiilor media şi ale instituţiilor politice, nu intenţionez să sugerez că existenţa, într-o societate dată, a unei ideologii de tip democratic este şi suficientă pentru consolidarea unui regim politic democratic. Ce vreau să spun este că lipsa unei tradiţii autentice a dezbaterii democratice şi-a pus amprenta, în mod definitoriu, asupra modului în care a evoluat inclusiv relaţia dintre media şi politică în postcomunism. O ideologie sau o cultură democratică este în mod cert necesară pentru buna funcţionare a democraţiei, dar nu este, la fel de cert, şi suficientă. În combinaţie însă cu alte elemente, precum dezbaterea liberă, alegerile libere şi practica relaţiilor consensuale în plan social, pentru care se constituie în fundament, ideologia democratică asigură pilonii pe care o democraţie se poate institui şi menţine. Specific, în plus, că ideologia democratică este practic imposibilă în absenţa implicării active a cetăţenilor şi grupurilor sociale în actul de guvernare. Aşadar, ca „practică de gândire”, în sensul relevat de Michael Freeden⁵, ideologia democratică contribuie la dezvoltarea unui spaţiu al libertăţii, consensului şi compromisului rezonabil. Această înţelegere nu anulează, desigur, posibilitatea ca un asemenea spaţiu să fie disturbat de atitudini şi comportamente nedemocratice din partea grupurilor ale căror interese intră în conflict. În fond, democraţia nu este imună la existenţa tendinţelor nedemocratice şi nici nu presupune un tip de ordine politică a cărei dezvoltare să se producă sub un „clopot de sticlă”. Mai cu seamă în contexte practice precum cele proprii sinuoasei evoluţii postcomuniste din spaţiul est-european, marcată de obstacolele la adresa stabilităţii politice, insuficienta asimilare a ideologiei democratice se poate transforma într-un veritabil pericol. Din acest punct de vedere, atât decidenţii politici, cât şi cei din media ar trebui să respecte principiile rezonabilităţii şi responsabilităţii sociale. În acest sens, analizele empirice din teoria democratică subliniază necesitatea cooperării sociale pentru menţinerea şi consolidarea ordinii politice de tip democratic, cu atât mai mult cu cât s-a constatat că „dilema acţiunii colective n-ar apărea, poate, într-o lume a sfinţilor, dar altruismul universal este o premisă fantezistă, atât pentru acţiunea, cât şi pentru teoria socială. Dacă actorii nu sunt capabili să-şi ia angajamente credibile unii faţă de alţii, ei vor pierde multe oportunităţi de câştig pentru toată lumea – trist, dar raţional”⁶.

În România postcomunistă, posibilitatea vehiculării, la nivelul imaginarului social ori la nivelul spaţiului public, a valorilor specifice unei ideologii democratice a fost afectată, încă din punctul zero al tranziţiei spre democraţie, de elementele atavice ale precomunismului şi, respectiv, totalitarismului comunist. Mai vizibilă, poate, la nivelul expresiei instituţionale a politicii de „partid dominant”, cu veleităţi neocomuniste, această situaţie nu a ocolit, la începutul anilor ’90 mai cu seamă, nici spaţiul mediatic, aşa cum fusese acesta configurat imediat după disoluţia sistemului comunist. În condiţiile în care politicienii startului de tranziţie nu demonstrau că ar intenţiona să urmeze calea pluralismului – fie acesta şi incipient – iar instituţiile media de impact, „oficiale” (câteva cotidiane centrale, dintre care se remarca moştenitorul fostului ziar „Scânteia”, Televiziunea şi Radioul publice) mizau pe un discurs monocolor, crearea condiţiilor pentru diseminarea valorilor ideologiei democratice au fost sensibil întârziate. Atunci când acestea au apărut, după ciclul electoral din 1996, ele nu au avut suficient timp să se dezvolte, pentru că, urmare a alegerilor din 2000, „eroziunea democratică” şi-a făcut simţită, din nou, prezenţa. Cu toate că următorul ciclu electoral, cel din 2004, a permis crearea unei situaţii care să se înscrie în ceea ce Samuel Huntington numea „testul dublei alternanţe”⁷ şi a deschis, astfel, calea spre „organizarea democraţiei”, următoarea etapă a „algoritmului consolidării democratice” – aşa cum a fost acesta propus de Andreas Schedler⁸ – adică cea a „dezvoltării democraţiei”, nu a mai putut fi, din punctul meu de vedere, atinsă. Consider că există, aici, o dublă responsabilitate, cauzată de specificul nedemocratic al relaţiei dintre mass-media şi mediul politic pe parcursul întregii tranziţii româneşti şi observabilă cel puţin din punctul de vedere al faptului că atât decidenţii politici, cât şi cei care orientează politica editorială au „scos” cetăţenii din jocul a cărui miză esenţială este stabilirea agendei publice.

„Agorele media” şi spaţiul public postcomunist

Într-o lucrare devenită deja clasică pentru teoria empirică a democraţiei, Robert Dahl includea, în „setul minimal” al condiţiilor de posibilitate absolut necesare pentru existenţa unui asemenea regim politic, şi dreptul cetăţenilor de a avea acces la surse alternative de informare⁹. În condiţiile în care, la începutul anilor ’90, în România nu existau condiţiile evoluţiei rapide spre un regim de tip poliarhic – ceea ce e valabil şi pentru alte state foste comuniste – instituţiile media nou apărute au preluat, pe fondul unei veritabile „explozii” a libertăţii de expresie, rolul de motor al tranziţiei spre democraţie. Chiar dacă, în faza de început a procesului de democratizare – suficient de mult întârziată de noua putere instaurată – controlul mass-media „oficiale” revenea puterii politice, incipientul pluralism mediatic a contribuit decisiv la construcţia unui spaţiu public într-o ţară lipsită de tradiţia dezbaterii democratice autentice. Desigur, faptul că, pe parcursul anilor postcomunişti, au apărut tot mai multe instituţii media nu înseamnă că, automat, cetăţenii au avut acces la surse alternative de informare, lucru ce poate fi constatat şi astăzi, dacă avem în vedere tendinţa de „cartelizare” a presei. Dar meritul asigurării, cel puţin formale, a unui spaţiu public revine, de netăgăduit, mass-media şi, ulterior, evoluţiei graduale a societăţii civile. Spaţiul public românesc nu a fost însă şi nu a atins nici în prezent standardele dezbaterii democratice, dacă avem în vedere faptul că „o sferă publică funcţionând politic are nevoie nu numai de garanţiile venite din partea instituţiilor statului de drept, ea este legată şi de sprijinul moştenirilor culturale şi al modelelor de socializare, de cultură politică, a unei populaţii deprinse cu libertatea”¹⁰. Ce au reuşit însă, în opinia mea, instituţiile media, a fost să creeze premisele apariţiei şi dezvoltării a ceea ce anumiţi analişti numesc „agorele media”¹¹. Implicând evoluţii care merită, desigur, o dezbatere mult mai detaliată decât o permite spaţiul acestui articol, aceste agore media, în care au evoluat şi evoluează deopotrivă decidenţii politici şi jurnaliştii, ca şi comentatorii ori analiştii politici au devenit locuri în care se stabileşte agenda publică. Ele nu sunt însă, din perspectiva mea, nici spaţii în care cetăţenii sau grupurile sociale să se poată auto-reprezenta şi să-şi poată exprima, la rându-le, punctele de vedere cu privire la ce anume ar trebui să conţină agenda publică şi nici locuri în care diferenţele şi conflictele – altele decât cele dintre reprezentanţii instituţiilor media şi reprezentanţii clasei politice – să poată fi puse în discuţie. Cu alte cuvinte, regăsesc aici un alt efect al deficitului iniţial de democraţie şi, totodată, un obstacol în calea configurării unui spaţiu al dezbaterii publice articulat în conformitate cu valorile ideologiei democratice. „Agorele media” din România postcomunistă – reprezentate, mai cu seamă, de trusturile ce includ televiziuni cu impact politic – au arhitectura discursivă a unor „arene” din care, exceptând calitatea „electorală” şi, respectiv, cea de „audienţă”, cetăţenii şi grupurile sunt excluşi. Instituţiile media se transformă, astfel, în actori politici, urmărind interese specifice, şi ies din zona societăţii civile, constituindu-se, practic, în competitori ai clasei politice în lupta pentru influenţă şi chiar pentru putere politică. Bineînţeles că, aşa cum indică Peter Gross, situaţia nu poate fi invocată doar în cazul României postcomuniste¹². Pe de altă parte, politicienii înşişi contribuie la simbolismul de factură mitologică prezent în această arenă. Asumând jocul politic în sensul unui „spectacol” – o imagine care, în fapt, este proprie electoralismului specific societăţii democratice – aceştia au devenit conştienţi că „actorul politic trebuie să apară în împrejurări excepţionale care să-l legitimeze ca erou sau salvator, credibilitatea sa rezultând din competenţele pe care le manifestă, din succesele sale, din apariţiile sale fizice şi din forţa de a domina, având capacitatea de a păstra controlul asupra situaţiilor şi asupra lui însuşi”¹³. Ceea ce rezultă e un spaţiu al confruntării permanente, din care dezbaterea democratică, una care să implice şi cetăţenii, este eludată, şi din care sunt emise public acuzaţii bi-direcţionale: dinspre politicieni înspre jurnalişti şi patronii lor şi, invers, dinspre aceştia din urmă înspre clasa politică. În aceste condiţii, însăşi credibilitatea democraţiei ca tip de regim politic – atâta câtă există – este suspendată. Restrângându-i-se calităţile de actant politic la a face parte din „public” (în sens de „audienţă”) şi, respectiv, din „electorat”, cetăţeanul este situat într-o poziţie de pasivitate şi obligat să urmărească ping-pong-ul mediatic dintre instituţiile media şi politicieni. În mod evident, această stare de lucruri înseamnă un recul din perspectiva organizării politice de tip democratic. Poate mai acut în statele post-comuniste, acesta este însă constatat şi în analizele recente referitoare la spaţiul Uniunii Europene¹⁴. Alături de apariţia condiţiilor de posibilitate – graţie expansiunii accesului democratic la informaţie prin intermediul Internetului, al reţelelor de socializare şi, în general, al new-media – pentru configurarea unor „contra-spaţii publice”¹⁵, în care entităţile individuale ori comunităţile constituite în funcţie de diverse criterii se pot exprima, „terapia democratică” ar putea să includă ceea ce Margot Wallström, vicepreşedinte al Comisiei Europene şi, de asemenea, comisar pentru Relaţii Instituţionale şi Comunicare considera a fi „drepturile de comunicare ale cetăţenilor”¹⁶.

Pentru România postcomunistă, rămâne problematică, deocamdată, „reintegrarea” cetăţenilor şi a grupurilor sociale în dezbaterea publică. Accentuarea unei pasivităţi civice care reprezintă, oricum, un element atavic al precomunismului şi comunismului, dublată de „confiscarea” dezbaterii publice de către instituţiile media şi clasa politică nu poate avea drept consecinţă decât deresponsabilizarea cetăţenilor şi obstacularea dezvoltării democratice.

Bibliografie

DAHL, Robert A., Poliarhiile. Participare şi opoziţie, Iaşi: Editura Institutul European, 2000.
DAHL, Robert A., Despre democraţie, Iaşi: Editura Institutul European, 2003.
FREEDEN, Michael, Ideologies and Political Theory: A Conceptual Approach, Oxford: Clarendon Press, 1996.
GARCIA-BLANCO, Iñaki; Van BAUWEL, Sofie; CAMMAERTS, Bart, „The Realm of Contemporary Media Agoras”, în Media Agoras: Democracy, Diversity, and Communication, edited by Iñaki Garcia-Blanco, Sofie Van Bauwel and Bart Cammaerts, Cambridge: Scholars Publishing, 2009.
GROSS, Peter, Mass media şi democraţia în ţările Europei de Est, Iaşi: Editura Polirom, 2004.
HABERMAS, Jürgen, Sfera publică şi transformarea ei structurală. Studiul unei categorii a societăţii burgheze, Bucureşti: Editura Univers, 1998.
HAINEŞ, Rosemarie, Televiziunea şi reconfigurarea politicului, Iaşi: Editura Polirom, 2002.
HUNTINGTON, Samuel, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century, Norman and London: University of Oklahoma Press, 1991.
NIEMINEN, Hannu, „The European Public Sphere and Citizens’ Communication Rights: A Proposal for Democratic Media Policy in the European Union”, în Media Agoras: Democracy, Diversity, and Communication, edited by Iñaki Garcia-Blanco, Sofie Van Bauwel and Bart Cammaerts, Cambridge: Scholars Publishing, 2009.
PUTNAM, Robert D., Cum funcţionează democraţia, Iaşi: Editura Polirom, 2001.
SCHEDLER, Andreas, „Ce este consolidarea democratică?”, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002.
ŞANDRU, Daniel, „Democratizare şi valori politice în România postcomunistă”, în Al. Zub, Adrian Cioflâncă (editori), Cultură politică şi politici culturale în România modernă, Iaşi: Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, 2005.
ŞANDRU, Daniel, Reinventarea ideologiei. O abordare teoretico-politică, Iaşi: Editura Institutul European, 2009.
WALLSTRÖM, Margot, From the blame game to day-to-day partnership: European Comission, the German Presidency and the Member States discuss the key principles of EU communication policy, Stakeholders’ Conference on White Paper in Berlin, 18 January 2007, http://www.europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=SPEECH/07/25&format=HTML&aged=0&language=EN&guiLanguage=en.

WIMMER, Jeffrey, „Revitalization of the Public Sphere? A Meta-Analysis of the Empirical Research About Counter-Public Spheres and Media Activism”, în Media Agoras: Democracy, Diversity, and Communication, edited by Iñaki Garcia-Blanco, Sofie Van Bauwel and Bart Cammaerts, Cambridge: Scholars Publishing, 2009.

DANIEL ŞANDRU – Conf. Univ. Dr. în cadrul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, Facultatea de Şti-inţe Politice şi Administrative. Bursier postdoctoral al Academiei Românie, filiala Iaşi.

 sus