Recenzie

Sistemul sanitar şi veşnicele sale probleme

---

Alina Ioana Şuta, Oana Mihaela Tămaş, Alin Ciupală, Constantin Bărbulescu, Vlad Popovici, Legislaţia sanitară în România modernă (1874-1910)
Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2009, 745 pp.

---

Impresionantul volum de documente publicat prin grantul „Elita medicală românească şi procesul modernizării societăţii rurale din România (1859-1914)” îşi propune să ofere o imagine asupra unei părţi din modernizarea statului şi a instituţiilor sale - modernizarea igienică şi sanitară.

Cei cinci autori includ în cele aproape 750 de pagini legile sanitare, legi cu caracter sanitar, regulamente sanitare generale, dar şi câteva exemple de astfel de regulamente cu aplicaţie locală. După cum spune Constantin Bărbulescu în „Nota asupra ediţiei”, publicarea tuturor regulamentelor generale şi a tuturor celor locale ar fi dus la apariţia a încă unui volum de dimensiuni asemănătoare. Miza cărţii nu este legislaţia în sine, ci „modul în care ea transformă realitatea socială”1. Perioada la care se referă volumul, 1874-1910, cuprinde prima lege sanitară dezbătută în Parlament în 1872 şi votată în 1874 şi cea de-a doua lege, din 1910. În paralel cu schimbările petrecute în aceşti 36 de ani, prima lege sanitară este modificată de cinci ori.

Lucrarea include pe lângă documente şi un „Ghid de întrebuinţare. Modernizarea societăţii româneşti în secolul al XIX-lea”, redactat de Alin Ciupală, ce oferă o imagine de ansamblu asupra evoluţiei societăţii, de la consecinţele instaurării regimului fanariot şi până la transformările petrecute sub regele Carol I.

„Notele despre legislaţia sanitară în Vechiul Regat” întregesc tabloul creionat de documentele publicate prin introducerea de fragmente din rapoartele medicilor membri ai Consiliului Medical Superior, devenit ulterior Consiliul Sanitar Superior. Doctori ca Fotino, I. Felix sau N. Maldarescu, descriu aplicarea sau, mai exact, neaplicarea legilor şi a regulamentelor la faţa locului. Deşi imaginea pe care şi-o poate forma cititorul la parcurgerea acestor notaţii este una aproape înfricoşătoare, Constantin Bărbulescu ne avertizează că rapoartele erau menite să sublinieze situaţiile negative astfel încât Ministerul de Interne să poată lua măsuri de combatere, de „îndreptare”. O astfel de situaţie este descrisă de unul dintre membrii Consiliului: în 1898, doctorul Cruceanu este însărcinat cu combaterea unei epidemii de scarlatină în două comune din judeţul Prahova. Văzând situaţia dezastruoasă, medicului i se pune la dispoziţie un detaşament militar, menit să menţină izolate casele infectate. Cu toate acestea, „locuitorii găseau mijloace să comunice cu casele infectate, fie de-a dreptul, fie că săreau gardurile grădinilor sau prin alte dosuri, de unde nu puteau fi supravegheaţi, parcurgând distanţe mari până izbuteau să intre în casele infectate”. În cadrul acestui proiect, membrii grantului îşi propun să publice rapoartele sanitare într-un volum viitor, ce ar trebui să includă şi o scurtă prezentare a celor cinci autori.

Legislaţia sanitară în vigoare după jumătatea secolului al XIX-lea reglementează organizarea serviciului sanitar, exercitarea profesiei de medic, înfiinţarea şi funcţionarea farmaciilor, igiena publică, combaterea epidemiilor şi chiar „statutul personalului direcţiunii generale a serviciului sanitar”, reprezentând leafa şi diurna acestuia.

Astfel, „Legea pentru alcătuirea unui fond al asistenţei sanitare a sătenilor”2, publicată în 1906, prevede „înfiinţarea unui fond pentru asistenţa sanitară a sătenilor, ale cărui venituri vor servi pentru înfiinţarea, înzestrarea, şi întreţinerea tuturor spitalelor rurale, ospiciilor, sanatoriilor şi a altor aşezăminte”, dar şi clădirea treptată, „pe cât posibil, la centrul fiecărei circumscripţii medicale, spitale, având fiecare câte un pavilion pentru boli obişnuite, un pavilion de izolare pentru infecto-contagioşi, băi şi anexele cuvenite”. Legea mai precizează că „băile vor fi aşezate, încât să poată servi şi ca băi populare ale regiunii”, dar şi că „veniturile nu vor putea fi distrase, sub nici un cuvânt, de la destinaţiunea lor”.

„Regulamentul concursurilor pentru posturile medicale”, din 1885, prevedea atât cadrul general şi condiţiile de desfăşurare, dar şi numărul probelor, felul lor şi materia concursului, în funcţie de categoria de medici.

Din „Regulamentul asupra comerţului cu substanţe medicamentoase şi otrăvitoare” aflăm că „băcanii şi alţi asemenea comercianţi care au prăvălie sunt liberi a vinde materiale care sunt de neapărată trebuinţă pentru exersarea diferitelor meserii şi industrii”, astfel că „băcanii pot vinde cu ridicata şi cu amănuntul” substanţe medicamentoase precum foi de dafin, scorţişoară, cuişoară, apă minerală, parfum şi sare de lămâie.

Un alt exemplu: „Regulamentul pentru organizarea interioară a farma­ciilor”2, din 1886, prevede ca „farmaciile să fie situate în străzi accesibile, la locuri lesne de găsit, şi să aibă firma bine vizibilă cu inscripţia: Farmacie. Toate farmaciile să fie deschise publicului în toate zilele fără excepţiune, de la orele 6 di­mi­neaţa până la orele 11 seara. În timpul nopţii, la chemarea ce se va face prin sunarea clopoţelului, trebuie a se deschide şi a se face ordonanţa medicală”. Medicamentele trebuiau păstrate în vase care să împiedice alterarea lor, iar vasele trebuiau aşezate în ordine alfabetică.

Toate aceste legi şi regulamente arată gradul de modernizare la care se spera prin adoptarea şi punerea lor în practică. Citirea acestor regulamente poate crea senzaţia unei organizări impresionante, în timp ce parcurgerea fragmentelor din rapoartele medicilor creează impresia unei nepăsări şi ignoranţe în aplicarea acestor reglementări. Volumul are însă meritul de a tempera ambele perspective, de a sublinia progresul important făcut în această perioadă, dar şi de a evidenţia lacunele legislative sau lipsa aplicării omogene a normelor în întregul Regat.

Simona Deleanu
[The University of Bucharest]

NOTE

SIMONA DELEANU – Licenţă la facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti, masterandă la ace-eaşi facultate.

 sus