Studiu de caz

Modele de justiţie şi drept european:
deciziile Curţii Europene de Justiţie şi deciziile CEDO

 

FRANCINE JAOMIASA
[The University of Bucharest]

Abstract:
In this study, the author examines the situation created after a lawsuit filed by the president of French National Front party, Jean-Marie Le Pen to the CEDO against the French state, the present case constitute racial discrimination of people with another religious orientation than the country's increasingly who have emigrated in this case the Muslims who emigrated to France, and the interference of authorities in the applicant's freedom to express their own opinions. Also the author makes a thorough analysis of the general situation wich was made in all European countries by migrating to these citizens of islamic states in the context of globalization.

Keywords: Racism, process, rights, islamism, CEDO

Normele şi reglementările la nivelul dreptului european au evoluat simţitor de la crearea Uniunii Europene în 1993. Organismele abilitate cu apărarea şi dezvoltarea dreptului european reprezintă obiectul acestei lucrări. Finalitatea lucrării este de a investiga modul în care dreptul european este înţeles, aplicat şi dezvoltat la nivelul Uniunii Europene, fiind analizată în mod explicit o decizie referitoare la conotaţiile religioase ale puterii executive – Decizia de admisibilitate Le Pen vs. Franţa (cererea nr. 18788/09), Decizia din 7 mai 2010. Principalele centre decizionale referitoare la problemele de drept în cadrul european sunt Curtea Europeană de Justiţie şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Aceste două organisme au evoluat treptat şi au ajuns să reprezinte cele mai înalte foruri de justiţie întâlnite la nivelul continentului european. Problemele şi atribuţiile fiecărei curţi se aseamănă în mare măsură, dar ridică şi diferenţe importante de procedură şi influenţă la nivel european.

Decizia de admisibilitate Le Pen vs. Franţa (cererea nr. 18788/09), Decizia din 7 mai 2010 – Amenda impusă asupra lui Jean-Marie Le Pen pentru afirmaţii despre musulmani în Franţa a fost justificată.

În 2005, preşedintele partidului francez Frontul Naţional, Jean-Marie Le Pen a fost amendat cu 10.000 EURO pentru „incitare la discriminare, ură şi violenţă împotriva unui grup de persoane”, reprezentat de musulmani. Afirmaţiile au fost realizate în cadrul unui interviu publicat în ziarul Le Monde. El a afirmat că „în ziua în care în Fraţa nu vor mai fi 5 milioane de musulmani ci 25 de milioane, ei o să fie la conducere”.

Curtea de Apel din Paris a aplicat reclamantului o amendă în 2008, tot de 10.000 EURO, după ce acesta a comentat într-un ziar prima amendă, susţinând: „Când spun oamenilor că atunci când vom avea în Franţa 25 de milioane de musulmani, va trebuie să avem grijă de noi, deseori oameni îmi spun: «Dar Domnule Le Pen, deja acesta este situaţia în prezent» - şi oamenii au dreptate”¹. Curtea de Apel a considerat că aceste comentarii sugerează că securitatea francezilor depinde de respingerea comunităţii musulmane. Curtea a reţinut că libertatea de exprimare a reclamantului nu poate fi considerată o justificare pentru afirmaţii care incită la vionenţă şi ură. În 2009, Curtea de Casaţie a respins apelul reclamantului.

Curtea a considerat că autorităţile au comis o ingerinţă în dreptul reclamantului la liberă exprimare, în forma unei condamnări penale. Această ingerinţă a fost prevăzută de lege, a urmărit un scop legitim, anume, protecţia reputaţiei şi drepturilor altora. Curtea a reiterat importanţa de care se bucură dreptul la liberă exprimare în contextul dezbaterilor politice într-o societate democratică şi că acest drept nu se referă doar la informaţii sau idei care sunt receptate în mod pozitiv de către public, dar şi la acele informaţii care sunt ofensive, sochează sau deranjează. De asemenea, oricine se implică într-o dezbatere de interes public, poate recurge la exagerări sau chiar la provocări, cu condiţia să respecte drepturile şi reputaţia altora.

Afirmaţiile reclamantului au fost făcute în contextul unei dezbateri generale asupra integrării imigranţilor. De asemenea, ţinând cont de amploarea variată a problemelor în discuţie, care în anumite condiţii pot genera neînţelegeri, această problemă pretinde ca statul să aibă o marjă de apreciere considerabilă în aprecierea necesităţii ingerinţei în dreptul la liberă exprimare.

În cazul reclamantului, comentariile acestuia, în mod sigur au prezentat comunitatea musulmană într-o lumina deranjantă care ar fi putut să ivească sentimente de respingere şi ostilitate. El i-a instigat pe francezi împotriva unei comunităţi a cărei convingere religioasă a fost explicit menţionată şi a cărei creştere rapidă a fost prezentată ca fiind deja o ameninţare latentă la adresa demnităţii şi securităţii poporului francez.

Ca urmare, Curtea europeană a considerat că motivele furnizate de instanţele naţionale pentru condamnarea reclamantului au fost relevante şi suficiente. Nici amenda impusă nu poate fi considerată disproporţionată. Curtea a ajuns la concluzia că ingerinţa în dreptul la liberă exprimare a reclamantului a fost necesară într-o societate democratică, cererea sa fiind astfel respinsă.

Utilizând acest caz, vizăm să evidenţiem posibilitatea de care se bucură orice persoană de a-şi afirma credinţa într-un spaţiu dominat de o religie, alta decât a sa, care este împărtăşită de majoritatea cetăţenilor statului în mijlocul căruia trăieşte. Legislaţia modernă a ţinut cont de existenţa unor regimuri nedemocratice care nu permiteau sau îngrădeau libertatea religioasă şi a reglementat dreptul fiecărei persoane de a-şi alege sau de a-şi manifesta religia, fără ingerinţe din partea statului, a unor grupuri sau persoane. Acest lucru este susţinut de primele trei articolele ale Declaraţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra eliminarii tuturor formelor de intoleranţă şi de discriminare bazate pe religie sau convingere².

În pofida acestor precizări normative, mulţi indivizi sunt afectaţi de pe urma discriminării religioase. Un exemplu relevant este reprezentat de islamism. Diferenţele de natură culturală nu au constituit un subiect al condiţiilor de aderare la Uniunea Europeană, însă perspectiva aderării Turciei şi creşterea influenţei islamului în viaţa politică face ca ele să capete o altă dimensiune³. Pentru naţiunile europene, islamul nu reprezintă o necunoscută. Mai mult, contextul social şi politic s-a schimbat şi astăzi milioane de musulmani trăiesc în Europa, fiind născuţi aici⁴. Conform principiilor demaocraţiei nu pretind decât un tratament egal cu toţi ceilalţi membri ai naţiunilor în mijlocul cărora trăiesc – „să beneficieze de drepturile şi libertăţile pe care statele le recunosc confesiunilor creştine”⁵. La prima vedere revendicările acestora sunt legitime, fiind vorba de unul de drepturile fundamentale ale omului, respectiv, libertatea religioasă. În condiţiile sporului demografic al musulmanilor rămâne de văzut în ce recomandările făcute de Comisia Europeană cu privire la combaterea intoleranţei şi discriminării faţă de musulmani se vor aplica în realitate, având în vedere înţelegerea greşită a fundamentalismului islamic⁶.

Pentru o înţelegere adecvată a islamismului se dovedeşte a fi necesară o analiză comparativă între valorile politice ale Islamului şi ale liberalismului occidental în vederea susţinerii similitudinii acestora în ceea ce priveşte ideea de libertate. În pofida argumentelor care evidenţiază numai incongruenţa dintre cele două civilizaţii, şi chiar raportarea conflictuală, cel puţin din perspectivă axiologică, se va susţine că există anumite coordonate comune.

Sistemul instituţional islamic nu întruneşte condiţiile impuse de liberalism şi nici exigenţele statului de drept: participare la viaţa politică a indivizilor, existenţe drepturilor şi libertăţilor politice şi sociale, asigurarea distincţiei dintre public şi privat, separarea puterilor în stat, sistem economic de natură concurenţială.

Ceea ce caracterizează Islamul din perspectivă istorică prin idenficarea autorităţii ecleziastice cu autoritatea politică este deficitul de democraţie şi lipsa libertăţii⁷, cel puţin a libertăţii, aşa cum este ea înţeleasă în spaţiul geopolitic occidental. În cadrul Islamului actual există un paradox al democraţiei: sunt evidente tendinţele către principiile democraţiei, dar realităţile social-politice se caracterizează tot prin lipsa libertăţii: „democraţia este populară, dar rară”⁸.

Deşi statistic după anii ‘50, cererea principiilor democratice la nivel instituţional este destul de mare⁹, ele nu au un principiu de continuitate, iar reformele realizate în cadrul anumitor ţări islamice nu au consecinţe pe termen lung. Consider că o cauză importantă pentru acest fapt este reprezentată de nedefinitivarea descentralizării instituţionale şi de încercările eşuate de a delimita puterea politică de autoritatea ecleziastică, cu atât mai mult cu cât mulţi reprezentanţi politici sunt de fapt lideri spirituali. Mai mult, caracterul limitat al principiilor democratice este o consecinţă a modului în care este conceptualizată guvernarea. De asemenea, sistemul economic promovat blochează aplicarea normelor democratice.

Se consideră că democraţia islamică este invers proporţională cu venitul¹⁰. Sistemul economic asigurat prin Ihara şi Murabaha determină putere economică, dar cu statut mediu¹¹. Concepţia asupra proprietăţii şi interzicerea creditelor constituie obstacole pentru mărirea eficienţei economice la nivel internaţional. Sistemul islamic bancar este unul închis, care asigură stabilitate, dar nu şi progres economic pe termen lung.

Imposibilitatea progresului economic pe termen lung poate fi susţinută atât din perspectiva procedurilor financiare permise, cât şi din perspectiva sistemului economic dominant la nivel internaţional. Investiţiile(murabaha) sunt permise doar în anumite condiţii pentru a fi permise. Pe termen scurt, instituţiile financiare trebuie să achiziţioneze produse pe care le revind cu un comision adiacent. Pe termen lung, investiţiile se pot realiza doar prin asociere cu un client (mudaraba) sau în cadrul unui parteneriat (muşaraka) pentru desfăşurarea unei activităţi economice, iar dividendele nu sunt proporţionale cu profitul, ci cu investiţiile realizate.

Acest sistem este incompatibil cu sitemul bancar internaţional şi cu sistemul economiei de piaţă. În primul rând, taxele şi impozitele constituie o sursă de venit atât pentru bugetul privat reprezentat de instituţiile bancare, de producători, cât şi pentru bugetul de stat. În al doilea rând, funcţia banilor nu poate fi doar de schimb, toate funcţiile banilor sunt interdependente. De asemenea, resursele de petrol având un caracter limitat, nu constituie o sursă de venit viabilă pe termen lung. Acelaşi lucru se poate afirma despre comerţ. Sistemul bancar islamic, deşi prezintă avantaje pe termen scurt – oferă stabilitate şi pierderi mai mici în condiţii de criză economică, pe termen lung va cunoaşte un proces de depreciere în măsura în care toate celelalte sisteme financiare utilizează creditele şi dobânzile. Critica potrivit căreia sistemul financiar occidental reprezintă o modalitate nelegitimă de îmbogăţire a celor ce deţin capital, nu poate fi acceptată din perspectiva economiei de piaţa, la nivelul căreia unul dintre factorii de eficienţă este desemnat de viteza de rotaţie a banilor.

O altă limită a sistemului economic islamic este reprezentată de gradul de eterogenitate al forţei de muncă¹². Această eterogenitate este cauzată de preponderenţa politicilor tradiţionale în cadrul sistemului economic. Astfel, forţa de muncă din ţările islamice, menţin eficienţa, dar nu reuşesc o creştere a acesteia¹³.

Economia islamică va fi viabilă pe termen lung atunci când va permite introducerea creditelor, dar mai ales ralierea la normele occidentale impuse de economia de piaţă se va realiza când indivizii îşi vor exercita drepturile şi libertăţile în cadrul sectorului economic, când vor avea libertate de acţiune. Libertatea musulmanilor este o pseudolibertate în măsura în care este doar o altă formă de manifestare a libertăţii religioase.

Politica instituţională a Islamului ar trebui să se raporteze nu la diferenţele dintre cele două civilizaţii, ci la elementele semnificative de legătură. Regionalizarea ar reprezenta o soluţie viabilă. Globalizarea nu este un proces întâmplător. Globalizarea cunoaşte o strategie internă coerentă. Regionalizarea pe care o promovează Islamul prin păstrarea caracterului tradiţional la nivelul instituţiilor politice şi economice nu este doar o treaptă necesară înspre globalizare, ci şi un element constitutiv esenţial al acesteia. Zbigniew Brzenizski susţine că scopul SUA în cadrul procesului de globalizare este „să construiască un trainic cadru de cooperare geopolitică globală” şi să ocupe poziţia de arbitru al „managementului global”. Brzenizski consideră că „succesul geostrategic al acestei cauze ar reprezenta menirea adecvată rolului Americii în calitate de primă, unică şi ultimă superputere globală reală”. În pofida acestei poziţii, SUA nu este singurul factor al globalizării. Europa şi Uniunea Europeană devin vectori relevanţi ai globalizării. Această realitate socio-politică este recunoscută de Brzenizski, care evidenţiază că SUA trebuie să acţioneze alături de Uniunea Europeană „pentru o planificare politică globală susţinută”.¹⁴

Globalizarea devine o problemă a Islamului ca în cazul oricărei ţări. Problema în situaţia Islamului e mult mai amplă în condiţiile în care încă se află în cadrul procesului de stabilire a unei identităţi, cel puţin din perspectivă instituţională¹⁵.

Promovarea propriilor politici la nivel internaţional este dependentă şi de modul în care este perceput Islamul. În urma amplificării conflictelor etnice cu conotaţie islamică, din cauza atacurilot teroriste ale anumitor musulmani şi mai ales prin prisma atacului de la World Trade Center şi a Pentagonului de la 11 septembrie 2001 s-a fixat o înţelegere greşită a Islamului şi s-au format, mai ales în rândul occidentalilor, foarte multe prejudecăţi¹⁶. Nu numai că SUA şi-a reorientat politica externă, acordând mai mult interes problemelor de securitate decât celor de natură economică, iar alte state, precum Rusia şi China au devenit strategice pentru SUA, Islamul aflat în plin proces de reorientare spirituală se confruntă cu problema indistincţiei dintre fundamentalismul său de natură reformistă, care apelează la stipulările canonice şi terorism¹⁷.

Din perspectiva istoriei sinuoase, a realizării identităţii dintre puterea ecleziastică şi cea politică, a tendinţelor reformiste iniţiate în secolul al XIX-lea fie de natură religioasă, fie de natură laică, cu concepţii despre libertatea individuală, proprietate, sistem financiar, tributare perceptelor canonice, Islamul actual în condiţiile lumii contemporane, caracterizate prin liber schimb, prin sistem concurenţial, prin separarea puterilor în stat, prin asigurarea drepturilor şi libertăţilor individuale se confruntă nu numai cu crize identitare ci şi cu un statut inadecvat care limitează derularea unor relaţii internaţionale potrivite contextului geopolitic.

În pofida diferenţelor dintre lumea islamică şi cea occidentală se va argumenta că există un fundament pentru democratizarea ţărilor islamice, iar acesta este reprezentat tot de legislaţia divină, dar în urma unei înţelegeri profunde. Constituţionalismul specific sistemelor social politice democratice cu semnificaţia de „rule of low” simbolizează următoarele aspecte: subordonarea faţă de lege, egalitatea în faţa legii, dreptate ca respectare a legii, existenţa libertăţii pe baza constrângerilor legislative, deoarece se cunoaşte modalitatea în care va fi folosită puterea coercitivă şi implicit ce mijloace să fie folosite pentru atingerea propriilor scopuri astfel încât să nu fie limitată libertatea celorlalţi¹⁸.

Toate aceste aspecte se regăsesc la nivelul politicii instituţionale promovate de Islam, dar au conotaţie religioasă¹⁹. Legislaţia faţă de care toţi sunt egali şi prin care îşi afirmă este reprezentată de Sharia. De asemenea, deciziile judecătoreşti se subsumează acesteia. Din acestă perspectivă singura limită a Islamului în cadrul procesului de democratizare este centralizarea instituţiilor sociale, politice şi economice sub numele preceptelor religioase. Legătura explicită dintre religie şi politică nu constituie o limită inerentă în calea procesului de democratizare, ci lipsa distincţiei dintre puterile statului. Poate că fundamentarea religioasă a sistemului instituţional a Islamului va constitui un factor al stabilităţii pe termen lung, având în vedere pe de o parte superioritatea valori relogioase faţă de valorile sociale, politice şi economice, iar pe de altă parte carcaterul firav al individualismului şi al spiritului economic exagerat al unor ţări democratice.

Drept stategii instituţionale viabile pentru politica economică a Islamului actual atât pe termen lung, cât şi pe termen lung pot fi evidenţiate: depăşirea crizelor de identitate, raportarea la tradiţia religioasă astfel încât să fie asigurată descentralizarea instituţională, liberalizarea instituţiilor, depăşirea sistemului economic tradiţional prin introducerea sistemului de creditare, consolidarea comerţului pe baza sistemului finaciar, asigurarea mai multor drepturi şi libertăţi sociale, politice şi economice indivizilor având în vedere faptul că valoare unei societăţi depinde de valoarea indivizilor care o compun, favorizarea participării indivizilor în calitate de cetăţeni la viaţa economică şi politică, depăşirea autocraţiei, promovarea unor relaţii internaţionale în vederea creşterii eficienţei economice şi a securităţii globale.

Comunicarea dintre cele două lumi devine esenţială. În acest sens, trebuie regândită politica economică a ambelor lumi. Uniunea Europeană ar trebuit să realizeze un efort de înţelegere a Islamismului, să permită şi să asigure în măsura posibilităţilor un cadrul adecvat pentru dezvoltarea acestora conform propriilor specificităţi şi nu în ultimul rând să încerce dezvoltarea unui dialog politic, economic şi cultural. De asemenea, Islamul trebuie să înţeleagă particularităţile lumii contemporane, şi să îşi democratizeze instituţiile prin depăşirea crizelor de identitate, raportarea la tradiţia religioasă, astfel încât să fie asigurată descentralizarea instituţională, liberalizarea instituţiilor, depăşirea sistemului economic tradiţional prin introducerea sistemului de creditare, consolidarea comerţului pe baza sistemului finaciar, asigurarea mai multor drepturi şi libertăţi sociale, politice şi economice indivizilor având în vedere faptul că valoare unei societăţi depinde de valoarea indivizilor care o compun, favorizarea participării indivizilor în calitate de cetăţeni la viaţa economică şi politică, depăşirea autocraţiei, promovarea unor relaţii internaţionale în vederea creşterii eficienţei economice şi a securităţii globale.

Ca şi în cazul încălcării drepturilor omului, dacă statul se face vinovat de aplicarea unor decizii ce aduc prejudicii individului, statul trebuie să-l despăgubească pe acesta. Conform normelor europene dacă statul a încălcat prevederile Tratatului CE atunci statul va trebui să despăgubească entităţile afectate şi să-şi alinieze legislaţia la cea europeană. În comparaţie cu procedurile desfăşurate la Curtea Europeană de Justiţie, procedurile CEDO sunt, cel puţin în teorie, mai simple.

Consiliul Europei şi Uniunea Europeană au avut la început un sistem juridic al drepturilor omului asemănător cu cel pe care îl are ONU în ziua de azi.²⁰ Observând ineficienţa şi lentoarea cu care funcţionează sistemul ONU, Europa a fost „prima care şi-a supus membrii unei anumite norme de legalitate internaţională” prin „abolirea Comisiei Europene şi crearea Curţii Europene a Drepturilor Omului”.²¹ Curtea are jurisdicţie totală pentru a judeca plângeri depuse de statele membre sau indivizi. Prin urmare jurisdicţia CEDO este obligatorie pentru toate statele, indivizii având acces direct la CEDO iar deciziile sale sunt finale şi obligatorii pentru statele aflate în culpă. „Curtea Europeană a Drepturilor Omului este singurul tribunal supra-naţional al drepturilor omului din lume ce permite indivizilor să reclame în mod direct statele membre”.²²

Din punct de vedre al funcţionării şi relevanţei la nivel internaţional Dreptul European este în momentul de faţă, prin instituţiile ce îl reprezintă, un model pentru organismele similare de pe alte continente. Atât CEDO cât şi CEJ au atribuţii şi domenii în care prezenţa şi aportul lor este indispensabil, iar funcţionarea întregului mecanism european depinde de modul în care problemele de drept sunt interpretate şi aplicate de aceste instituţii. Reglementarea şi armonizarea legislaţiei europene reprezintă unul din principalele puncte de coeziune la nivelul întregului continent. Fără acestă reglementare şi implementare continuă a dreptului comunitar, existenţa Uniunii Europene nu ar fi posibilă.

 sus