Studiu de caz

Procedura hotărârii pilot în jurisprudenţa CEDO
Cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României

 

OANA SURDESCU
[Spiru Haret University]

Abstract:
This study analyses the ‘pilot judgment procedure’ developed by the European Court of Human Rights - and identifies the principal elements and characteristics of the procedure, its application in key cases and the principles applied by the Court when delivering pilot judgments. The importance of ‘pilot judgment procedure’ is to solve the problem of high numbers of similar applications coming before the Court. A particular focus of the work is the pilot judgment Maria Atanasiu and Others v. Romania in which the Court adjourns the cases concerning properties nationalised during the communist era in Romania pending general measures at national level.

Keywords: pilot judgment procedure, European Court of Human Rights, repetitive cases, restitution, effective protection

1. Preliminarii.

În ultimii ani, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat noi proceduri, precum procedura hotărârii pilot care face posibilă identificarea grupului mare al cauzelor identice, toate vizând pe fond aceleaşi încălcări ale legii. Cauzele de acest tip, aşa numitele cauze repetitive sunt din ce în ce mai numeroase în faţa Curţii şi reprezintă o parte semnificativă a volumului de muncă al acesteia contribuind la congestionarea sa.

În cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului este sesizată cu un număr important de cereri care decurg din aceeaşi cauză, ea poate să decidă alegerea uneia sau mai multor cereri pentru a le trata cu prioritate. Atunci când soluţionează o cauză, Curtea urmăreşte o soluţie care se aplică la toate cazurile similare ce ridică aceeaşi problemă. Decizia care este apoi dată de Curte este o hotărâre pilot. Astfel, Curtea are ca scop să:
• să ofere orientări clare Guvernului statului pârât cu privire la modul în care să elimine aceste disfuncţii;
• să determine dacă a avut loc o violare a Convenţiei în cauza respectivă;
• să încurajeze crearea unei căi de atac interne care să se aplice cazurilor similare (inclusiv celor care sunt pe rolul Curţii până la pronunţarea hotărârii pilot) sau cel puţin să conducă la rezolvarea tuturor cazurilor de acest tip prezente în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului;
• să identifice funcţionarea defectuoasă a legislaţiei interne care stă la baza acestei violări.

Procedura hotărârii pilot îşi propune să ajute autorităţile naţionale să elimine problema sistemică sau structurală evidenţiată de către Curte dând naştere unor cauze repetitive. În acest sens, Curtea facilitează sarcina Consiliului de Miniştri de a veghea asupra executării fiecăreia dintre hotărârile CEDO de catre statul pârât.

Posibilitatea de a suspenda toate celelalte cauze asemănătoare pentru o anumită perioadă constituie o caracteristică esenţială a acestei proceduri şi oferă un mijloc suplimentar de încurajare a autorităţilor naţionale să ia măsurile care se impun. Procedura hotărârii pilot are rolul de a permite ca remediul cel mai rapid cu putinţă să fie oferit la nivel naţional tuturor persoanelor afectate de problema structurală identificată prin hotărârea pilot. Astfel se poate decide, în hotărârea pilot, suspendarea tuturor cererilor asemanătoare în fond pentru timpul necesar punerii în practică a măsurilor cu caracter general capabile să rezolve respectiva problema structurală.

Procedura hotărârii pilot se centrează pe faptul că existând un număr mare de cereri care priveşte aceeaşi problemă juridică; reclamanţii obţin mult mai rapid o repunere în drepturi şi punerea în aplicare a hotărârii la nivel naţional, faţă de situaţia în care fiecare cauză ar fi fost judecată în mod individual la Strasbourg. Deşi nu se poate pretinde că procedura hotărârii pilot reprezintă soluţia tuturor problemelor care decurg din volumul de munca excesiv al Curţii, se poate afirma că prezintă cel puţin potenţialul necesar pentru reducerea în mod vizibil a volumului de lucru al instanţei europene, respectiv a numărului de dosare aflate pe rolul Curţii şi pentru eliminarea anumitor probleme de fond, structurale, care se află la originea cererilor introductive repetitive şi a numărului de cazuri identice.

2. Scurte repere privind hotărârile pilot din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (2004-prezent).

Prima dată când Curtea de la Strasbourg a decis folosirea procedurii hotărârilor pilot a fost în anul 2005, în cauza Broniowski c. Poloniei¹, când nu se reuşise până atunci să se rezolve situaţia proprietăţilor unor cetăţeni polonezi care au fost nevoiţi să părăsescă teritoriile ce fuseseră încorporate în Uniunea Sovietică. Era vorba despre aplicarea unei legi prin care s-a dispus acordarea de compensaţii celor care îşi abandonaseră bunurile înainte de 1945 aflate pe teritorii care după acest an nu au mai făcut parte din Polonia.Curtea a apreciat că statul polonez a lipsit de orice eficienţă drepturile reclamantei, fără a încerca vreo soluţie de a le da satisfacţie şi că este nevoie să se adopte măsuri generale prin căi legislative şi administrative pentru asigurarea despăgubirii efective şi într-un timp rezonabil a celor îndreptăţiţi la compensaţii.

O altă hotărâre pilot a fost Hulten – Czopska c. Polonia²în care proprietarii de terenuri erau împiedicaţi în anumite circumstanţe să dispună de terenul lor, iar legislaţia internă îi împiedica să primească chiriile aferente la o valoare reală a pieţei. Curtea a considerat că se impune adoptarea unor măsuri generale de natură legislativă prin care chiriaşii să aibă posibilitatea de a cere o chirie la valoarea pieţei şi să aibă posibilitatea de a contesta chiriile controlate de stat.

În cauza Stornaiuolo c. Italia³Curtea a considerat că este necesar să se adopte măsuri legale, administrative şi bugetare pentru eliminarea obstacolelor juridice în procedura de obţinere a compensaţiilor în caz de expropriere şi acordarea efectivă a acestora. De asemenea, cauza Scordino c. Italia (nr. 3)⁴ a condus la facilitarea obţinerii restituirii terenurilor ocupate în absenţa exproprierii, iar dacă retrocedarea nu este posibilă din motive temeinic justificate, acordarea de compensaţii, precum şi adoptarea unor măsuri bugetare pentru despăgubirea celor care au suferit o pagubă ce nu poate fi acoperită prin măsura restituirii.

Cauza Driza c. Albania⁵ a condus la adoptarea unor măsuri legale, administrative şi bugetare pentru eliminarea obstacolelor juridice din calea obţinerii restituirii imobilelor expropriate de fostul regim, restituire prevăzută de Legea Proprietăţii din 1993. Adoptarea unor planuri privind evaluarea valorii imobilelor în cazul celor îndreptăţiţi la restituire în natură şi constituirea unor fonduri pentru cei îndreptăţiţi la compensaţii şi asigurarea executării hotărârilor judecătoreşti prin care instanţele admit cereri de restituire. Cauza Ramadli şi alţii c. Albania⁶ a condus la adoptarea de măsuri legislative, administrative şi bugetare pentru introducerea unor remedii efective în cazul încălcării Convenţiei, prin desemnarea entităţii care să soluţioneze cereri în ceea ce priveşte aplicarea Legii Proprietăţii din 1993, desemnarea regulilor procesuale pentru soluţionarea acestor cereri şi asigurarea efectivă a respectării acestor proceduri. S-au adoptat hărţi pentru asigurarea respectării Legii Proprietăţii în cazul celor îndreptăţiţi la restituirea imobilelor în natură şi desemnarea unor fonduri pentru cei îndreptăţiţi să primească compensaţii.⁷.

Un exemplu mai recent în care procedura hotărârii pilot a determinat adoptarea unor măsuri legislative care să introducă un recurs efectiv în procedurile administrative, cu respectarea principiului celerităţii a fost Martins Castro şi Alves Carreia de Castro c. Portugalia⁸.

În cazul Rusiei, Curtea a dat o hotărâre pilot (Burdov v. Rusia (nr. 3)) prin care a decis că trebuie să se adopte măsuri generale pentru introducerea unor remedii efective care să prevină încălcările Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi să asigure executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în procese civile aduse împotriva autorităţilor statului pârât. Cauza se referea la probleme sistematice privind executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă pronunţate împotriva autorităţilor statului⁹.

Curtea de la Strasbourg a mai folosit procedura hotărârii pilot şi în cauzele: Lukenda c. Slovenia¹⁰, Ghico v. Malta¹¹, Hassan şi Eylem Zengin c. Turcia¹²(s-a constatat că sistemul de educaţie din Turcia încalcă dreptul la educaţie, protejat de art. 2 din Protocolul 1, întrucât în ce priveşte educaţia religioasă, acest sistem nu ia în considerare convingerile şi opţiunile religioase ale părinţilor şi nu întruneşte criteriul de obiectivitate şi pluralism¹³.

Este de remarcat că şi în cazul Moldovei, Curtea¹⁴ a adoptat procedura hotărârii pilot. Astfel, cauza Olaru şi alţii c. Moldovei provine din 4 cereri depuse de catre 6 reclamanţi care se referă la neexecutarea de către autorităţi a obligaţiei de asigurare a reclamanţilor cu locuinţa socială. Reclamanţii au pretins violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) şi a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecţia proprietaţii) în urma neexecutării hotărârilor judecatoreşti executorii în favoarea lor. Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO şi a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO, considerând că perioadele de neexecutare a hotărârilor judecătoreşti în favoarea reclamanţilor variază între 3 şi 11 ani. Curtea va amâna procedurile în toate cererile pe care le va primi dupa pronunţarea prezentei hotărâri, în care reclamanţii se vor plange exclusiv de neexecutare şi/sau de executarea întârziată a hotărârilor judecătoreşti privind acordarea locuinţelor sociale. Curtea¹⁵ a considerat că, în termen de 1 an de la data cand prezenta hotarare va deveni definitivă, Guvernul trebuie să acorde o redresare adecvata şi suficientă tuturor victimilor neexecutării sau executării întârziate a hotărârilor privind acordarea locuinţelor sociale care au depus cereri la Curte înainte de pronunţarea prezentei hotărâri.

Astfel, procedura hotărârii pilot permite idenitificarea în hotărâre a existenţei problemelor structurale, subliniind violarile şi indicând masurile sau acţiunile care trebuie sa fie întreprinse de statul pârât în vederea remedierii acestora. Un alt scop important al procedurii hotărârii pilot este de a convinge statul pârât să rezolve un număr mare de cauze individuale care provin din aceeaşi problemă structurală la nivel naţional. Dacă, totuşi, statul pârât nu adoptă măsurile necesare în urma adoptării hotărârii pilot şi continuă să încalce Convenţia, Curtea nu va avea altă soluţie decât să revină la examinarea tuturor cererilor similare pendinte pe rolul ei şi sa adopte hotărârile necesare pentru asigurarea respectării Convenţiei¹⁶.

Cât priveşte România, urmează să analizăm ultima hotărâre pilot dată de Curte la 12 octombrie 2010 – cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României¹⁷ dar nu înainte de a aminti de alte cauze pilot în care statul român a fost parte. Astfel, ne referim la cauza Viaşu c. România¹⁸în care Curtea a „încercat sa indice, cu titlu pur orientativ, tipul de măsuri pe care statul roman le-ar putea lua pentru a pune capăt situaţiei structurale constatate în speta. Aceasta consideră că statul pârât trebuie, înainte de toate, fie să elimine orice obstacol aflat în calea exercitării efective a dreptului numeroaselor persoane afectate de situaţia considerată de Curte ca fiind contrară Convenţiei, cum este cazul reclamantului, fie să ofere o redresare adecvată. Statul pârât trebuie aşadar să garanteze prin măsuri legale şi administrative adecvate realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba de o restituire în natură sau de acordarea unei despăgubiri, conform principiului supremaţiei dreptului şi al legalităţii protecţiei drepturilor patrimoniale, enunţate în art. 1 din Protocolul nr. 1, ţinând cont de principiile enunţate de jurisprudenta Curţii în materie de despăgubire (...). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de retrocedare actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite puncte slabe, şi implementarea de urgenţă a unor proceduri simplificate şi eficiente, bazate pe măsuri legislative şi reglementare coerente, care să poată păstra un just echilibru între diferitele interese aflate in joc”. Statul român rămâne liber, sub controlul Comitetului Miniştrilor, să aleagă mijloacele prin care să-şi îndeplinească obligaţia juridică cu privire la art. 46 din Convenţie.

După această cauză, Curtea a mai pronunţat o hotărâre pilot împotriva României prin care a dispus luarea unor măsuri generale. În cauza Faimblat c. România¹⁹ Curtea consideră că încălcarea art. 6 § 1 în prezenta cauză se datorează unei probleme sistematice şi anume a legislaţiei defectuoase care există în România în domeniul restituirii bunurilor imobile naţionalizate şi a aplicării acestei legislaţii de autorităţile administrative. Curtea a observat că pe rolul său se află deja aproximativ 50 de cauze similare cu cea în speţă, ceea ce pare să indice o practică răspândită în rândul autorităţilor administrative de a nu răspunde în termenele legale sau, cel putin, intr-un termen rezonabil conform jurisprudentei Curtii la cererile de restituire a imobilelor nationalizate.

Curtea observă în prezenta cauză că România ar trebui să adopte măsuri generale pe cale legislativă prin care “ar trebui, înainte de toate, să ia măsurile legislative necesare pentru a se asigura că cererile de restituire primesc un răspuns definitiv din partea autorităţilor administrative, în termene rezonabile. De asemenea, statul trebuie să vegheze şi la înlăturarea obstacolelor juridice care împiedică executarea cu celeritate a deciziilor definitive pronunţate de autorităţile administrative sau de instanţele judecătoreşti cu privire la imobilele naţionalizate, pentru ca foştii proprietari să obţină fie restituirea bunurilor lor, fie o despăgubire rapidă şi adecvată pentru prejudiciul suferit, în special prin adoptarea unor măsuri legislative, administrative şi bugetare capabile să garanteze o astfel de soluţionare.”

În cauza Katz c. România²⁰ Curtea europeană constată cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la CEDO că există o problemă structurală, rezultată din legislaţia defectuoasă cu privire la restituirea imobilelor naţionalizare, vândute ulterior de către stat unor terţi de bună – credinţă iar multiplele modificări legislative nu au condus la ameliorarea situaţiei. Curtea observă că a tratat deja peste 100 de cazuri cu privire la acest subiect, amintind că această problemă a fost relevată prima dată în cauza Străin. Curtea apreciază că incapabilitatea statului de a-şi face ordine în sistemul său legislativ nu numai că agravează răspunderea statului în baza Convenţiei, ci reprezintă un pericol la efectivitatea sistemului de protecţie pus în aplicare de Convenţie²¹.

În final, Curtea consideră în primul rând că România trebuie să adopte măsurile legislative care să prevină ivirea situaţiilor în care există două titluri de proprietate cu privire la acelaşi bun, fapt generat de obicei prin recunoaşterea implicită a dreptului de proprietate a fostului proprietar, fără anularea titlului de proprietate a terţului. Statul trebuie să elimine barierele legale care îi împiedică pe foştii proprietari să primească înapoi bunurile naţionalizate, sau să asigure acordarea unei compensaţii adecvate şi prompte, prin adoptarea de măsuri legislative, administrative şi bugetare.

Statul trebuie să adopte o procedură prin lege, care să transforme sistemul de compensare într-unul care să acorde o compensaţie echivalentă, accesibilă şi previzibilă în timp. Sistemul reînnoit va trebui să permită persoanelor afectate să primească compensaţii sau acţiuni la Fondul Proprietatea, după opţiunea lor şi într-un timp rezonabil. Dat fiind faptul că precedentul judiciar cu privire la această stare de fapt şi anume hotărârea Străin a fost pronunţată de Curte la data de 21 iulie 2005, iar în decurs de 3 ani, în pofida repetatelor modificări legislative, Curtea consideră că Guvernul va trebui să prezinte o îmbunătăţire vizibilă a sistemului, cât mai curând posibil²².

3. Hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii contra României

3.1.Situaţia de fapt
Procedura hotărârii pilot, pe care Curtea a decis să o aplice în cazul Maria Atanasiu şi alţii c. România, a fost concepută pentru a asista statele membre în îndeplinirea rolului lor în sistemul prevăzut de Convenţie, prin rezolvarea rapidă la nivel naţional a problemelor structurale.

Hotărârea din 12 octombrie 2010 împotriva Romaniei statuează:
• încălcarea art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil) - cu privire la Dna Atanasiu si Dna Poenaru;
• încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protectia dreptului de proprietate) - cu privire la toti cei trei reclamanti (Atanasiu, Poenaru, Solon).

Curtea a statuat că România trebuie să ia măsurile generale garantând protecţia efectivă a drepturilor enunţate şi să amâne toate cererile care sunt cauzate de aceeaşi problemă generală.

Cauza mai sus menţionată priveşte problema restituirii imobilelor naţionalizate sau confiscate de stat în timpul regimului comunist.

După căderea regimului comunist, au fost adoptate numeroase legi de reparaţie, bazate pe principiul restituirii bunurilor în natură sau a compensaţiilor în cazul imposibilităţii restituirii.. La ora actuală, milioane de solicitanţi aşteaptă pentru a li se rezolva cererile de restituire sau compensaţii băneşti.

Reclamantele din cauza Maria Atanasiu şi alţii c. România sunt 3 cetăţene române domiciliate în Bucureşti. Primele două petente, d-na Maria Atanasiu şi Ileana Iuliana Poenaru, s-au născut în 1912 şi respectiv 1937 şi domiciliază în Bucureşti. Moştenitoarele Dlui. M. Atanasiu - soţul primei petente şi tatăl celei de-a doua, fostul proprietar al unui imobil situat în Bucureşti, naţionalizat în 1950 şi compus în prezent din mai multe apartamente -,au obţinut după 1989, potrivit dispoziţiilor de drept comun, restituirea a 7 din aceste apartamente şi acordarea de compensaţii pentru al 8 lea apartament. Instanţele interne au apreciat că într-adevăr, naţionalizarea proprietăţii a fost ilegală. În privinţa ultimului apartament, obiect al prezentei cereri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat la 11 martie 2005 acţiunea în revendicare a reclamantelor irevocabilă, pe motiv că ele acestea trebuiau să urmeze procedura de restituire sau de compensaţie, în vigoare atunci impuse de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor naţionalizate. Neavând un răspuns în termen la cererea lor de restituire a apartamentului, introdusă ulterior în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantele au formulat o acţiune împotriva primarului Municipiului Bucureşti, care a fost obligat de instanţa supremă la18 aprilie 2005 să emită o decizie. Până în prezent Primăria Municipiului Bucureşti nu a examinat cererea de compensaţie.

Cea de a treia petentă, D-na Ileana Florica Solon, este născută în 1935 şi domiciliază în Bucureşti. Ea s-a plâns de imposibilitatea de a obţine o compensaţie în baza Legii nr. 10/2001 modificată ulterior pentru prejudiciul suferit de naţionalizarea unui teren folosit de Universitatea din Craiova. Dna. Solon a adresat o cerere de compensaţie Universităţii care a refuzat-o prin decizia din 10 iulie 2001. Prin decizia finală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 30 martie 2006 s-a stabilit că reclamanta era îndreptăţită la despăgubire, pentru suma solicitată. Până în momentul de faţă nicio despăgubire nu a fost plătită. În iunie 2010, Guvernul român a arătat că cererea reclamantei va fi tratată cu prioritate.

Primele două reclamante au suţinut că nu au avut acces la instanţă pentru a solicita restituirea unului dintre apartamentele naţionalizate. Cele 3 reclamante s-au plâns de întârzierea autorităţilor administrative de a se pronunţa asupra cererilor lor de restituire sau compensaţie. Ele au invocat articolele 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil) şi a articolului 1 din Protocolul 1 (protecţia proprietăţii).

Cele două cereri au fost introduse în faţa Curţii europene a drepturilor omului, la 11 august 2005 şi respectiv 4 august 2005 iar şedinţă publică a avut loc la Strasbourg pe 8 iunie 2010.

Curtea europeană a drepturilor omului a decis să folosească în cauza Maria Atanasiu şi alţii c. România procedura hotărârii pilot care vizează o reglementare generală a numeroaselor cauze identice aflatepe rolul Curţii. Curtea a constat peste 150 de violări ale Convenţiei în aceste tipuri de cauze şi sute de astfel de cazuri sunt pendinte în faţa sa.

Curtea a constatat că reiese din prezentele cauze faptul că ineficacitatea mecanismului de despăgubire sau de restituire continuă să fie o problemă recurentă şi la scară largă în Romania. Această situaţie persistă in pofida adoptării hotărârilor Viaşu, Faimblat şi Katz,în care Curtea a arătat Guvernului că se impun măsuri generale pentru a permite realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire.

 În urma acestor hotărâri, numărul de constatări ale încălcării Convenţiei pentru acelaşi motiv nu a încetat să crească şi mai multe sute de alte cereri similare sunt în aşteptare pe rolul Curţii. Acestea ar putea duce pe viitor la noi hotărâri statuând încălcarea Convenţiei. Acesta nu este numai un factor agravant în ceea ce priveşte responsabilitatea Statului faţă de Convenţie în baza unei situaţii trecute sau prezente, dar de asemenea o ameninţare pentru eficienţa pe viitor a dispozitivului de control înfiinţat prin Convenţie.

Având în vedere acumularea de disfuncţionalităţi ale mecanismului de restituire şi despăgubire care persistă chiar şi după adoptarea hotărârilor Viaşu, Faimblat şi Katz, Curtea a apreciat că este imperios necesar ca Statul să ia de urgenţă măsuri cu caracter general care să poată conduce la o realizare efectiva a dreptului la restituire sau despagubire menţinand un just echilibru între diferitele interese implicate. Curtea a obligat statul român ca în termen de 18 luni să ia măsuri pentru remedierea problemei retrocedarilor.

Potrivit art. 46 din Convenţie, Înaltele Părţi Contractante se obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile la care sunt parte, Comitetul de Miniştri fiind însărcinat să supravegheze executarea acestor hotărâri. Rezultă mai ales faptul că, atunci cand Curtea constată o violare, Statul în cauză are obligaţia juridică nu numai de a plăti celor interesaţi sumele acordate cu titlu de satisfacţie echitabilă prevazută de art. 41, dar şi să aleagă, sub controlul Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, cand este cazul, individuale de integrat în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi de a şterge consecinţele atât căt este posibil.

Statul pârât deţine în continuare libertatea, sub controlul Comitetului de Miniştri, să aleagă metodele prin care îşi va achita obligaţia juridică în ceea ce priveşte art. 46 al Convenţiei, cu condiţia ca aceste metode să fie compatibile cu concluziile conţinute de hotărârea Curţii.

3.2. Implicaţiile hotărârii Maria Atanasiu şi alţii c. România în cazul proprietăţilor naţionalizate
Termenul de 18 luni în care autorităţile române trebuie să adopte masuri capabile să ofere un remediu potrivit în materia restituirii proprietăţii prezintă o importanţă deosebită. Astfel, devine posbilă respectarea drepturilor foştilor proprietari sau succesorilor în drepturi ale căror dosare de restituire sunt nerezolvate şi cărora nu li s-au restituit în natură imobilele confiscate de regimul comunist sau compensaţii băneşti. Acest termen, apreciem că este unul rezonabil pentru complexitatea problemelor existente, punerea în practică şi adoptarea unei noi legislaţii în materie care să rezolve haosul legislativ. Este de remarcat că examinarea cauzelor similare a fost suspendata pentru cel mult 1 an în aşteptarea punerii în practică a măsurilor cu caracter general.

În cele 18 luni, statul român va trebui să găsească soluţii la disfuncţionalităţile legislative: simplificarea, revizuirea legislaţiei sunt soluţii care ar putea rezolva toate cazurile aflate pe rolul Curţii de la Strasbourg privitoare la restituirea proprietăţii.

Suspendarea cazurilor conţinând acelaşi tip de litigii nu presupune că dreptul de a depune cereri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului urmează un regim asemănător. Cererile având obiectul retrocedărilor vor fi primite de Curte, însă vor fi examinate după expirarea termenului de 18 luni.

În ceea ce priveşte Fondul Proprietatea considerăm că nu funcţionează ca un mecanism eficient de acordare a despăgubirilor iar tranzacţionarea acţiunilor nu este posibilă în continuare pe piaţa bursieră²³. Sistemul de reparaţii înfiintat de statul român pentru bunurile imobile naţionalizate înainte de 1989 prezintă deficienţe majore atât la nivel legislativ cât şi judiciar, administrativ şi bugetar. Absenţa unor termene pentru soluţionarea dosarelor de către Comisia Centrală constituie un alt punct slab al mecanismului intern de despăgubire, care a fost deja identificat de către Curte în hotararea Faimblat. Curtea a observat în cauza Maria Atanasiu şi alţii c. România ²⁴ că la ora actuala din 68 000 de petenţi înregistraţi la Comisia centrala, numai 3500 şi-au văzut creanţa transformată în acţiuni la acest fond. Potrivit Planului Strategic pentru anii 2010-2013 aprobat de Ministerul de Finanţe prin Ordinul nr. 19/05.01.2010, pentru cei 13.524 de români cu cereri înregistrate la ANRP care optaseră până la sfârşitul anului 2009 pentru despăgubiri în bani, este nevoie de o sumă totală de peste 395 de milioane de Euro, din care doar 74 de milioane de Euro au fost plătite până în urmă cu 1 an.

Bugetul de despăgubiri pentru anul acesta a fost prevazut la 45 de milioane de Euro, la fel ca în 2009, suma fiind însă cu 28% mai mică decât bugetul alocat în 2008. Planul strategic sus menţionat prevede pentru 2011 un buget de 46,25 miioane de Euro, pentru 2012, 50 de milioane de Euro, iar pentru 2013, 55 de milioane de Euro. Aceste sume sunt prevazute să acopere, în urmatorii 3 ani, despăgubirea a 15.000 de foşti proprietari care au făcut cereri în baza Legii 18/1991 şi 10.000 de cereri în baza Legii 10/2001. Însă pentru ca toţi cei 68000 de foşti proprietari ale căror cereri sunt înregistrate la ANRP să fie despagubiti, s-ar ajunge ca plata acestora să se termine dupa anul 2020.

Se observă că statul nu deţine resursele financiare necesare pentru plata despăgubirilor deja stabilite. În cazul în care Fondul Proprietatea va ajunge să fie listat pe bursă, procedura de compensare va fi suspendată, fapt prevazut de altfel de Legea 247/2005, care prevede un termen de 45 de zile de la data listării, la momentul suspendării. Statul român nu are vreun beneficiu din listarea Fondului la Bursă pentru că valoarea acţiunilor va fi mult sub valoarea nominală de 1 leu, ceea ce înseamnă că Statul va trebui să plătească foştilor proprietari mai multe acţiuni pentru aceeaşi valoare a despăgubirilor, ceea ce înseamnă un efort bugetar imposibil de realizat. Astfel s-ar putea ajunge chiar la dizolvarea Fondului Proprietatea care este este înfiinţat pentru o durată de 10 ani, cu posibilitatea prelungirii ei, conform dispoziţiilor legale aplicabile societăţilor comerciale (2005-2015)²⁵.

Prin urmare, statul român va trebui să ajusteze legislaţia naţională şi să stabilească o justă procedură pentru despăgubirea foştilor proprietari şi a succesorilor acestora, astfel încât problema sistemică fundamentală referitoare la remedierea deficienţelor din domeniul proprietăţii să fie soluţionată la nivel naţional într-un termen cât mai scurt.

 sus