Egalitatea de gen

Egalitate de gen în instituţiile militare din România

 

CRISTINA RĂDOI^*
[National School of Political and Administrative Studies Bucharest]

Abstract:
In this paper I analyze whether we can talk about gender equality in Romanian millitary institutions, using the theory of J. Anne Tickner and the study of Mary Caprioli and Mark Boyer.

Keywords: gender equality, military institutions, women, first wave feminism, rank restrictions, glass ceiling

În România anului 2001, ca urmare a presiunilor exercitate pe parcursul negocierilor pentru aderarea la NATO şi Uniunea Europeană, a fost permis accesul femeilor în instituţii militare. Această măsură se înscrie în rândul măsurilor celor specifice unui „feminism room-service”. Feminismul room-service este termenul utilizat de Mihaela Miroiu pentru a defini tipul de măsuri adoptate cu scopul atingerii egalităţii de şanse în urma presiunilor externe exercitate de organisme internaţionale cum ar fi NATO şi UE, şi nu ca rezultat al nevoii interne identificate de sfera de decizie politică.¹

Egalitatea de gen – repere teoretice

Egalitatea de gen este un concept controversat având scopul de a elimina dominaţia şi opresiunea patriarhală a societăţii. Aşa cum Meike Verloo, Emanuela Lombardo şi Petra Meier observă, acest concept a fost îndelung dezbătut din diferite perspective de către diferiţi actori politici şi reprezentanţi ai paletei largi a feminismului, la nivel instituţional şi non-instituţional, în cadrul diverselor organizaţii naţionale şi internaţionale. Astfel, au fost evidenţiate specificităţile politiciilor naţionale în ceea ce priveşte implementarea lui. Prin urmare, autoarele susţin că dinamica discursivă a determinat definirea conceptuluiîntr-o anumită formă pentru o anumităperioadă, micşorarea sau mărirea ariei de acţiune a acestuia sau adoptarea unor diferite abordări politice şi dezvoltări teoretice ulterioare.²

În ceea ce priveşte dezvoltarea conceptului, există trei abordări teoretice identificate de către Teresa Rees³. Fiecare dintre abordările feministe identificate de către autoare sunt corelate cu strategii politice specifice. Cea dintâi abordare identificată de feministe este cea „a ajustării”⁴ având la bază asumpţia că pentru a combate discriminarea de gen este necesar să fie creat un cadrul legal prin care să le fie permis accesul femeilor în domeniile în care anterior au fost excluse, dar fără a contesta norma masculină existentă.⁵ Cea de-a doua abordare identificată este cea a „diferenţei faţă de norma masculină”⁶, presupunând evaluarea corespunzătoare a „contribuţiilor diferenţiate ale bărbaţilor şi femeilor într-o societatea segregată”⁷. Ultima abordare teoretică a egalităţii de gen este cea a „transformării tuturor normelor şi standardelor a ceea ce ar trebui să fie feminin sau masculin”⁸, implicit aşa cum defineşte Walby acest tip de abordare „transformarea relaţiilor de gen”⁹.

Mieke Verloo critică modalitatea Uniunii Europene de rezolvare a problemelor inegalităţilor de gen datorită lipsei unei directive concrete şi consistente care să redreseze această problemă, considerând că încă nu au fost dezvoltate instrumente legale de implementare şi mecanisme de monitorizare eficiente a acestora. Mai mult, aceasta observă că Uniunea Europeană a continuat această politică de adoptare a unor măsuri de tip „soft” chiar şi în ceea ce priveşte politica abordării integratoare de gen, care conform definiţiei acesteia ar fi trebuit să deţină un potenţial transformator mult mai mare decât cele două tipuri anterioare de politici de egalitate de şanse.¹⁰ De asemenea, o altă problemă identificată de Mieke Verloo privind poziţia adoptată de Uniunea Europeană este tendinţa acesteia de a transforma abordarea integratoare de gen drept unica politică de atingere a egalităţii de gen, deşi conform documentelor UE, acest tip de abordare este corelată cu egalitatea de tratament şi cu politicile afirmative.

Implementarea egalităţii de gen în România după perioada 1989 a survenit mai ales ca urmare a presiunilor externe datorate negocierilor de aderare la cele două organisme internaţionale NATO şi Uniunea Europeană. Aceasta a fost introdusă pe agenda politicienilor din România ca urmare a feminsimului- room service proiectat de NATO şi UE.

Egalitatea de gen şi impactul femeilor în instituţii militare

Printre factorii care au dus la acceptarea femeilor în instituţii militare se numără: necesităţile logistice umane existente în diferite perioade, structura şi caracteristicile armatelor anumitor ţări, sisteme de valori diferite din punct de vedere cultural sau perioada în care femeile au activat datorită caracteristicilor economice şi politice ale fiecărei societăţi¹¹. La aceştia se pot adăuga factori precum profesionalizarea armatelor sau modificarea tipului de război purtat¹². Carreiras identifică de asemenea încă doi factori importanţi, şi anume rolul pe care l-a deţinut presiunea globală pentru atingerea egalităţii de gen la nivel general, precum şi apartenenţa la NATO şi implicit la Comitetului Femeilor în NATO.¹³

Motivele pentru care femeile în trecut au fost excluse au vizat tradiţia asocierii bărbaţiilor cu războiului, şi a femeilor cu pacea¹⁴: capacitatea fizică redusă, probleme fiziologice şi biologice (densitatea osoasă a femeilor, influenţa menstruaţiei asupra randamentului şi asupra concentrării), lipsa cunoştiinţelor de tactică. De asemenea, s-a considerat că superioritatea morală a femeilor ar trebui să constituie un motiv de îngrădire a accesului acestora, existând o puternică corelaţie cu prejudecată de a fi învins în luptă de o femeie¹⁵.

În prezent, există mecanisme care contribuie la limitarea sau condiţionarea reprezentării femeilor la nivelul instituţiilor militare. Un asemenea mecanism îl constituie „restricţiile de grad” (rank restrictions) care este utilizat în ţările care nu au un sistem voluntar, ci unul obligatoriu. În aceste ţări nu au fost recrutate femei pentru ocuparea anumitor funcţii, şi astfel, acestea nu au fost promovate pentru aceste funcţii.

Un al doilea tip de mecanism de limitare a reprezentării femeilor a constat în stabilirea unui prag maxim. Sub influenţa „clopotului de sticlă”, în state aflate în conflicte interne, cu un sistem de recrutare obligatoriu, fără a exista presiunea adoptării agendei egalităţii de gen, femeilor nu le-a fost permis să intre în anumite poziţii decât într-un anumit procent şi implicit nu le-a fost permis să promoveze în profesiile respective¹⁶. Analizând aceste tipuri de mecanisme în România, putem observa că deşi deţinem un sistem voluntar de recrutare din anul 2007, mecanismul de prag maxim a fost aplicat chiar dacă nu au fost întrunite condiţiile modelului de mai sus, chiar dacăprocesul integrării femeilor ar fi trebuit extins o dată cu implementarea sistemului de recrutare voluntară. Impunerea acestui prag maxim a determinat o oprire a evoluţiei integrării femeilor în cadrul acestor instituţii, deci o reprezentare limitată ceea ce presupune şi lipsa transpunerii unei concepţii proprii asupra politicii de apărare şi modalităţii de rezolvare a conflictelor.

Accesul femeilor în instituţii militare a fost susţinut de o serie de autoare feministe din cadrul domeniului relaţiilor internaţionale. Primele susţinătoare în ceea ce priveşte intrarea femeilor în instituţii militare au fost feministele liberale, care au considerat că diferenţele dintre bărbaţi şi femei, au fost folosite numai ca justificare pentru excluderea acestora. Aceste diferenţe fie nu existau, fie au fost tranzitorii.

Elshtain¹⁷ (1995) critică politica de acces a femeilor susţinută de feministele liberale considerând că nu este favorizată decât obţinerea unei egalităţi prin imitarea comportamentului masculin şi nu o reconstrucţie a conceptelor de apărare şi de război care să includă şi valorile feminine. Aceasta face o deconstrucţie a discursului războiului, evidenţiind cum limbajul utilizat statuează roluri predestinate femeilor şi bărbaţilor. Astfel, femeile sunt Sufletele frumoase iar bărbaţiisunt Războinicii Drepţi. O astfel de etichetare implică justificarea desfăşurării războaielor în numele protejării purităţii feminine. Enloe¹⁸critică teoriile canonice din domeniul relaţiilor internaţionale pentru omiterea intenţionată a genului din cadrul analizei. Aceasta susţine necesitatea utilizării genului drept categorie de analiză şi arată numeroasele roluri pe care femeile le-au deţinut de-a lungul timpului în menţinerea păcii şi asigurarea securtiăţii. Tickner a susţinut intrarea femeilor în instituţii militare, valorificând noţiunea de cetăţean apărător¹⁹. Astfel, aceasta argumentează că nu este suficient ca femeile să reprezinte un anumit procent din armată imitând modelul masculin promovat de aceasta, ci este important ca femeile să aibă un rol important în aşa fel încât să poată produce schimbări în ceea ce priveşte concepţia de apărare.²⁰

În cadrul feminismului există conceptualizării teoretice diferite în ceea ce priveşte argumentul care trebuie să stea la baza acordării femeilor unui rol important în construirea politicii de apărare. Pe de-o parte putem vorbi despre teorii care susţin necesitatea acordării unui rol important femeilor având la bază argumentul asocierii femeilor cu pacea, pe de altă parte există teorii care susţin că egalitatea în drepturi a femeilor şi a bărbaţilor, implicit egalitatea de gen reprezintă argumentul adecvat în această situaţie. Astfel, teoriile feministe anti-militariste susţin existenţa unei legături între femei şi pace, considerând că femeile sunt mai pacifiste datorită fie trăsăturilor lor înnascute²¹, fie datorită socializării diferite de cea a bărbaţilor, în spiritul cooperării şi al interdependenţei²². Cu toate acestea există teorii feministe care susţin că între femei şi pace nu există o legătură directă, dat fiind că au existat situaţii în care femeile au reprezentat un factor important în susţinerea mişcărilor militariste²³.

Teoreticiene precum J. Ann Tickner şi Hilary Charlesworth²⁴ resping asocierea femeilor cu pacea, considerând că întăresc mitul protectorului şi protejatului şi implicit duc la excluderea femeilor din sferele decidente în ceea ce priveşte politica de apărare. Prin deconstruirea mitului mai sus menţionat şi prin denunţarea construcţiilor sociale privind ierarhiilor genizate, Tickner consideră că se poate crea un tărâm neutru ce ar favoriza construirea „unei definiţii a securităţii cât mai inclusive”. O astfel de definiţie ar putea cuprinde atât valori feminine cât şi valori masculine. Astfel, Tickner consideră că prin construirea unui concept de cetăţean apărător, care să fie reprezentat atât de femei cât şi de bărbaţi, valorile feministe, precum cooperare şi relaţionare s-ar regăsi într-o nouă concepţie asupra apărării.

Hilary Charlesworth²⁵, militând pentru atingerea obiectivului egalităţii de gen face o critică asupra perspectivei de gen abordate în cadrul documentelor internaţionale în ceea ce priveşte situaţia femeilor aflate în conflict. Astfel, aceasta deconstruieşte perspectiva abordată de Naţiunile Unite, considerând că nu pot fi create premizele unei securităţi stabile dacă la baza acesteia există asumpţia asocierii femeilor cu pacea datorită experienţelor lor femeieşti. Autoarea consideră că este necesară dezvoltarea unei abordării care să privilegieze o egalitate de gen care să însemne mai mult decât asigurarea unui anumit număr de femei în cadrul instituţiilor abilitate să asigure pacea. De asemenea, autoarea subliniază necesitatea transpunerii corespunzătoare a termenului „gen”, nu numai în direcţia asocierii cu femininul. Toate aceste elemente constribuie la minimalizarea rolului deţinut de femei atât în menţinerea securităţii, dar şi în construirea unei politici de apărare. Esenţializarea de tipul asocierii femeilor cu pacea promovată în cadrul societăţilor patriarhale, dar şi în cadrul documentelor internaţionale, al căror scop ar trebui să fie corectarea acestor inechităţi, determină reducerea capacitării acestora şi limitarea oportunităţilor de a accede spre sfere de decizie.

Autoarele enunţate mai sus şi-au adus fiecare contribuţia în adresarea necesităţii considerării genului drept categorie de analiză în aşa fel încât domeniile: relaţiilor internaţionale, politicilor de apărare şi de menţinere a securităţii, drepturilor omului şi democraţiei, să fie cuprinsă şi perspectiva propusă de femei.²⁶ Prin urmare rolul feminismului în domeniul relaţiilor internaţionale a fost să deconstruiască teoriile canonice şi să prezinte o perspectivă care se centrează pe efectele pe care acestea le determină direct în viaţa oamenilor. Astfel, o abordare feministă a politici de apărare care susţine egalitatea de gen în interiorul instituţiilor militare contribuie la construirea unei societăţi mai drepte.

Egalitate de gen şi instituţiile militare din România – un feminism de val I

În vederea realizării unei analize asupra nivelului de egalităţii de gen existente la nivelul instituţiilor militare româneşti, voi folosi teoria lui J. Anne Tickner, expusă mai sus, precum şi argumentele folosite de Mary Caprioli şi Mark Boyer în urma unui studiu realizat în anul 2000²⁷.

Conform studiilor realizate de Caprioli şi Boyer există o corelaţie evidentă între nivelul de egalitate de gen existentă într-o societate şi măsura atingerii acestui obiectiv în cadrul instituţiilor militare. Conform argumentelor susţinute de Caprioli şi Boyer, este mai puţin probabil ca statele care deţin un nivel ridicat de egalitate de gen domestică să utilizeze violenţa în cadrul unui conflict interstatal.

În condiţiile în care în România predomină încă rolurile tradiţionale de gen, decizia unei femei de a profesa într-o instituţie militară este intermediată în două etape. În primul rând de percepţia populaţiei asupra alegerii unei meserii potrivite pentru femei care să corespundă cu socializarea şi educaţia acesteia în rolul de gen specific şi în al doilea rând de deciziile instituţionale de îngrădire a accesului acestora²⁸.

Cu toate că, în 2001 a fost permis accesul nelimitat al femeilor în instituţiile militare în condiţiile existenţei unui cadru legal prin care era suţinută egalitatea de şanse a femeilor şi bărbaţilor pe piaţa muncii, în anul 2005 Ministerul Apărării a limitat acest acces impunând o cotă maximă a numărului de femei care puteau fi admise. Impunerea acestei cote a survenit în urma intrării femeilor într-o proporţie mai mare de 50%.²⁹

Drepturile obţinute de către femeile militare corespund celor obţinute în cadrul primului val al feminismului, când acestea au câştigat drepturi civile şi politice, dar nu şi capacitatea efectivă de a le exercita în vederea îmbunătăţirii propriului status. Astfel, câştigând dreptul de a intra în structurile militare nu presupune şi că femeile deţin capacitatea de a produce schimbări insituţionale pentru a crea o nouă politică de apărare, în concordanţă cu propriile valori şi interese ca femei şi ca reprezentante ale femeilor în apărare.

În anul 2003 în cadrul forţelor armate erau 3.99% femei, în 2004 erau 5.18% şi în anul 2008 proporţia a scăzut la doar 3.16.³⁰ Evoluţia procentului femeilor încadrate în sistem este direct corelată cu restricţionarea accesului. Cu toate acestea, din 2005 – 2006 cota impusă Academiilor Forţelor Terestre şi Academiei Navale a fost de 25%, excepţie făcând specialitatea Echipamentelor de Inginerie Marină şi Electrică unde nu au fost alocate locuri pentru candidate. De asemenea, a fost impusă o cotă de maxim 30% pentru Academia Forţelor Aeriene. Cota impusă a fost micşorată în 2010 la 9.79% pentru Academia Forţelor Terestre, 16.39% pentru Academia Forţelor Aeriene şi la 10.25% pentru Academia Forţelor Navale³¹. În ceea ce priveşte admiterea candidatelor în cadrul liceelor militare pragul impus începând cu anul 2005 este de 20%.³²

Departamentele în care femeile activează în forţele armate sunt: resursele umane, poziţii logistice şi administrative, finanţe, servicii medicale, managementul tehnologiilor şi informaţiilor, drept militar, inginerie militară, management de proiect şi resurse, administraţie, relaţii publice şi educaţie militară.³³ Putem remarca că domeniul ocupaţional este similar cu tipul de carieră pentru care fetele sunt instruite.³⁴. Este interesant de remarcat că în ceea ce priveşte distribuţia ofiţerilor superiori pe baza genului sunt decât 2.63% femei general, 4.55% ofiţeri superiori şi 5.29% locotenenţi-colonel.³⁵ Numărul inferior al femeilor la nivelul sferelor de decizie este motivul pentru care femeile nu pot determina schimbări instituţionale şi nu pot impune o perspectivă distinctă asupra apărării. Deşi Ministerul Apărării suţine că toate poziţiile sunt deschise femeilor şi că este decizia acestora de a nu ocupa anumite poziţii ierarhice³⁶, s-a dovedit că prin mecanisme cum ar fi restricţiile de grad sau acţiunea neexplicită a clopotului de sticlă, promovarea acestora este puternic limitată.³⁷

După cum putem observa, în cadrul armatei române transpunerea egalităţii de gen s-a bazat pe modelul asemănării, ajustării cu standardul masculin existent, femeile fiind nevoite să imite acest model. Cu toate acestea, pentru a obţine adevărata egalitate de gen este importantă crearea unui nou standard atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei pentru determinarea unei transformări a relaţiilor de gen. Cu alte cuvinte, nu este suficient să adaugi o perspectivă feminină perspectivei masculine existente, scopul abordării integratoare fiind acela de a creea o nouă perspectivă de gen reprezentând un nou standard pentru toată lumea, „înlocuind instituţiile segregate şi standardele asociate cu masculinitatea şi feminitatea”³⁸

Concluzii

În articolul de faţă mi-am propus să analizez care este politica egalităţii de gen adoptată în cadrul instituţiilor militare precum şi factorii care au determinat adoptarea şi menţinerea acesteia. Politica egalităţii de gen existentă la nivelul instituţiilor militare din România se rezumă la a acorda nişte drepturi, limitate fie neconstiuţional (cotă de acces restricţionată), fie instituţional (restricţiile de grad şi acţiunea neexplicită a clopotului de sticlă). Prin urmare drepturile obţinute de cadrele militare femei se înscriu în cadrul egalităţii de gen de tip ajustare, caracteristică feminismului de val I, obţinând o serie de drepturi, dar nu şi capacitatea efectivă de a le exercita în vederea îmbunătăţirii propriului status şi creării unei noi politici de apărare.

Chiar şi obţinerea acestor drepturi limitate a fost posibilă în principal datorită presiunilor exercitate de NATO şi Uniunea Europeană, reprezentând un exemplu al feminismului „room-service”.

 sus