Egalitatea de gen

Factori determinanţi pentru distanţa dintre teorie și practică
în domeniul egalităţii de gen¹
 

CĂTĂLINA-DANIELA RĂDUCU
[Romanian Academy]

Abstract:
Gender equality is a fundamental right and a common value shared by all democratic societies. Despite this unanimous recognition at a theoretical level, despite the progress obtained in the last few decades, gender equality remains more a desideratum than a reality. This study analyses the reasons for perpetuating the inequality in spite of the political will and action, advances a possible explanation for the gap between theory and practice, and argues in favor of a different approach that could change gender equality regulations and policies through a better understanding of the way in which our gendered society is created.

Keywords: gender equality, social norms, gender stereotypes, gender identities, social institutions

Până în secolul trecut, adică foarte recent, în domeniul filosofiei politice, majoritatea teoreticienilor (bărbaţi) păreau con­vinşi că există o fundamentare naturală pentru îngrădirea femeii în spaţiul familial sau pentru subordonarea legală şi cutumiară a femeilor faţă de soţii lor. Femeile nu se puteau bucura de drepturi civile sau politice, în virtutea justificării conform căreia natura lor le face nepotrivite pentru activităţi economice şi politice, desfăşurate în spaţiul public. Desigur, teoreticienii contemporani au abandonat, treptat, această viziune ce se baza pe inferioritatea „naturală” a femeilor². De asemenea, toate statele democratice au adoptat o serie de acte legislative împotriva discriminării de gen pentru ca femeile să se poată bucura de acces liber şi egal la educaţie, locuri de muncă, funcţii de reprezentare în domeniul politic etc.

Eforturile făcute, la nivelul instituţiilor naţionale şi internaţionale pentru atingerea egalităţii de gen nu pot fi negate şi nu avem, nici pe departe, în acest studiu, intenţia de a o face. O privire simplă asupra misiunii şi obiectivelor declarate de organismele internaţionale majore, cum ar fi Organizaţia Naţiunilor Unite sau Uniunea Europeană va evidenţia egalitatea de gen drept un obiectiv politic principal. Mai mult, subliniem că trebuie salutat progresul enorm realizat în puţin mai mult de un secol privitor la condiţia femeilor, care acum beneficiază de mecanisme legislative şi politice la care nici măcar nu ar fi putut visa în urmă cu 100 de ani.

Cu toate acestea, deşi se proclamă universal faptul că femeile şi bărbaţii sunt fiinţe umane egale şi beneficiază, astfel, de tratament egal în societate, un număr de situaţii ni se prezintă pentru a ne obliga să ne întrebăm ce anume desemnează sintagma „tratament egal”. Dacă în teorie ni se garantează egalitatea, ce anume explică: persistenta diferenţă de gen în salarizare, feminizarea sărăciei, sub-reprezentarea femeilor în poziţii de autoritate şi decizie, „dubla zi de muncă a femeii” şi imposibilitatea de a reconcilia munca şi viaţa de familie, nerecunoaşterea şi prin urmare ne-remunerarea activităţilor casnice etc?

Toate aceste aspecte enumerate sunt trăsături pe cât de inacceptabile, pe atât de indubitabile ale societăţii noastre avansate. Se pare că, în ciuda enormelor eforturi şi imensei literaturi existente în domeniul egalităţii de gen, trebuie să ne întoarcem, de fiecare dată, la întrebările fundamentale. Aparent, ne aflăm în faţa unei dileme: trebuie să decidem dacă există diferenţe înnăscute între femei şi bărbaţi, dacă acestea trebuie acceptate ca raţiuni naturale şi explicaţii valabile pentru rezultatele sociale diferite obţinute în urma tratamentului egal şi trebuie compensate prin „inginerie socială” sau dacă, totuşi, posibilele diferenţe naturale dintre femei şi bărbaţi pot fi considerate neglijabile şi neacceptabile ca explicaţii pentru rezultatele sociale diferite, astfel încât ne confruntăm într-adevăr cu prejudecăţi instituţionalizate şi tradiţii discriminatorii care încă acţionează drept cauze ale inegalităţii, deşi sunt ascunse sub masca unei pretinse „neutralităţi de gen” şi atunci este necesar să orientăm practicile şi deciziile politice în conformitate cu această din urmă alternativă?

O analiză succintă a situaţiei existente în domeniul relaţiilor de gen în societatea contemporană ne relevă existenţa patru concepte fundamendale pe care le putem utiliza pentru a descrie actuala stare de fapt; discuţia poate fi purtată, astfel, în termeni de: norme, stereotipuri, identităţi şi instituţii sociale³.

Normele sociale reprezintă poate cel mai bun mod de a ilustra persistenţa inegalităţii de gen. Aplicate atât femeilor cât şi bărbaţilor, ca membri ai societăţii, acestea impun modele sociale diferite de „masculinitate” şi „feminitate” şi prin acestea, introduc semnificaţii diferite pentru ceea ce trebuie să însemne comportament „normal” şi potrivit pentru bărbaţi şi femei atât în spaţiul privat cât şi în cel public.

Normele sociale prescriu chiar calităţile pe care trebuie să le dovedească o persoană pentru a obţine succesul, fie acesta tradus în termeni de putere (autoritate, poziţie de decizie în societate etc.) sau bunăstare (siguranţă financiară, standard de viaţă ridicat etc.). Calităţile pe care trebuie să le dovedească o persoană pentru a obţine succesul sunt mai degrabă identificabile cu masculinul decât cu femininul. Atunci când o femeie aspiră să obţină succes, ea trebuie să aspire la a dobândi acele calităţi (raţiune, acţiune, hotărâre, indiferenţă etc.) care o îndepărtează de ceea ce societatea îi atribuie ca fiind trăsăturile potrivite genului său (sentiment, pasivitate, grijă, sensibilitate etc.). Acesta este un exemplu relevant pentru felul în care sunt reglate social relaţiile de putere între femei şi bărbaţi. Normele sociale creează şi întăresc inegalitatea de gen, confruntând femeia cu condiţii mult mai dificile decât cele pe care trebuie să le îndeplinească bărbatul pentru obţine aceeaşi poziţie de putere, punând-o chiar pe aceasta „într-o situaţie fără ieşire”⁴: dacă sfidează norma, va fi sancţionată social, dacă se conformează ei, va fi plasată într-o poziţie structural inferioară faţă de cea a bărbatului.

Stereotipurile de gen contribuie şi ele la structurarea societăţii: prezente sub forma unor ipoteze despre diferenţele de gen, ele „afectează expectanţele pe care ni le formăm în privinţa femeilor şi bărbaţilor şi, de asemenea, evaluările pe care le operăm cu privire la munca, abilităţile, calităţile fiecărui gen în parte”. Deşi stereotipurile par mecanisme formale, externe individului, ele afectează profund modul acestuia de a se raporta la realitate, influenţându-i şi modul în care se proiectează pe sine ca membru al societăţii, fiind astfel factori esenţiali ai procesului de socializare. Stereotipurile nu sunt întru totul departe de realitate, însă „dăunează prin faptul că simplifică şi generalizează excesiv anumite trăsături umane şi ignoră faptul că asemănările dintre indivizii aparţinând diferitelor genuri sunt mult mai numeroase decât deosebirile dintre ei”⁵. Ajungem astfel la distincţii pe care le perpetuăm, conştient sau nu, uneori chiar despre noi înşine sau despre cei apropiaţi: bărbaţii sunt capabili de acţiune, independenţi, hotărâţi; femeile sunt capabile să îngrijească, protectoare, sensibile, preocupate de binele celorlalţi.

După cum se poate vedea, stereotipurile se adaugă normelor sociale pentru a întări tratamentul diferenţiat al femeilor faţă de bărbaţi în societate. Rezultatele negative se văd cel mai bine tot în domeniul pieţei muncii şi al carierelor individuale: deşi par a fi uşor de trecut cu vederea, ele se acumulează şi conduc la inegalităţi în privinţa salarizării, promovării în poziţii de decizie, distribuţiei puterii în societate. Atât stereotipurile cât şi normele sociale influenţează profund a treia componentă a explicaţiei anunţate la începutul acestei argumentări: identitatea persoanelor, în două modalităţi: felul în care ne construim noi înşine în raport cu ceilalţi şi felul în care ceilalţi contribuie la construcţia identităţii noastre, prin expectanţele pe care aceştia le au în ceea ce ne priveşte.

Consecinţa cea mai gravă a felului în care normele sociale şi stereotipurile contribuie negativ la formarea identităţii noastre constă în faptul că acestea ne-au construit trecutul, ne afectează prezentul şi, din păcate, ne prescriu viitorul. Se întâmplă acest lucru pentru că procesele de socializare prin care copiii noştri devin adulţi, bărbaţi şi femei, sunt în continuare ghidate în conformitate cu acestea. Putem alege să refuzăm să ne creştem copiii în conformitate cu normele sociale şi cu stereotipurile de gen, însă doar dacă foarte puţini dintre noi fac acest lucru, situaţia nu se va schimba⁶.

Este necesară o masă critică pentru a schimba instituţiile sociale, a patra componentă a argumentării noastre. Din păcate, acestea (fie ele familia, piaţa muncii, mijloacele de informare în masă, sistemul educaţional etc.) sunt construite astfel încât să păstreze şi să ducă mai departe diferenţele de gen, conducând astfel la tratamente diferenţiate ale indivizilor în funcţie de genul lor. Astfel, sintagma „tratament egal” abordată de noi în prezentul studiu pare să îşi piardă sensul în momentul în care: în familie, se consideră că femeile sunt cele care trebuie să crească copiii iar bărbaţii sunt cei ce îşi continuă cariera după apariţia acestora; piaţa muncii este organizată astfel încât femeile obţin slujbe plătite mai puţin, ajung cu greutate în poziţii de decizie sau conducere; la şcoală, încă din clasele mici, fetelor şi băieţilor li se prescriu activităţi diferite, formându-li-se astfel abilităţi diferite cu ajutorul cărora se vor descurca toată viaţa în societate; mijloacele de informare în masă proiectează modele ideale de masculinitate şi feminitate, cu o frecvenţă, constanţă, coerenţă şi consecvenţă de sub mirajul cărora este dificil de evadat; familia ne învaţă ce trebuie să facă o femeie şi ce trebuie să facă un bărbat, atât unul în relaţie cu celălalt cât şi fiecare dintre ei în relaţie cu ceilalţi membri ai familiei. Exemplele se pot multiplica la infinit, concluzia este însă unică: instituţiile sociale creează şi întreţin inegalităţi de gen.

Sarcina unui teoretician în domeniul egalităţii de gen este aceea de a formula principiile ce stau sau ar trebui să stea la baza unei societăţi corecte (drepte) cu fiecare dintre membrii săi, indiferent că aceştia sunt bărbaţi sau femei. Pentru aceasta, el este obligat să meargă până la izvoarele practicilor sociale şi să investigheze fundamentele pe care sunt construite instituţiile care ne ghidează existenţa în societate. Situaţia actuală i se prezintă astfel, teoreticianului: multiple şi diferite forme ale inegalităţii de gen persistă, simultan cu multiple şi diferite reglementări destinate să le elimine pe acestea. Pentru a justifica situaţia actuală, este necesar să punem sub analiză fundamentul acestor reglementări.

Ajungem astfel la punctul central al argumentării noastre. Actele legislative ce reglementează discriminarea de gen sunt create pentru a sancţiona utilizarea nejustificată a diferenţelor de gen în obţinerea beneficiilor sau poziţiilor în societate. Astfel, legislaţia actuală ce reglementează discriminarea de gen a fost construită, începând cu anii ‚70 ai secolului trecut, după modelul legislaţiei ce reglementează discriminarea rasială: după cum s-a aspirat la crearea unei societăţi neutre din punct de vedere al rasei, la fel s-a aspirat, în momentul formulării legislaţiei antidiscriminării pe criterii de gen, la crearea unei societăţi neutre din punct de vedere al genului⁷. Atingerea egalităţii a fost vizată prin compensarea unor dezechilibre existente. Strategia a fost în avantajul femeilor şi stau dovadă pentru aceasta enormele progrese făcute până acum. Numai că rezultatele încă nesatisfăcătoare impun o întrebare. Oare atunci când s-a pornit la drum în conceperea legistaţiei în domeniu, nu s-a ales calea cea mai uşoară, constatându-se starea de fapt şi încercându-se remedierea acesteia? Calea mai grea despre care discutăm în cele ce urmează, ar fi constat într-o analiză profundă a situaţiei existente, de exemplu, în termenii prezentaţi de noi mai sus (norme, stereotipuri, identităţi şi instituţii) şi în încercarea nu de a remedia un handicap pe care îl au femeile în viaţa publică, ci de a re-gândi întreaga societate pe baze egale, parteneriale, identificând ce anume cauzează handicapul femeii şi re-proiectând instituţiile sociale în baza unor criterii diferite.

Dovada că această interpretare este corectă ne-o dă modul în care este structurată în momentul de faţă societatea noastră: o societate care nu a modificat cu nimic poziţia bărbaţilor dar care luptă să aducă femeile în aceeaşi poziţie cu a lor; o societate care vrea în câteva zeci de ani să ajute femeia să ajungă în aceeaşi poziţie în care a ajuns bărbatul în câteva milenii; o societate în care regulile şi standardele impuse timp de sute de ani de către bărbaţi au devenit (şi sunt acceptate ca atare), spontan, neutre de gen. Competiţia pentru acelaşi loc de muncă, pentru aceeaşi poziţie ierarhică, pentru aceeaşi poziţie de reprezentare politică a devenit şi ea, spontan, neutră de gen.

Avem o competiţie liberă, egală, neutră de gen, pentru obţinerea aceleiaşi poziţii, aceluiaşi rol, aceluiaşi statut în societate, în cele din urmă. Acest lucru este lăudabil, însă ceea ce nu se ia în calcul este natura acelei poziţii sau a acelui rol. Aşa cum am arătat anterior, poziţiile de putere, de decizie, succesul în general sunt definite în termeni masculini. S-a creat deci şi se încearcă a se garanta acces liber pentru femei la poziţii definite în termenii şi standardele masculinităţii. Punem sub semnul întrebării îndreptăţirea bărbaţilor de a ocupa numai ei anumite poziţii, însă nu punem sub semnul întrebării poziţiile însele şi modul în care ele sunt construite şi definite, standardele pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a ajunge în acele poziţii: „egalitatea nu poate fi atinsă permiţându-le bărbaţilor să construiască instituţiile sociale în funcţie de interesele lor şi apoi să se ignore genul candidaţilor atunci când se decide cine ocupă rolurile în instituţiile respective. Problema este aceea că rolurile pot fi definite în aşa fel încât să-i facă pe bărbaţi mai potriviţi pentru acel rol, chiar în condiţii neutre de gen.”⁸

Altfel spus, înainte de discuta despre competiţie care să garanteze accesul neutru al femeilor şi bărbaţilor la poziţii ocupate de bărbaţi (aşa cum face legislaţia în vigoare) şi să luăm prin aceasta în calcul genul persoanei credem că este necesar să ne întrebăm care dintre genuri a fost luat deja în calcul atunci când s-a construit poziţia respectivă şi s-au imaginat standardele de atins pentru a o obţine. În cuvinte devenite celebre în literatura de specialitate: „fiziologia bărbaţilor defineşte majoritatea sporturilor, nevoile lor definesc valoarea asigurărilor de sănătate şi a asigurărilor auto, biografiile lor construite social definesc aşteptările la locul de muncă şi modelele de carieră de succes, perspectivele şi preocupările lor definesc calitatea în educaţie, experienţele şi obsesiile lor definesc meritul, serviciul lor militar defineşte cetăţenia, prezenţa lor defineşte familia, incapacitatea de a se înţelege unul cu altul – războaiele şi modul de a conduce – definesc istoria, imaginea lor îl defineşte pe Dumnezeu (...).”⁹

Teoria dominanţei avansată de Catherine Mackinnon susţine că societatea noastră ia în mod tacit masculinitatea drept standardul după care sunt apreciate femeile, acordând astfel genului masculin în mod nejustificat, statutul de normă. Făcând acest lucru, societatea noastră, aşa cum este ea construită actualmente, bazându-se pe diferenţa dintre femei şi bărbaţi şi încercând să ofere compensaţii femeilor pentru un tratament diferit la care ar fi supuse, ascunde, de fapt, realitatea dominaţiei masculine şi a subordonării feminine. Dacă acceptăm teoria lui MacKinnon şi recunoaştem că este vorba despre dominaţie, atunci soluţia nu rezidă, aşa cum s-a încercat până acum, doar în absenţa discriminării în ceea ce priveşte femeile, ci în prezenţa puterii: „egalitatea nu înseamnă doar oportunităţi egale de a obţine roluri definite masculin, ci de asemenea putere egală de a crea roluri definite feminin sau de a crea roluri ne-definite în funcţie de gen pe care bărbaţii şi femeii să fie interesaţi în mod egal să le ocupe.”¹⁰ Rezultatul ar fi cu siguranţă diferit de egalitatea de oportunităţi în accesul la instituţiile masculine pe care o promovează actualmente societatea noastră.

Criticii teoriei dominanţei au preferat să privească problema într-un mod sofistic, argumentând că nu este posibil să eliminăm diferenţele de gen, pentru că această strategie, pe lângă faptul că ar conduce la rezultate indezirabile, ar fi ineficientă. Unul dintre cele mai relevante exemple în acest sens îl constituie Timothy Macklem care susţine că: „putem elimina diferenţa reconstruind lumea socială în termeni ce nu reflectă diferenţa, sau să reconstruim descrierea oamenilor în aşa fel încât să nu mai existe nici o diferenţă de reflectat. Am putea, cu alte cuvinte, elimina acea dimensiune a experienţei noastre sociale sau am putea elimina acea dimensiune a identităţii de grup.”¹¹ A realiza aceasta, susţine Macklem, ar însemna să facem oamenii egali doar făcându-i instincţi din punct de vedere social, prin aceasta negând respectul pentru diferenţa umană pe care se bazează egalitarianismul în majoritatea formelor sale. Mai mult: „atingerea egalităţii pentru femei ar elimina feminitatea, o consecinţă pe care probabil nu toţi, dar majoritatea oamenilor ar considera-o ca extrem de nefericită, dacă nu chiar catastrofală.”¹²

Ceea ce ignoră însă criticii lui MacKinnon este însuşi punctul de pornire al problemei, ceea ce în logică inevitabil conduce la sofismul numit ignoratio elenchi (ignorarea tezei). În opinia noastră, teoria dominanţei nu doreşte să elimine diferenţele dintre femei şi bărbaţi, nici să le considere irelevante în general, aspirând la o uniformizare totală a umanităţii. Un astfel de sofism poate fi folosit numai de către cei ce au un interes special în a justifica şi menţine un status quo. Ceea ce teoria dominanţei susţine, punctual, este că diferenţele de gen (existente sau imaginate) nu trebuie niciodată invocate ca sursă sau justificare pentru inegalitate sau pentru dominaţia masculină.

Opinia noastră este, pentru a reveni la argumentarea iniţială, că rolurile de gen, ca şi poziţiile în societate, sunt construite social. Ceea ce a fost construit social, poate fi de-construit social. Pentru aceasta este însă necesar un act de voinţă colectivă, fundamentat pe înţelegerea corectă a modului în care este construită societatea noastră. Nu este necesar să eliminăm bărbaţii din poziţiile pe care le ocupă în societate, nici să creăm o societate de indivizi uniformizaţi, lipsiţi de gen. Este însă util să contribuim la crearea unei societăţi de indivizi autonomi, liberi să-şi construiască propria identitate, în care interesele lor să fie valorizate în mod egal în construcţia vieţii sociale. Un astfel de model necesită o reevaluare a standardelor după care suntem judecaţi în societate, o schimbare majoră în comportamentul bărbaţilor şi femeilor deopotrivă, o re-proiectare a instituţiilor sociale după standarde diferite de cele existente.

Este limpede că pe termen scurt această transformare va rămâne un ideal. A ne imagina că bărbaţii vor accepta cu uşurinţă să renunţe la statutul de centru al universului social înseamnă să le cerem acestora prea mult dintr-o dată. Însă a înţelege fundamentele pe care este construit acest univers şi a încerca modificarea acestora, dacă sunt în dezavantajul a peste jumătate dintre locuitorii săi, poate fi un pas în direcţia cea bună.

 sus