Human Rights

A fi rom în Europa comunitară
Despre drepturi şi justiţie socială

 

SONIA CATRINA
[ROMFRA Association]

Abstract:
This survey targets an interpretation on the norms, practices, and representations made on the Roma, which structure the social space of the countries they have settled in. The stake of this article is to understand the closure, exclusion, invalidation mechanisms defining the social space by a review on the urban policies on integration on the Roma.

Keywords: Roma, stereotypes, social representations, justice and social rights, discrimination, social closure

Introducere

Punând în discuţie noţiunile de justiţie şi drepturi sociale în cazul romilor, dorim să răspundem la următoarele întrebări: În ce condiţii a luat naştere problema legată de romi şi cum se construiesc în acest caz reprezentările colective? Poate genera originea etnică o structurare a spaţiului public şi sentimente de dispreţ sau chiar respingere a unei categorii sociale? Cum se manifestă inegalitatea socială în privinţa romilor şi care sunt mecanismele puse în joc? Se pot oare percepe tensiuni între diferitele moduri de reglementare şi punere în practică a acestor politici? Sunt ele dovada incontestabilă a unor mecanisme cognitive? Politicile de integrare a Romilor, că sunt la nivel local, regional, naţional sau supranaţional, reflectă oare mobilizarea principiilor de justiţie şi drepturi sociale? Care este impactul contextelor locale asupra definirii şi realizării unor drepturi formulate la nivel european, de genul „drepturilor sociale europene”? Ne întrebăm în cele din urmă dacă raportul la justiţia socială permite o mai bună reflecţie în raport cu „problema romă”¹. Facem ipoteza că identitea socială concepută în termeni de apartenenţă categorială accentuează inegalităţile sociale şi împiedică în acelaşi timp depăşirea unei crize sociale comunitare. Acestea fiind întrebările cercetării şi ipoteza de lucru, analiza sociologică a drepturilor romilor porneşte de la un studiu al experienţelor şi politicilor urbane în direcţia acestora care ne permite o abordare a problematicii în termeni de justiţie socială şi discriminare. Continuăm printr-o analiză a reprezentărilor în legătură cu romii migranţi, ceea ce înseamnă o expunere a modului în care sunt prescrise atribute indivizilor potrivit unor apartenenţe categoriale şi felul în care acestea sunt corelate cu diversele politici sau chiar acţiuni sociale. Urmează o analiză a unor „drepturi sociale fundamentale” conceptualizate la nivel comunitar care mizează pe construirea de „coeziune socială” prin adoptarea unui „model social european”.

I. Politici urbane de integrare a romilor migranţi în contextul emergenţei unei aşa-zise „probleme rome”

Deschiderea graniţelor către Uniunea Europeană pentru doisprezece noi ţări printre care Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Lituania, Estonia, Letonia, Cipru şi Malta în 2004, respectiv România şi Bulgaria în 2007 a determinat intensificarea mişcării migratorii către ţări occidentale din spaţiul european. O parte din populaţia migrantă originară din Europa centrală sau din Balcani este de origine romă. Se consideră astfel că romii² reprezintă aproximativ 10 milioane de persoane în Europa, beneficiind în statele unde au fost sedentarizaţi de statutul de minorităţi naţionale. Astfel, potrivit unui raport al Consiliului Europei, două treimi dintre aceştia trăiesc în ţările postcomuniste, în timp ce în ţările din vest reprezintă 1% din populaţia medie.

„Romii migranţi” instalaţi în ţări ca Germania, Austria şi Franţa înainte de cea mai recentă aderare, apoi, după acest moment, mai ales în Italia şi Franţa, practică³ „strategii economice paralele (cerşit, colectare de fier vechi, vânzare de ziare etc.)”⁴. Aceste practici proeminente în spaţiul urban prin punerea în relief a unui mod de viaţă fondat pe dezvoltarea unor forme de economie informală sunt în dezacord cu convenţiile sociale în vigoare, respectiv normele societăţilor urbane europene. Pe de altă parte, aceste practici menţin un nivel de viaţă scăzut, în totală disonanţă cu cel occidental, al societăţilor în care „romii migranţi” s-au instalat.

Astfel de ocupaţii, dar şi evenimentele de vandalism sau chiar de omucidere, precum cele din mai 2005 de la Perpignan sau 18 iulie 2010 la Saint-Aignan (în Franţa) şi septembrie 2007 (în Italia) au făcut ca această populaţie să fie foarte vizibilă în spaţiul comunitar. Problemele generate de „romii migranţi” au antrenat o serie de măsuri represive împotriva acestora care au constat cel mai des în evacuarea periferiilor unde aceştia se instalaseră, respectiv îndepărtarea sau chiar expulzarea persoanelor fără acte de şedere în ţara respectivă. Este ştiut că încă din vara lui 2006 s-au efectuat expulzări succesive din unele ţări occidentale. Exemplul cel mai elecvent ar fi Franţa. Acestea au fost violente şi s-au desfăşurat în condiţii de presiune psihologică. Interpretarea ca fiind „întoarceri voluntare” nu poate fi acceptată, dat fiind că romii care se întorceau în ţara de origine erau însoţiţi de forţele de ordine. Instanţele publice au procedat în acest mod în speranţa de a putea controla mobilităţile intracomunitare. Aceste practici instituţionale de control forţat prin expulzare merg mai degrabă către discriminare, rasism, respingere, respectiv ostilitate din partea societăţilor locale, respectiv a guvernelor. Sunt şi acţiuni de empatie, cum ar fi cea mai recentă organizată la Colegiul Jean Moulin de Brive-Corrèze în perioada 18-22 octombrie 2010, intitulată Semaine pour la mémoire de l’internement des Tsiganes pendant la seconde guerre mondiale, care atrage un semnal de alarmă în privinţa statutului de victimă a romilor, situaţie durând de mult timp⁵.

Dacă ar fi să analizăm însă politicile de integrare ale migranţilor, constatăm că cele mai multe dintre acestea au vizat o regrupare a acestor persoane, în special în zone defavorizate. Facem astfel referire la „campi nomadi” în Italia, „bidonvilles” sau „villages d’insertion de Roms” în zona limitrofă marilor aglomerări urbane în Franţa. Olivier Legros⁶ le consideră drept „traducerea spaţială a logicilor de excluziune fondate pe drept şi orchestrate de stat”. În ceea ce ne priveşte, considerăm că acest mod de ocupare a spaţiului, prevăzut prin politicile de integrare, separă, ţine la distanţă, respectiv accentuează status-ul quo⁷ al acestei populaţii caracterizate printr-o stare materială precară, respectiv drepturi sociale şi legale minime.

În condiţiile elementelor evocate mai sus, „problema romă” [a devenit] o miză de reflecţie şi de protest şi o ţintă pentru acţiunea publică”⁸, ceea ce a generat creşterea numărului politicilor publice în raport cu integrarea migranţilor de origine romă, precum şi o intensificare a tratării „problemei rome” în mass-media.

Martin Olivera consideră că „emergenţa „problemei rome” este indisociabilă de construcţia europeană şi lărgirea la est”. Potrivit acestui antropolog, „Europa ar fi „descoperit” o parte de neglijat a populaţiei sale caracteristică mai degrabă pentru lumea a treia decât pentru Occidentul modern”, o dată cu căderea zidului Berlinului când, „eliberaţi de influenţele turceşti, ruseşti sau comuniste, ar fi trebuit ca aceste teritorii să se alăture în cele din urmă vestului continentului în modernitatea şi democraţia liberală, dincolo de o „tranziţie” mai mult sau mai puţin lungă – şi dureroasă – în funcţie de ţară”⁹. Mai mult, Martin Olivera se întreabă ce rol pot juca romii în acest context. În concepţia sa, aceştia pot „încarna un personaj indispensabil: alteritatea radicală, naturală (dovada: „Ei vin din India”…) şi totuşi familiară, pe care se poate fixa paternalismul occidental pentru a-şi promova virtuţiile. Ieri, purtători al unui orientalism insuportabil (în timpul construcţiilor naţionale în secolul al XIX-lea), „romii” încarnează de acum înainte vestigiile a ceea ce comunismul ar fi generat: societăţi de persoane asistate, perpetuând ele însele mecanismele producătoare de sărăcie” ¹⁰.

II. De la teoria identităţii sociale şi a proceselor de categorizare la practica socială: reprezentări în legătură cu romii

Identitatea socială este dată de un ansamblu de caracteristici obiective care permit identificarea individului din exterior. Faptul de a ne percepe drept membri ai unei categorii sociale constituite ne permite să ne identificăm din punct de vedere social. Dat fiind că un individ poate avea un „repertoriu de identităţi sociale” (sex, naţionalitate, grup de vârstă, categorie profesională, practică culturală etc.), identitatea sa socială poate fi definită drept ansamblul de grupuri cu care persoana este susceptibilă de a se identifica. Identitatea este, din acest punct de vedere, multidimensională. Această dimensiune obiectivă a identităţii noastre marchează poziţia subiectului în cultură şi societate. Luând în calcul sinele („ self”) şi celălalt („other”), individualul şi socialul, Tajfel¹¹, iniţiatorul teoriei identităţii sociale¹², vorbeşte despre formarea categoriilor, în situaţii interactive. În concepţia lui Tajfel, mecanismele de categorizare constând în clasificarea mediului în: grupuri de persoane, obiecte, evenimente, potrivit unor „procese psihologice”¹³ se realizează printr-un mecanism dublu de asemănare, dar şi diferenţiere. Teoria sa arată că apartenenţele categoriale sunt reprezentate la nivel psihologic ca identităţi sociale care prescriu atribute indivizilor ca membri ai unui grup anume. Referinţa pe baza asemănărilor instituie sentimentul de apartenenţă la un grup. Acesta conferă indivizilor o identitate socială, o reprezentare colectivă a ceea ce sunt şi a modului în care „eul” trebuie să se comporte în societate. Reciproc, se poate considera că apartenenţa la un grup social induce respingerea celuilalt care nu se identifică cu grupul respectiv. Categorizarea socială duce la accentuarea similitudinilor intraclase şi a diferenţelor interclase, proces generalizat potrivit principiului de metacontrast¹⁴: integrarea indivizilor în acelaşi grup duce la diminuarea diferenţelor între elementele regrupate şi creşterea acestora între elementele separate. Astfel de procese asociate identităţii sociale sunt la originea comportamentelor de cooperare sau conformare în raport cu anumite norme, respectiv de discriminare, excludere, închidere a spaţiului social.

Diferitele categorizări, percepţii, reprezentări, stereotipuri iau astfel naştere în funcţie de diversele contexte. Depinzând de valorile pozitive sau negative atribuite categoriei, includerea unui individ într-o categorie nu poate fi obiectivă. De pildă, romii sunt consideraţi adeasea drept „hoţi”, respectiv „entitate etnico-delicventă problematică”, după denumirea în curs notată de Martin Olivera¹⁵. Identitatea socială a persoanelor în cauză este deci construită pe bază de stereotipuri¹⁶ negative, considerate evidente într-un anumit context interactiv în raport cu alte caracteristici, care deşi relevante, sunt fără importanţă în contextul respectiv. Mai mult, astfel de caracteristici atribuite romilor devin trăsături ale unui grup social. Însă, această imagine în legătură cu romii, emblematică pentru reprezentările sociale¹⁷, s-a constituit în raport cu un sens comun, relativ¹⁸ întrucât nu putem generaliza judecând după cazuri particulare. Pe de altă parte, nu înseamnă că nu există romi care nu fură sau care nu sunt delicvenţi. Însă, astfel de judecăţi morale cauzate de procesele de categorizare contribuie nu numai la construirea de reprezentări colective, ci şi a unor norme sociale dominante care pot genera principii susceptibile de a fi investite de actori/grupuri sociale/colectivităţi/societăţi în acţiune socială, altfel spus „devianţă comportamentală” din punct de vedere social, din partea tuturor celor implicaţi. Exemplul cel mai elocvent este dat de recentele manifestări ale romilor şi ale celorlalte grupuri marginale din periferia Parisului. Cum altfel putem interpreta fenomenele de violenţă urbană şi mobilizare colectivă împotriva acestora, dacă nu prin omogenizarea reprezentărilor în legătură cu romii, o dată cu apartenenţa lor categorială la o aşa-zisă „entitate etnico-delicventă problematică”? Mai mult, etnicizarea acestei populaţii este o practică socială prin care sunt produse, menţinute şi chiar adâncite graniţele sociale.

III. „Comunitatea de cetăţeni”: despre coeziune socială, model social european şi drepturi pentru romi

Analiza jusţiei sociale în raport cu romii, membri ai „comunităţii de cetăţeni”¹⁹ o dată cu integrarea României în spaţiul comunitar, este indisociabilă de cadrul constituit de politica mai largă a Europei comunitare văzută ca Europă socială. Remarcăm faptul că toate tratatele semnate de statele membre, încă de la Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului²⁰, printre misiunile căruia se numără şi cel referitor la „dezvoltarea pieţei muncii şi ridicarea nivelului de viaţă în statele membre”, continuat prin Tratatul Comunităţii Europene²¹ instituind libera circulaţie a muncitorilor prin „egalitatea remuneraţiei fără discriminare de sex”, trecând prin Carta socială din 1961, act premergător semnării în 1989 a Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor de către 11 din 12 state membre ale Consiliului european, toate aceste tratate conţin „drepturi sociale fundamentale”, dând naştere de-a lungul timpului unei identităţi sociale europene. Recunoaşterea acestor drepturi, element esenţial al „modelului social european”, precum şi „semnarea Cartei drepturilor fundamentale, precizează şi mai mult conturul identităţii sociale”²². În plus, Tratatele au vizat atingerea unei coeziuni sociale în interiorul Europei comunitare prin eliminarea oricărei forme de excluziune sau discriminare, acesta implicând şi coresponsabilizarea actorilor (puteri publice locale, cetăţeni, întreprinderi etc.).

Pronunţată pentru prima oară de sociologul Emile Durkheim în De la division du travail social (1893), coeziunea socială, reprezentând starea de bună funcţionare a societăţii în care se exprimă solidaritatea între indivizi şi conştiinţa colectivă, trece deci la nivel european, fie la nivelul Comisiei europene (introdusă fiind în 1980 în legătură cu Fondurile Structurale, coeziunea socială face parte dintre obiectivele de la Lisabona pentru perioada 2000-2010), fie al Consiliului Europei (dotat cu o Strategie de Coeziune Socială şi o Direcţie Generală de Coeziune Socială). Conceptul de „coeziune socială”, în sensul Consiliului Europei²³, vizează legătura între popoarele din sânul Uniunii Europene şi capacitatea de a garanta binele tuturor prin evitarea disparităţilor şi implicarea actorilor. Putem astfel considera coeziunea socială drept perspectiva socială care orientează acţiunea politică. În această privintă, instituţiile europene pun accentul pe echitatea în accesul la drepturi, demnitate şi recunoaşterea diversităţii, autonomie şi dezvoltare personală, familială şi profesională, precum şi participarea şi angajamentul cetăţeanului. Aceasta însemnă pe de o parte că cetăţeanul beneficiază de drepturi civile, juridice şi politice, iar pe de altă parte are obligaţia de a respecta legile în societatea în care trăieşte. Principiul coeziunii sociale şi prin urmare al cetăţeniei, că este vorba de cea naţională sau comunitară, este acela de beneficia de aceste drepturi şi în acelaşi timp de a se conforma obligaţiilor individuale. „Comunitatea de cetăţeni” a cărei legitimitate rezultă din drepturile instituite la nivel legislativ în interiorul instituţiilor comunitare, încearcă să armonizeze condiţiile de viaţă ale cetăţenilor săi şi mai ales să inducă respectul reciproc în raport cu recunoaşterea specificităţilor culturale. Ordinea socială arată însă că nu în toate statele membre se respectă aceste principii. Şi, facem aici referire, la unul dintre drepturile fundamentale şi anume pricipiul liberei circulaţii, încălcat o dată cu expulzarea forţată a familiilor extinse de romi prezenţi pe teritoriul unor ţări occidentale din Europa comunitară.

Concluzii: despre Romi drept prototip social atotcuprinzător

Întorcându-ne la teoria identităţii sociale şi a categorizării, ne dăm seama că selecţia elementelor potrivit cărora se efectuează categorizarea romilor intră în rezonanţă cu anumite stereotipuri, care conduc la o imagine fixă ce nu permite luarea în calcul a specificităţii culturale a acestora. Mai mult încă, se pare că stigmatizarea în privinţa romilor creşte la nivelul Europei comunitare, sau chiar se extinde la alte grupuri etnice. O simplă privire aruncată presei scrise în străinătate arată că romii se constituie în prototipul unei categorii judecate în termeni negativi înglobând o seamă de alte categorii dispreţuite în aceeaşi măsură, cum ar fi categoria celor „fără acte” („les sans papiers”) sau a „nomazilor”/„persoanelor trăind în caravană” cu care se şi confundă de altfel, arabii şi alţii. În această privinţă, sociologul Luc Boltanski, în cadrul adunării: Les Roms, et qui d’autre? din 11 septembrie 2010, organizate de Mediapart la Montreuil, trecând în revistă diferitele apelative stigmatizante din presa scrisă franceză, afirma că „sunt numeroşi cei care se pot simţi vizaţi sub numele de Rom (…) într-o mare parte a spaţiului mediatic: „fără acte”; „arabi” ; „proveniţi din imigraţie”; „locuitori ai cartierelor sensibile”; „delincvenţi”; „marginalizaţi” sau membri presupuşi ai „mişcărilor independente”. Atacul împotriva romilor vizează astfel să stigmatizeze alt gen de persoane colective, prezentate ca „minorităţi periculoase”, ceea ce poate nelinişti şi pregăti, ceea ce media numeşte „opinia”, către o extindere a represiuni”²⁴. Cécile Kovácsházy, referindu-se la acelaşi fenomen de categorizare, vorbeşte despre un idiom care a cucerit spaţiul public european. Aceasta afirmă următoarele: „De câteva săptămâni, se pare că limba franceză s-a îmbogăţit cu un nou idiom: lesRoms (într-un cuvânt), căci nu mai auzim vorbindu-se în sfera publică de un rom sau un altul, aşa cum nu auzim nici un rom vorbind. LesRoms... ca şi cum un rom ar face referire la toţi romii, ca şi cum ar fi cu toţii la fel... toţi aceşti aşa-zişi „fii ai vântului”, care ar fi prin esenţă sau prin cultură nomazi, aceşti „veritabili europeeni”, oameni „atât de liberi”. Or, aceste calificative, arborate ca neutre sau chiar într-o lumină favorailă, induc juridic şi politic ideea că o parte a populaţiei europene este transnaţională şi nu aparţine vreunui loc, nici nu face parte din vreo naţiune; prin urmare, nu ar avea nici un drept. Atunci, aceste epitete cvasi homerice ar justifica tratarea romilor dincolo de legi – ceea ce face de altfel guvernul francez încă din 2007, cel puţin”²⁵. O constatare identică îi induce antropologului Martin Olivera afirmaţia potrivit căreia: „Categoria de „romi/ţigani” pare perenă încă de la inventarea sa către sfârşitul secolului al XVIII-lea-începutul secolului al XIX-lea: schimbarea de terminologie (dezafectarea termenului de „ţigan” pentru cel de „rrom” sau „rom”) nu corespunde unei schimbări de perspectivă– piatra de temelie a categorizării ramânând (şi, în consecinţă, procesele de stereotipie)”²⁶. 

În ciuda „supraproblematizării «problemei rome»” (la nivel ideologic şi politic)²⁷ dacă vom continua să ne folosim de stigmate fără a căuta să descifrăm diversitatea „categoriei rome” prin „redefinirea de obiecte [de studiu] distincte pentru a elabora un discurs analitic”²⁸ în raport cu nevoile acestor persoane, rezultatul acţiunilor întreprinse în această direcţie ar putea fi în continuare negativ. Absenţa unor politici reale de educaţie, de acces la locuinţă, de sănătate sau de piaţă a muncii are ca efect menţinerea acestei populaţii într-o stare de precaritate fizică şi morală continuă. În aceste condiţii, „nimic nu serveşte în mod real luptei împotriva discriminărilor, nici chiar invocarea „incluziunii” atunci când sistemul însuşi, după cum funcţionează, produce persoane marginalizate şi etnicizează sărăcia”²⁹. În plus la această idee, considerăm că simpla aplicare a drepturilor pentru romi, în calitate de cetăţeni ai „comunităţii europene”, ca oricare alţii, potrivit justiţiei sociale, precum şi respectul şi recunoaşterea acestora pot schimba percepţiile formate în legătură cu „categoria Romă” şi produce pe termen lung un rezultat pozitiv.

SONIA CATRINA – Licenţă în filologie, Universitatea din Bucureşti, master interdisciplinar în ştiinţe sociale la Şcoala doctorală în Ştiinţe Sociale din Bucureşti, Europa Centrală şi Orientală, doctor în sociologie, Facultatea de sociologie şi asistenţă socială, Universitatea din Bucureşti, România, în cotu-telă cu Şcoala doctorală în ştiinţe sociale, Universitatea „Victor Segalen”, Bordeaux 2, Franţa.

 sus