Human Rights

NATO și respectarea drepturilor omului
 

EUGEN LUNGU
[The University of South-East Europe - „Lumina”]

Abstract:
NATO's concern for human rights can be illustrated by the following aspects: participation of NATO in resolving humanitarian crises; the imposition of conditions related to human rights to all countries that wish to become members of the alliance; the NATO deployment of post-conflict operations in which actions that contribute to the fulfillment of human rights standards are included. The NATO Summit held in Lisbon in november 2010 shows that NATO will engage in the future to prevent or manage crises which risk to escalate in conflicts and to stabilize post-conflict situations.

Keywords: security, human rights, humanitarian crises, post-conflict operations, ethnic minority, humanitarian intervention

Înfiinţat prin Tratatul Atlanticului de Nord, la 4 aprilie 1949, NATO s-a impus în domeniul relaţiilor internaţionale ca organizaţie politico-militară care a fost destinată menţinerii păcii şi apărării independenţei statelor componente, dispunând de-a lungul deceniilor de o forţă militară defensivă impresionantă, capabilă să răspundă cu promptitudine atacurilor oricărei forţe exterioare. Dacă până la destrămarea sistemului statelor comuniste din Centrul şi Estul Europei rolul şi misiunile Alianţei au rămas în general aceleaşi, în cursul deceniului 1990-2000 NATO începe o nouă etapă a evoluţiei sale în care noile provocări generate de accelerarea fenomenului globalizării precum şi escaladarea conflictelor de natură etnico-religioasă din spaţiul european vor determina o reconfigurare a strategiei şi misiunilor „noului NATO” pe arena internaţională. Această schimbare de „atitudine” a Alianţei a fost posibilă datorită dipariţiei sistemului bipolar, a transformării relaţiilor de putere la nivel global în care rolul de unic hegemon a fost „preluat” de SUA, stat care a rămas singura superputere globală şi, evident, cea mai importantă putere economică şi militară din cadrul NATO.

Încă din prima parte a ultimului deceniu al secolului trecut s-a lărgit aria de „aspecte inedite” ale domeniului securităţii la care Alianţa Nord-Atlantică era chemată să găsescă soluţii, mai ales în privinţa efectelor care se puteau propaga în spaţiul de securitate al NATO datorită al unor „turbulenţe sociale grave” care se produceau în state/regiuni limitrofe Alianţei. Astfel, încă din primii ani ai acelei perioade¹ era adusă în planul dezbaterilor doctrinare problematica unei noi viziuni strategice în care NATO era chemat să se afirme, tot mai mult, ca un actor redutabil al securităţii continentale dar şi ca o organizaţie capabilă, în viitor, să desfăşoare misiuni, pe baza unui mandat al unei organizaţii internaţionale, în spaţii îndepărtate al planetei. Din acest punct de vedere, alături de alte chestiuni semnificative care au apărut pe agenda organizaţiei începând cu 1990, problematica drepturilor omului² este foarte importantă pentru Alianţa Nord-Atlantică, mai cu seamă datorită misiunilor pe care NATO a început să şi le asume după dispariţia Cortinei de Fier şi intrarea într-o altă etapă din punct de vedere al securităţii globale. Summitul NATO de la Lisabona desfăşurat în perioada 19-20 noiembrie 2010 a reafirmat faptul că: „Statele membre NATO formează o comunitate unică de valori şi este angajată să apere principiile libertăţii individuale, democraţia, drepturile omului şi statul de drept”³. Problematica respectării drepturilor omului a fost şi rămâne una dintre chestiunile extrem de sensibile ale dreptului internaţional, statele vizate pe această linie invocând, de fiecare dată, dreptul la protecţie faţă de orice ingerinţă externă. Extrem de controversată este şi dezbaterea în jurul conceptului de „intervenţie umanitară”, iar faptul că este analizată şi interpretată de numeroşi specialişti în dreptul internaţional la „pachet” cu conceptele de suveranitate şi integritate teritorială ale statului unde au loc încălcări ale acestor drepturi face ca această chestiune să rămănă deschisă dezbaterii şi interpretării: „Eforturile de a promova drepturile omului sunt criticate de obicei de guverne care au scoruri slabe în respectarea lor şi care le consideră amestec în treburile interne”⁴.

Datorită procesului de globalizare ale cărui consecinţe au început să se simtă tot mai accentuat începând cu anii 90, a noilor riscuri şi ameninţări la adresa securităţii internaţionale generate de acest fenomen dar şi datorită transformărilor spectaculoase care au avut loc pe continentul european după încheierea confruntării dintre Est şi Vest, NATO a fost nevoit să-şi adapteze strategiile la noul mediu global de securitate. Astfel nu mai reprezintă o necunoscută pentru nimeni faptul că „Lumea este mai interconectată şi mai interdependentă decât oricănd. Abuzurile unor guverne faţă de cetăţenii săi pot aprinde conflictele etnice, pot submina normele moraleale ale decenţei şi pot ameninţa pacea şi stabilitatea comunităţii internaţionale”⁵. Acesta este unul dintre argumentele care au stat la baza noii viziuni de transformare a NATO încă din primii ani după incheierea Razboiului Rece, strategii acestei organizaţii de securitate colectivă înţelegând foarte bine necesitatea „renovării” instituţiilor care au fost create într-o altă epocă istorică.

NATO priveşte domeniul drepturilor omului din mai multe perspective. În primul rând este vorba de politica NATO şi de strategiile Alianţei în situaţia în care se produc „catastrofe umanitare”⁶ în zonele limitrofe spaţiului aliat, ca urmare a nerespectării drepturilor omului, datorită unor conflicte de natură etnico-religioasă, ca rezultat al unor catastrofe naturale etc, evenimente care pot afecta securitatea unor state membre. În al doilea rând NATO desfăşoară acţiuni, în teatrele de operaţii, contribuind la îmbunătăţirea nivelului de viaţă al populaţiei civile din aria de desfăşurare a operaţiilor militare, şi implicit la îndeplinirea unor standarde minime privind drepturilor omului. Acest gen de acţiuni aparţin „operaţiilor postconflict”, cunoscute în terminologia NATO sub denumirea de „operaţii altele decât războiul” (Operations Other Than War-OOTW). În al treilea rând regăsim imperative cu privire la drepturile omului, şi sub forma unor condiţii obligatorii de îndeplinit de către statele candidate, în cadrul politicii de extindere a NATO prin primirea de noi membri din rândul ţărilor care care au aparţinut sistemului comunist. Astfel, Planul de acţiune NATO pentru aderare (MAP), lansat în aprilie 1999 la summit-ul NATO de la Washington, se referea la criterii precise pe care statele candidate la integrarea în Alianţă urmau să se îndeplinească în perioada de preaderare, în domeniul politic, economic, al apărării, legat de resurse, securitate şi juridic. În ceea ce priveşte domeniul drepturilor omului MAP preciza obligaţia statelor candidate în „rezolvarea oricăror conflicte internaţionale, etnice sau teritoriale externe pe cale paşnică; demonstrarea angajamentului în respectarea legii şi a drepturilor omului”⁷. În al patrulea rând, ultimul pe care vrem să-l menţionăm, este vorba de problematica respectării drepturilor omului în cadrul statelor membre NATO. Avem în vedere acest aspect atât ca „subiect de dezbatere” în mediul aliat, dar şi din punct de vedere al politicii şi strategiilor Alianţei cu privire acţiunea/non-acţiunea NATO în situaţia în care comunitatea internaţională semnalează aspecte grave referitoare la nerespectarea drepturilor omului/drepturile minorităţilor etnico-religioase în state membre ale NATO.

Ne propunem, în continuare, să dezvoltăm o parte din aceste aspecte, menţionate anterior, pentru a reflecta mai în detaliu cum se regăseşte problematica drepturilor omului în cadrul politicilor şi strategiilor NATO şi pentru a remarca dimensiunea acţională a Alianţei în această direcţie. Este binecunoscut faptul că vechiul adversar al NATO - Tratatul de la Varşovia - s-a desfiinţat în anul 1991 iar o serie de opinii ale unor experţi în domeniul studiilor de securitate sugerau că Alianţa Nord-Atlantică ar trebui să urmeze acelaşi curs sau ar trebui să-şi diminuieze mult „vechile atribuţii” în domeniul securităţii colective. Odată cu „instalarea” sistemului unipolar în relaţiile internaţionale în care SUA s-a situat în plan central, se poate observa privind retrospectiv că şi Alianţa Nord-Atlantică a început în mod treptat să-şi modifice deciziile politice şi strategiile de intervenţie dat fiind faptul că, aşa cum bine se cunoaşte, SUA are contribuţia cea mai importantă, din punct de vedere cantitativ şi calitativ, la pachetul de forţe şi mijloce de luptă pe care se bazează NATO în orice moment. Evenimentele care au avut loc pe scena europeană în anii '90 (începutul destrămării Jugoslaviei şi mişcările secesioniste din spaţiul fostei URSS) au făcut ca Alianţa să gândească o nouă strategie de transformare şi acţiune care să includă noile riscuri şi ameninţări, percepute la nivelul structurilor de comandă politico-militare ca un pericol pentru securitatea statelor membre. De altfel o anumită „pasivitate” a NATO faţă de problemele grave care începuseră să se declanşeze pe continental european, aflate sub incidenţa nerespectării drepturilor omului ca urmare a destrămării Jugoslaviei si dispariţiei URSS au făcut ca numeroşi specialişti în relaţii internaţionale să se întrebe în 1999, odată cu declanşarea crizei din Kosovo: „Putea NATO să facă faţă la ceea ce se considera pe atunci a reprezenta noile provocări ale erei post-Războiul Rece, conflictele entice şi colapsul statelor? Sau Alianţa condusă de Statele Unite işi vedea depăşită utilitatea într-atât încât nu mai putea să oprească agresiunea şi purificarea etnică nici măcar pe continental european?”⁸. În acest sens criza din Kosovo a reprezentat pentru NATO un moment de importanţă crucială care va prefigura evoluţiile în mediul aliat în anii următori, dar în acelaşi timp,”momentul Kosovo” a dat curs dorinţei americanilor de a menţine coeziunea transatlantică. Cu toate că operaţia militară a NATO împotriva lui Slobodan Milişevici din primăvara anului 1999 a fost un succes, ea „a reprezentat prima ocazie în decursul istoriei sale de cinzeci de ani când NATO a întreprins o acţiune militară, conflictul a dezvăluit de asemenea, fisurile ascunse, post-Războiul Rece, din structura alianţei”⁹. Campania militară a Alianţei Nord-Atlantice asupra Jugoslaviei¹⁰ din 1999 a scos în evidenţă dependenţa europeană faţă de puterea militară a SUA şi, conform unor importanţi gânditori în strategia militară, aşa cum ne transmite Robert Kagan, a demonstrat „impotenţa forţelor armate ale Europei”¹¹. Razboiul din Kosovo a reprezentat pentru structurile de conducere ale Alianţei Nord-Atlantice un moment în care s-a manifestat coeziunea aliaţilor în favoarea intervenţiei militare, acţiune care a fost generată atât de nerespectarea drepturilor omului de către un stat aflat în apropierea graniţei NATO, cât şi ca urmare a consecinţelor nefaste care s-au produs datorită acestei nerespectări, prin declanşarea unei catastrofe umanitare¹² care a afectat ulterior şi o parte din statele Alianţei. Este interesant de amintit că dorinţa americanilor de a se implica în conflictul din Kosovo nu a ţinut de un aşazis „interes naţional” al SUA, ci aceştia au avut „un interes moral în stoparea genocidului şi a purificării entice mai ales în Europa”¹³ dar au vizat, în acelaşi timp, şi coeziunea alianţei care era pusă în faţa unui adevărat examen după încheierea Războiului Rece. În acest sens, ţinând seama de necesitatea menţinerii unităţii decizionale şi acţionale a NATO, generalul American Wesley K. Clark, Comandantul Suprem al Forţelor Aliate din Europa, a afirmat că „Nici o ţară sau set de ţinte nu au fost mai importante decât coeziunea NATO”¹⁴. Dezbaterile care au urmat cu privire la „cazul Kosovo” referitoare la legitimitatea „intervenţiei umanitare” efectuată de NATO în Jugoslavia au scos în evidenţă cel puţin două aspecte. În primul rând susţinerea faptului că intervenţia umanitară a Alianţei nu a avut o acoperire legitimă din punct de vedere al dreptului internaţional¹⁵, operaţiile militare ale NATO nefiind sub incidenţa Articolului 51 din Carta ONU care acordă dreptul de autoapărare individuală sau colectivă dacă are loc un atac armat împotriva unui membru al ONU. În al doilea rând, faptul că Europa dar şi lumea, în general, se aflau într-o nouă „eră”, în care SUA ca unic hegemon la scară globală impunea alte principii privind folosirea forţei, propunea o „Lume Nouă, idealistă, inclinată spre eradicare actelor inumane”¹⁶, o lume în care se dorea, declarativ, să se pună capăt conflictelor. Poate de aceea, atunci când se analizeză cazul Kosovo, în stdiile de securitate, din punct de vedere al legitimităţii intervenţiei umanitare, se vorbeşte de sintagma „ilegal dar legitim”.

Operaţiile postconflict desfăşutate de NATO, aşa cum arătam în prima parte, sunt orientate spre reconstrucţia şi edificarea păcii (reconstrucţia infrastructurilor şi instituţiilor civile) dar, în egală măsură, au ca obiectiv şi „ajutorul umanitar” care să permită revenirea la o viaţă normală a populaţiei afectate de conflictul armat. Specialiştii NATO subliniază existenţa a cinci tipuri de operaţii¹⁷ care fac parte din operaţiile postconflict, însă din punct de vedere al tematicii abordate, relevante sunt „operaţiile de ajutor umanitar” care, conform strategiilor Alianţei, sunt orientate spre îndeplinirea a trei categorii de misiuni: ajutorul în caz de dezastre, asistenţa refugiaţilor şi asistenţa umanitară¹⁸. Astfel, prin intermediul unor structuri/unităţi specializate necombatante puse la dispoziţie de către state aliate care pregătesc din timp „pachete de forţe” pentru a fi dislocate în teatrele de operaţii, Alianţa ajută la dezvoltarea socio-economică a unor regiuni/localităţi aflate in apropierea zonei de desfăşurare a operaţiilor militare. Specialiştii în acordarea „sprijinului umanitar”, care provin din afara structurilor militare, sunt de părere că forţele militare care participă la la aceste acţiuni suplimentează munca agenţiilor umanitare tradiţionale, nu înlocuiesc aceste agenţii care au rolul lor bine definit. Dr. Myriame Bollen, profesor la Academia Militară din Olanda este de părere că „militarii pot crea un cadru de protecţie a stabilităţii globale în care populaţiile civile sunt protejate şi în care activităţile umanitare sunt duse la bun sfârşit”¹⁹. NATO contribuie prin acest gen de acţiuni la implementarea unor standarde minime privind sănătatea populaţiei civile din anumite zone, protecţia mediului, dezvoltarea învăţământului etc, standarde care, desigur, au în vedere respectarea drepturilor omului.

Un alt aspect care reflectă faptul că domeniul drepturilor omului a interesat şi continuă să fie o „temă” de importanţă majoră pentru Alianţa Nord-Atlantică, aşa cum arătam în partea introductivă, se referă la politica de extindere a NATO. Încercând sa-şi consolideze statutul de organizaţie politico-militară de prim ordin la scară regională, extinderea NATO prin primirea de noi state membre aparţinând continentului european a însemnat stabilirea pentru statele candidate a unor standarde obligatorii de îndeplinit, încă de la debutul etapei de preaderare. Între aceste condiţii obligatorii respectarea drepturilor omului de către statele respective, alături de standardele cu privire la construirea unor soicietăţi democratice şi a unor economii de piaţă funcţionale a reprezentat şi reprezintă unul dintre imperativele esenţiale ale acestei organizaţii de securitate colectivă, pentru oricare stat european care şi-a propus integrarea în Alianţă. De altfel acest standard impus de NATO statelor candidate- respectarea drepturilor omului- împreună cu multe alte condiţii stabilite de conducerea Alianţei, se regăseau şi în „pachetul” de condiţii cerute de Uniunea Europenă statelor care semnaseră acorduri de asociere în vederea integrării în Comunitatea europeană. Tratatul de creare a Alianţei Nord-Atlantice, din anul 1949, arăta încă de la început că membrii acestei coaliţii sunt hotărâţi să apere „libertatea, valorile comune şi civilizaţia popoarelor lor, fondate pe principiile democraţiei, libertăţii individuale şi statului de drept”. De asemenea Documentul cadru privind parteneriatul pentru pace din 1994 (Partnership for Peace Framework Document) împărtăşea ca valori fundamentale, pentru statele care şi-au exprimat acordul în vederea pregătirii integrării în NATO, protecţia şi promovarea libertăţilor fundamentale şi a drepturilor omului, precum şi protejarea libertăţii, dreptăţii şi păcii prin intermediul democraţiei liberale. În Actul privind extinderea NATO din 1996 se arăta: „Protecţia şi promovarea drepturilor omului este un aspect integrat securităţii autentice şi în evaluarea cererilor statelor pentru aderarea la NATO, drepturile omului promovate de democraţiile emergente din Europa Centrală şi de Est ar trebui evaluate în conformitate cu angajamentele acestor state de a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile privind drepturile omului din Carta Naţiunilor Unite, principiile conţinue în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în Actul Final de la Helsinki”.Prin politica de extindere, raportându-ne la standardele pe care NATO le-a impus în domeniul respectării drepturilor omului, se poate spune că Alianţa a grăbit rezolvarea unor „probleme istorice” privind drepturile omului în unele comunităţi etnice din foste state comuniste-Ungaria, Slovacia, România, Bulgaria. Summitul NATO de la Lisabona din toamna acestui an, infirmând anumite zvonuri privind o posibilă „stagnare” în problema extinderii, a reafirmat disponibilitatea organizaţiei de a dezvolta parteneriatele cu statele care doresc integrarea în Alianţă: „Parteneriatele cu ţări terţe pot contribui la consolidarea securităţii internaţionale, la apărarea valorilor NATO, la operaţiile sale precum şi la pregătirea ţărilor interesate de aderare”²⁰.Este un semnal foarte clar că, prin intermediul politicii de extindere,impunând standarde politice, economice, sociale, militare etc obligatorii, NATO va contribui şi în anii următori la rezolvarea unor probleme importante privind drepturile omului în statele care doresc să adere la organizaţie.

„Atitudinea” pe care NATO o are referitoare la încălcările drepturilor omului în statele membre este, de asemenea, interesantă pentru problematica pe care ne-am propus să o abordăm. Dacă ne referim la standardele NATO privind integrarea unor noi membri în perioada Razboiului Rece evident că acestea nu conţineau restricţii precise privind respectarea drepturilor omului de către statele care s-au alăturat Alianţei, ataşamentul faţă de valorile democraţiei liberale şi adversitatea faţă de sistemul statelor comuniste fiind primordiale. Însă, aşa cum arătam ceva mai înainte, alăturarea unor noi state la Alianţa Nord-Atlantică, obţinerea statutului de ţară membră NATO cu drepturi depline, au fost condiţionate începând cu anii ′90 şi de rezolvarea problemelor interne cu privire la drepturilor omului, care includ şi drepturile minorităţilor etnice, lingvistice, religioase etc. Ţinând seama de cele două perioade istorice diferite în care s-a clădit Alianţa Nord-Atlantică (perioada Războiului Rece şi cea de după sfărşitul confruntării Est -Vest), se cunoaşte faptul că în „spaţiul NATO” mai sunt încă probleme nesoluţionate privind drepturile omului şi care, din când în când, atunci când iau amploare, sunt semnalate prompt de comunitatea internaţională. Unul dintre statele NATO care se află în această situaţie este Turcia care depune eforturi pentru rezolvarea problemelor legate de minoritatea kurdă, şi datorită constrângerilor impuse de Uniunea Europeană aflată în negocieri de aderare începând cu anul 2005. Totuşi, chiar dacă Turcia continuă să fie un stat care are probleme privind respectarea drepturilor omului, conform standardelor UE, nu putem să nu admitem un adevăr evident: „Nici un stat nu are o evidenţă a drepturilor omului, iar statele variază in privinţa domeniilor în care le respectă sau în care le încalcă. Când Statele Unite au criticat China pentru interzicerea libertăţii de exprimare, folosind munca silnică şi torturând disidenţii politici, China a remarcat că Statele Unite au 40 de milioane de oameni săraci, numărul cel mai mare de oameni privaţi de libertate din lume şi o istorie plină de rasism şi violenţă”²¹. Problemele pe care Turcia le-a avut în ultimele decenii cu minoritatea kurdă datorită existenţei unei mişcări secesioniste animate de dorinţa de a crea un stat kurd care să cuprindă teritorii din Turcia şi Irak, au determinat în multe situaţii intervenţii în forţă ale autorităţilor de la Ankara, operaţii militare ale forţelor turce în teritoriile turceşti şi irakiene cu populaţie kurdă care s-au soldat cu pierderi umane şi distrugeri materiale. De fiecare dată o parte importantă a comunităţii internaţionale a reacţionat împotriva Turciei, acuzând-o de încălcarea drepturilor omului, adică a drepturilor minoritarilor kurzi, ca cetăţeni ai statului turc. Este de remarcat faptul că politica Alianţei Nord-Atlantice este de non-intervenţie în aceste situaţii, resposabilitatea rezolvării problemelor respective revenind exclusiv statelor în cauză. Acesta este unul dintre punctele sensibile ale NATO, organizaţia fiind criticată de aplicarea unor standarde duble referitoare la „intervenţiile umanitare”, situaţii similare fiind analizate şi interpretate cu alte unităţi de măsură şi „primind” soluţii diferite la nivelul structurilor de decizie ale NATO. Aşadar, impunerea de către NATO a aplicării normelor drepturilor omului într-un anumit stat membru, în situaţiile în care se constată încălcări grave în acest sens, nu se regăseşte în politica acestei organizaţii, acest lucru implicând ingerinţa în afacerile interne ale acelui stat, fapt care nu corespunde cerinţelor documentelor fundamentale care stau la baza constituirii şI funcţionării acestei organizaţii de securitate colectivă. Acest aspect, analizat împreună cu „situaţiile umanitare” în care Alianţa ar putea interveni completează, din nefericire, multiplele „probleme de moralitate” din sfera relaţiilor internaţionale, alimentând numeroase dezbateri contradictorii în mediul politic şi academic, fără a se înregistra progrese semnificative.

Concluzii

Noul Concept al Alianţei Nord-Atlantice aprobat în acestă toamnă de statele aliate la Summitul de la Lisabona abordează problemele securităţii globale dintr-o perspectivă a unei lumi multipolare care se configurează în următorii ani. Credem că invitarea Rusiei de a participa la implementarea sistemului de apărare antirachetă, poate fi considerat, din acest punct de vedere, o recunoaştere indirectă a faptului că această ţară, alături de alte puteri emergente - China, India, Brazilia- va juca, în următorii ani, un rol tot mai important în securitatea regională şi globală, iar NATO în ciuda capacităţii sale impresionante de intervenţie este „conştient” că nu se poate implica în rezolvarea oricărei „probleme de securitate”, mai ales dacă este vorba de un „eveniment” aflat n afara ariei sale de responsabilitate. Efectele procesului de globalizare care se resimt tot mai accentuat în „spaţiul de securitate al NATO”²², cu incidenţă imediată sau de perspectivă asupra securităţii colective, pun în faţa Alianţei probleme cu totul noi care determină o nouă abordare a securităţii regionale şi globale, abordare în care dimensiunea cooperării active a organizaţiei cu alţi actori de securitate regionali este absolut necesară. Deşi „intervenţia umanitară” rămâne un subiect extreme de contraversat în dreptul internaţional actual, datorită constrângerilor impuse de conceptual de suveranitate naţională şi a acţiunii principiului neamestecului în treburile interne ale unui stat, în conformitate cu prevederile Noului Concept aprobat la Summitul NATO de la Lisabona, Alianţa îşi va menţine şi dezvolta capacităţile de intervenţie pentru a limita efectele unei crize care ar putea evolua într-o catastrofă umanitară, mai ales în condiţiile în care efectele catastrofei ar afecta securitatea statelor NATO: „Alianţa se va angaja pentru a preveni sau gestiona crize care riscă să degenereze în conflicte şi să stabilizeze o situaţie postconflict sau să ajute la reconstrucţie”²³. Ecourile intervenţiei NATO din Jugoslavia la peste un deceniu de când s-a produs, dezbaterile ulterioare care au avut loc la nivelul unor instituţii internaţionale precum şi în mediul academic pe tema legitimităţii desfăşurării intervenţiei umanitare precum şi efectele economice şi sociale concrete care au fost determinate de distrugerile provocare de bombardamente au făcut ca NATO să analizeze acest tip de intervenţie din afara graniţelor sale cu mai multă atenţie. O serie de informaţii oficiale provenite din mediul NATO conduc spre un tip de analiză apropiată concepţiei lui Robert Cooper: „Este foarte periculos să te implici în conflicte ce au la bază principii şi idei; este dificil să renunţi la ele dacă intervenţia în numele lor mege prost, şi la fel de dificil să le susţii atunci când numărul victimelor creşte”²⁴. Datorită schimbării atitudinii administraţiei de la Washington faţă de lumea musulmană, în sensul de a nu fi considerată un inamic al statelor occidentale, credem că NATO va manifesta mai multă „indulgenţă” faţă de încălcările drepturilor omului în statele aparţinând acestei lumi, iar probabilitatea ca Alianţa să intervină cu forţe militare într-un stat musulman în situaţia unei crize umanitare în următorii ani este una redusă. Acest lucru nu exclude intervenţia militară a Alianţei într-un stat din lumea musulmană dacă va fi nevoie să se activeze Articolul 5 al Tratatului de la Washington, aşa cum a fost cazul Afganistanului în 2001.

Considerăm, de asemenea, că NATO prin politicile sale, în conformitate cu Noul Concept adoptat la Lisabona, va avea capacitatea să desfăşoare şi în viitor operaţii non-articol 5, de răspuns la crize, sub mandat ONU/OSCE având ca scop prevenirea şi gestionarea unor situaţii de criză, inclusiv cele generate de nerespectarea drepturilor omului, care ar putea pune în pericol securitatea şi stabilitatea regională. Considerăm, din nefericire, că pe continentul european există încă posibilitatea, în următorii ani, de a se produce crize determinate de persistenţa unor „conflicte îngheţate”, deci se menţine o anumită îngrijorare privind declanşarea unor catastrofe umanitare, în situaţia în care conflictele respective s-ar reactiva. Tocmai din acest punct de vedere NATO va veghea, prin politicile sale, la asigurarea păcii şi stabilităţii regionale, asigurând ca efectele unei crize umanitare care s-ar produce în apropierea graniţelor Alianţei să fie resimţite în mediu aliat în cât mai mică măsură.

Aşa cum apreciază Joseph S.Nye, Jr „lumea este deja multipolară din punct de vedere economic, şi va exista o difuzie/răspândire a puterii pe măsură se revoluţia informaţională va face progrese”²⁵, dar cu siguranţă că în viitorul nu prea îndepărtat lumea va deveni multipolară şi din punct de vedere al actorilor care vor „opera” în mediul global de securitate. Nu excludem posibilitatea ca, în viitor, NATO, „incurajat” de un previzibil succes al programului comun cu Rusia de implementare a sistemului de apărare antirachetă, să dezvolte cu această ţară şi alte „programe de securitate” care să fie în beneficiul comun, inclusiv pentru rezolvarea unor crize umanitare. Regresul pe care Rusia îl resimte în balanţa de putere asiatică datorită ritmului accelerat de dezvoltare al Chinei, a determinat acest stat să privească cu mai mult interes ideea dezvoltării unei relaţii mai ample cu NATO. Deşi pare improbabilă pentru unii specialişti în studii de securitate, ideea unei apropieri viitoare şi mai „consistente” între NATO şi Rusia, nu cred că ar trebui eliminată. Mutipolarismul lumii viitoare va „impune” ca, problemele grave generate de nerespectarea drepturilor omului, crizele umanitare rezultate în acest fel, să fie analizate dintr-o perspectivă diferită de aceea a „epocii unicului hegemon”, iar soluţiile de rezolvare să se bazeze în mai mare măsură pe cooperarea între principalii actori ai securităţii globale şi regionale.

EUGEN LUNGU – Lector univ.drd., Universitatea Europei de Sud-Est „LUMINA”.

 sus