Human Rights

Drepturile omului şi geopolitica¹

 

MARIAN ŢĂRANU
[Romanian Academy]

Abstract:
The analysis that the article provides on human rights suggests that the theme is relevant only for local matters, being, at the international level, subordinated to the geopolitical games. It is the result of a realist perspective, rejecting the legalist discourse on human rights and geopolitics.

Keywords: human rights, geopolitics, power, democracy, realism, legalism

Universalitatea drepturilor omului²

Evoluţia sintagmei şi utilizării drepturilor omului indică faptul că universalitatea lor este una de perspectivă – este un angajament luat de liderii actorilor internaţionali cu privire la acţiunile lor politice. Dar întrucât implementarea lor nu include şi un instrument coercitiv direct³, succesul adoptării drepturilor omului în sistemul de reguli care guvernează societăţile umane este foarte diferit.

De facto, drepturile omului nu sunt universale. Nu sunt universale nici de jure, din moment ce au existat şi există sisteme de organizare socială şi politică pentru care valabilitatea acestora nu are noimă iar legislaţia internaţională în domeniu este una orientativă.

Evidenţa acestor drepturi nu este una empirică fiind emanaţia contextului cultural şi a tradiţiei unui areal uman. Putem accepta ca punct de plecare al unei discuţii riguroase definirea evidenţei drept lucruri comun acceptate (de bun simţ), spre exemplu faptul că fiecare fiinţă umană vie posedă un trup sau enunţuri despre „proprietăţile structurale ale lumii”⁴. Dacă în sistemul nostru de reguli avem postulat dreptul la proprietate, vom putea ajunge la concluzia că fiinţa umană vie poate decide după propria voinţă cu privire la trupul său. Dar de această dată, concluzia noastră nu mai este unanim acceptată şi chiar cel care o asumă poate identifica unele contexte în care acest drept este necesar să fie restrâns. Exemplul este relevant pentru lipsa de evidenţă a drepturilor omului. Inclusiv dacă discutăm despre cel mai important dintre acestea – dreptul la viaţă al fiinţei umane.

Prin urmare, o primă asumpţie este că drepturile omului sunt vehiculate într-un sistem de organizare social-politică determinat, cu reguli specifice.

Evoluţia unei societăţi, respectiv diacronia experienţelor sale istorice nu sunt garanţii pentru atingerea stadiului unei conştiinţe istorice care să înglobeze şi drepturile oricărei fiinţe umane. Pe glob există societăţi mai vechi decât cea occidentală, cu o evoluţie istorică mai zbuciumată, pentru care drepturile omului sunt, în cel mai bun caz, un subiect de discuţie exotic.

De asemenea, ipoteza diacroniei teleologice a experienţelor societăţilor umane este una neştiinţifică, fiind mai pertinentă ideea că indivizii umani şi formele lor de organizare se află într-un continuu proces de adaptare, specia supravieţuind prin cei ce reuşesc să ţină pasul cu evoluţia. Din acest punct de vedere, ideea de „sfârşit al istoriei” în privinţa drepturilor omului pare nefondată.

Astfel decurge o a doua asumpţie: drepturile omului nu sunt rezultatul inerent al evoluţiei istorice a oricărei societăţi⁵.

Din cele două asumpţii poate fi derivată prima concluzie, conform căreia drepturile omului sunt specifice unui sistem de organizare social-politică determinat, fără a avea o condiţionare naturală.

Din statistica avută la dispoziţie prin intermediul organismelor internaţionale care monitorizează respectarea drepturilor omului în ţările de pe glob, prin operaţionalizări rezonabile, cea mai evidentă concluzie ce se desprinde este că odată cu gradul de democratizare al unui sistem social-politic creşte şi respectarea drepturilor omului.

Definită primar (pentru a evita polemicile dintre diferitele proiecte ale democraţiei) drept putere a poporului asupra propriei guvernări, democraţia indirectă are drept axiome reprezentativitatea conducătorilor şi delegarea puterii. Prin urmare, drepturile omului cresc sau descresc odată cu corectitudinea şi eficienţa raportului dintre ales şi alegător. Pe această bază, derivăm o nouă concluzie: drepturile omului sunt limitele de exercitare a puterii, un fel de garanţie pe care alesul o dă alegătorului, definind astfel cele ce i se cuvin acestuia din urmă în mod aprioric, respectiv linii directoare ale contractului social.

Sistematizând concluziile desprinse până în prezent, perspectiva care se deschide asupra drepturilor omului este caracterizată de următoarele linii:
a. sunt un artificiu specific societăţilor cu un anumit tip de organizare social-politică (societăţile democratice);
b. au o motivaţie instrumental-corectivă, fiind utilizate pentru reglarea unor raporturi social-politice (între ales şi alegător).

Aceste aspecte sunt valabile însă pentru nivelul etatic şi sub-etatic.

Drepturile omului în relaţiile internaţionale

La o primă vedere, putem transforma drepturile omului din garanţie a contractului dintre alegătorul şi alesul din statul democratic în garanţie a parteneriatului dintre actorii supraetatici. În ambele situaţii, drepturile omului sunt principii de gestiune a puterii.

Însă paleta raporturilor internaţionale este foarte variată. Parteneriatul dintre state⁶ nu este întotdeauna unul echitabil întrucât:
a. actorii internaţionali nu sunt de un singur tip (pe lângă state, sunt şi organizaţiile internaţionale, trusturile media, ong-urile, companiile transnaţionale sau organizaţiile care proliferează ameninţările asimetrice). Prin urmare, interesele sunt foarte diferite;
b. parteneriatul de la nivel etatic dintre alegător şi ales este înlocuit la nivel internaţional de competiţia pentru putere;
c. statele sunt împărţite în puteri-mari puteri-superputeri, iar raporturile dintre aceste categorii sunt rareori de parteneriat, cât mai mult de hegemonie.

Prin urmare, drepturile omului încep să îşi piardă din consistenţa şi claritatea definirii la nivelul statului.

Un al doilea element important care face diferenţa dintre nivelul etatic şi subetatic şi cel al relaţiilor internaţionale în domeniul drepturilor omului constă în pârghiile de constrângere a unui partener asupra celuilalt. Dacă în contractul social perspectiva încălcării regulilor jocului aduce cu sine, în mod intrinsec, ipoteza retorsiunii, la nivel internaţional, cel puţin din punct de vedere geopolitic⁷, există state cu vocaţii de imperii – puţine la număr, aşa cum există state – cele mai multe – care sunt nevoite să se confrunte la nesfârşit cu statutul de „vasal” (state satelit).

Un al treilea element care face radicală diferenţa între drepturile omului la nivelul comunităţii şi aceleaşi drepturi la nivelul interacţiunii dintre actorii internaţionali este legitimitatea. Aceasta este intrinsecă actului de guvernare. Astfel, dacă în raporturile dintre alegător şi ales (dintre guvernat şi guvernant), arbitrariul măsurilor întreprinse şi ponderea actelor coercitive faţă de mase sunt mai mari decât beneficiile, nivelul de legitimitate scade. În bună măsură, legitimitatea nu este legată de respectarea regulilor jocului democratic, cât mai mult de percepţia electorului privind „guvernarea împotriva sa”.

La nivel internaţional, legitimitatea este un concept orientativ, definit ca întrunire a acceptului partenerilor dintr-un club, pe baza respectării dreptului internaţional. Regulile jocului internaţional sunt însă întotdeauna valabile pentru statele mici, de obicei valabile pentru cele medii, iar pentru marile puteri⁸, acestea pot fi cel mult jaloane.

Prima concluzie pentru acest capitol al discuţiei este că la nivel internaţional, reperul valoric este puterea şi nu bunăstarea socială, iar modalitatea sa de manifestare sunt interesele şi nu politicile publice.

Astfel, drepturile omului rămân o problemă de convenienţă, modalităţile prin care puterea se operaţionalizează fiind foarte diferite de cele în care drepturile omului pot regla rapoartele dintre actorii subetatici.

Sunt însă câteva aspecte încurajatoare pentru viitorul acestui domeniu:
a. promiţător este faptul că drepturile omului sunt invenţia (şi nu descoperirea) celei mai puternice dintre paradigme – cea occidentală. Hegemonul mondial, dacă acceptăm ipoteza, pe baza datelor statistice de dinaintea crizei în domeniul economic şi militar – SUA, impune în raportarea sa la ceilalţi actori standarde de comportament şi modalităţi de acţiune. Cu toate acestea, până în prezent, drepturile omului nu s-au dovedit a fi, la nivel internaţional, mai mult decât valori, iar ca orice sistem de valori, se învaţă prin practică îndelungată, fără a avea vreo garanţie acum că ele vor deveni universale. Se impune astfel o geopolitică a drepturilor omului care să le promoveze cel puţin la fel de agresiv precum interesele economice;
b. valurile democratizării sunt şi ele un fenomen încurajator, care deschid perspective optimiste asupra respectării drepturilor omului;
c. globalizarea este un vehicul eficient al implementării acestor valori, deşi este neuniformă, desfăşurându-se cu viteze diferite şi selectiv.

În toate cele trei situaţii este evident însă că drepturile omului nu fac parte din codul genetic al liderilor mondiali, nici măcar al celor care conduc democraţiile consolidate. Raportarea acestora la toţi ceilalţi actori denotă pragmatism şi eficienţă, valori precum cele în cauză fiind puse în discuţie în timpii morţi ai negocierilor.

Din perspectivă geopolitică, parteneriatele sunt reale între puteri de acelaşi calibru, la nivelul marilor puteri, valorile fiind o problemă colaterală, direcţionate funcţie de interese. Spre exemplu, în acest moment, este destul de greu de conceput faptul că în raportarea Federaţiei Ruse la Georgia, a Chinei la Taiwan, a Siriei la Liban etc., liderii acestor state vor lua decizii funcţie de respectarea vreunora dintre drepturile omului. Situaţia este cauzată de simplitatea relaţiei de putere la nivel internaţional. Aceasta nu poate fi decât de cooperare sau de subordonare.

Realism vs legalism⁹ în drepturile omului

Cu acest discurs ne mişcăm strict în interiorul curentului realist¹⁰. Principalul concurent al acestei perspective este curentul legalist.

Pe scurt, în timp ce viziunea realistă asupra relaţiilor internaţionale porneşte de la prevalenţa politicului şi geopoliticului (a puterii şi a intereselor), viziunea legalistă pune pe primul loc justiţia la nivel internaţional. Acestă perspectivă este una foarte coerentă şi consistentă cu sine însăşi. Este densă de cazuistică, iar argumentaţia utilizată este de o calitate deosebită. În principiu, se pleacă de la universalitatea ideii de justiţie pentru a deduce întregul sistem de drepturi şi obligaţii în relaţiile internaţionale. Dreptatea devine astfel valoarea cardinală pe care este edificat întregul sistem instituţional internaţional. Drepturile omului sunt unul dintre efectele acestui principiu, astfel încât universalitatea lor este o răsfrângere a conceptului de bază, cel al dreptăţii.

În cadrul discuţiei privind respectarea drepturilor omului, un legalist va susţine că procesul implementării acestor drepturi la nivel mondial este în curs, iar finalitatea universalităţii este inerentă. De asemenea, va da asigurările necesare că există şi instrumente coercitive în acest sens, menţionând toate tribunalele penale internaţionale, de la cel de la Nuremberg, până la Tribunalul Special pentru Liban de astăzi. Va consolida argumentaţia prin menţionarea existenţei instituţiilor cu atribuţii internaţionale – regionale sau mondiale – care au procesat diverse cazuri de la cel german, japonez, iugoslav, sudanez sau cambogian la cel libanez.

Pentru un realist, drepturile omului nu sunt mai mult decât o formă de conştiinţă internaţională privind fiinţa umană. Un realist va susţine că geopoliticul va prevala întotdeauna întrucât puterea este un dat ontic, face parte din fiinţa fiecărui individ şi din conştiinţa istorică a fiecărei comunităţi. Atât timp cât deciziile cardinale vor fi luate în cadrul Consiliului de Securitate a ONU şi nu de către judecători, acestea vor fi politice. Mai mult, acest primat al politicului poate destructura orice sistem legal.

Principala deosebire dintre cele două viziuni constă în faptul că dacă realismul se bazează pe datele existente, pe care nu le interpretează printr-un filtru de valori preponderent morale, legalismul este o viziune preponderent normativă asupra relaţiilor dintre actorii internaţionali. Această diferenţă face ca realismul să fie o viziune mai puţin fecundă, însă mai adaptată realităţii.

Cu toate acestea, pentru un realist, ca şi pentru un legalist, pentru un minimalist, ca şi pentru un maximalist, drepturile omului rămân un ideal nobil pentru a căror respectare eforturile nu trebuie precupeţite. Pentru ca acestea să devină realmente universale, onoarea dar şi responsabilitatea stau în deciziile fiecărui individ al speciei. 10 decembrie este Ziua Internaţională a Drepturilor Omului, iar în mesajul din anul 2010 al secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, Ban Ki Moon a subliniat că „States bear the primary responsibility to protect human rights advocates”¹¹.