Human Rights

Discursul uitat al democraţiei. Drepturile¹

VASILE PLEŞCA
[Romanian Academy]

„What would you do if you were the state?”
Anthony de Jasay
„... astăzi cele două fire le democraţiei liberale, ţesute cu grijă în urzeala politică occidentală, se despart în mai multe locuri din lume. Democraţia înfloreşte; libertatea nu.”
Fareed Zakaria

Abstract:
This study starts from the observation that liberalism and democracy designates two distinct political philosophies, many times being into contradiction, and their joining was done just because the liberals wished to limit the political power in the name of the human rights. The contemporary welfare state, where we assist to an inflation of social rights and to an unlimited arrogation of powers by the political power represent one of the reasons why the contemporary democratic discourse is on a wrong way, a way where the interests of the society are bigger than the interests of the individual.

Keywords: Hayek, human rights, liberalism, liberal democracy, ideology

„Democraţia liberală” e un concept ciudat, rezultat din alăturarea a doi termeni total diferiţi, cu definiţii ambigue şi cu scopuri asumate total diferite.² Ceea ce a făcut să fie alăturate a fost faptul că liberalismul a fost văzut ca doctrina cea mai apropiată de posibilitatea de a împlini dezideratele democraţiei, „domnia poporului.” Până a se ajunge aici, relaţia democraţie versus liberalism a parcurs un drum întortocheat, pornind de la o realitate de care orice persoană cunoscătoare a fenomenului politic este conştientă: liberalismul şi democraţia desemnează două filosofii politice distincte, de multe ori aflate în contradicţie. Liberalismul există doar pentru a promova libertatea bazată pe diversitatea şi varietatea indivizilor. Democraţia e regimul politic ce porneşte de la presupoziţia egalităţii şi omogenităţii indivizilor. În momentul în care s-a născut, liberalismul a apărut ca o reacţie împotriva puterii (abuzive), fiind un discurs politic împotriva puterii. Democraţia, reprezentând un anume model de regim politic, este, apriori, un discurs despre putere. Fiind un discurs împotriva puterii, liberalismul consideră că, în societate, poate exista o ordine spontană independentă de ordinea instituită de politic.³ Discursul democratic susţine exact opusul: ea (democraţia), ca regim politic, există tocmai pentru a asigura ordinea socială. Liberalismul este construit ca un discurs împotriva statului, unul dintre obiectivele majore ale liberalismului fiind tocmai limitarea intervenţiei statului în societate. Democraţia încearcă, la limită, să absoarbă distincţia stat–societate. Pilonul fundamental al liberalismului este individul. Democraţia se construieşte pe necesitatea „binelui comun”.

Seria de diferenţe majore dintre liberalism şi democraţie nu apare din nimic, ci este expresia unei geneze realizată în condiţii total diferite. Democraţia este o creaţie a antichităţii – a secolului V î.Chr., în Atena lui Pericle. Liberalismul apare cu două mii de ani mai târziu. Deşi, teoretic, libertatea era cea care definea cetăţeanul atenian, felul în care era înţeleasă aceasta era total diferit de felul în care o vede liberalul modern.⁴ Pentru antici, individul nu există, ci doar cetăţeanul, libertatea şi alte drepturi derivând exclusiv din participarea la acţiunile politice din societate. În condiţiile în care scopul său e protejarea individului împotriva abuzurilor puterii, liberalul trebuie să construiască o sferă de noningerinţă a statului, una în care e total protejat prin simpla apartenenţă la specia umană. Cu alte cuvinte, pentru liberal, drepturile sunt anterioare apartenenţei la societate, pentru democrat, antic sau contemporan, drepturile sunt tocmai „recompensele” activităţii în spaţiul politic. Faptul că drepturile sunt văzute ca nişte privilegii duce la o altă diferenţă. Pentru liberal, în condiţiile în care noţiunea de drept este inerentă naturii umane, drepturile sunt ale tuturor indivizilor definiţi ca fiinţe umane, aceasta fiind, probabil, cea mai importantă inovaţie liberală („toţi oamenii au drepturi”). Pentru democrat, accesul la „privilegiul” drepturilor, datorat calităţii de „co-deţinător” al puterii politice, aparţine doar bărbaţilor, excluzând sclavii sau femeile, în cazul Atenei antice, sau doar membrilor societăţilor „norocoase”, ce garantează respectarea drepturilor, excluzând pe membrii acelor societăţi ce nu au respect pentru ideea de drept.

Pentru atenianul antic, drepturile şi libertăţile rezultă doar din faptul că, datorită privilegiului de a participa la viaţa politică, el alternează între calitatea de guvernat şi cea de guvernant. Benjamin Constant a rezumat exemplar situaţia cetăţeanului democraţiei ateniene: „... în Antichitate, individul era, de regulă, suveran în treburile publice, dar sclav în toate raporturile sale private.”⁵

Odată cu Jean-Jaques Rousseau, acest primat al colectivităţii va reînvia în modernitate, fiind una din notele specifice ale teoriei democraţiei contemporane. Spre deosebire de liberalism, tradiţia democratică, în descendenţa lui Rousseau, porneşte de la premisa că interesul individual este iremediabil în conflict cu interesul public, iar raţiunea de a fi a politicului e de a obnubila interesul individului în favoarea interesului societăţii, transformându-l pe acesta în cetăţean.⁶ Democratul modern susţine, ca şi cel antic, că singura cale de a menţine ordinea şi a evita dezagregarea societăţii provine din participarea în treburile politice, din dispariţia individului în faţa cetăţeanului. Liberalul, exact invers, va susţine întotdeauna că societatea există tocmai datorită necesităţii de a proteja individul. Între interesul public şi cel privat, în condiţiile astea, nu poate exista decât o armonie rezultată din faptul că interesul public nu e decât continuarea în societate a interesului manifestat la nivel privat. Filosofii liberali vorbesc despre o „ordine spontană,”⁷ a unei legităţi intrinseci, armonioase în interacţiunea indivizilor, ordine rezultată doar de acţiunile interesate şi dispersate ale indivizilor, dar nu şi din intenţia indivizilor în cauză. Această perspectivă derivă tot din autoînţegerea liberalismului ca discurs împotriva puterii, reclamând minima intervenţie a statului în societate, constrângerile acestuia fiind arbitrare şi blocând dezvoltarea materială şi spirituală a umanităţii.⁸

Seria acesta de rupturi dintre viziunea democrată şi cea liberală asupra politicului duce la crearea unei mecanici constituţionale complexe ce are în vedere, în acelaşi timp, să garanteze libertatea politică, limitarea puterii, dar şi reprezentativitatea lor. Drepturile imprescriptibile, domnia legii, separarea, controlul şi echilibrul puterilor, responsabilitatea guvernanţilor faţă de cei guvernaţi, toate elementele acestui construct complex sunt elemente ce, din perspectivă liberală, trasează cadrele în care se poate manifesta puterea în democraţie. Toate aceste elemente ce definesc democraţia liberală nu au legătură cu exerciţiul puterii politice, ci sunt, asumat, mecanisme de control a acesteia. Cu alte cuvinte, dacă liberalii au acceptat vreodată alipirea termenilor „democraţie” şi „liberal”, au făcut-o subordonând valorile democratice celor liberare. Din această cauză, ideea de democraţie reprezentativă este asumată de liberali nu din considerente practice, ci din considerente principiale. Democraţia participativă, cu diferitele sale forme de manifestare – de la autoguvernare până la idea dominantă a ultimilor ani, a democraţiei deliberative – mizează, în stricta tradiţie democrată, pe ideea de participare, văzută ca supremă valoare socială. Pentru liberali, participarea e o valoare subordonată, finalitatea fiind libertatea individului. Din această cauză, pentru liberali e de preferat ca guvernarea să se realizeze prin reprezentanţi aleşi – a căror putere de decizie e limitată şi controlată strict prin garanţii constituţionale ce vizează drepturile individuale şi separarea puterilor pe care aceştia sunt mandataţi să le exercite, şi nu să fie directă. Nu doar „metafora corăbiei” descrisă de către Platon⁹ îi face pe liberali reticenţi la ideea guvernării directe, ci, în primul rând, faptul că un exerciţiu al puterii atât de deversificat, la nivelul tuturor cetăţenilor, este imposibil de controlat şi de limitat, democraţia transformându-se, aşa cum se temea Tocqueville, într-o tiranie a majorităţii.

Considerentele de mai sus explică şi de ce, în perioada de maximă expansiune a liberalismului, în secolul XIX, votul cenzitar şi nu cel universal era sprijinit de marea majoritate a liberalilor¹⁰. În viziunea clasic liberală, votul e o simplă competenţă în serviciul protejării libertăţii individului şi nu un drept. Transferul interesului asupra valorilor democratice în secolul XX duce la universalizarea votului şi la succesul democraţiei reprezentative, ca sinteză între gândirea liberală şi o parte din exigenţele democratice. În ultimele decenii s-a dezvoltat o critică puternică la adresa modelului dorit de liberali: democraţia reprezentativă. Sunt imputate alienarea şi apolitismul cetăţeanului contemporan, corupţia administraţiei, încălcarea separaţiei puterii în stat, formalismul, lipsa identităţii dintre ceea ce se numeşte bună guvernare şi democraţie etc. Din perspectivă liberală, acestea nu sunt simptome – corect observate – ale aplicării principiilor liberale, ci, tocmai, consecinţe ale neaplicării lor. Toate deviaţiile nefaste ale democraţiilor contemporane apar, în primul rând, tocmai datorită faptului că statul contemporan depăşeşte limitele impuse în cadrul liberalismului clasic. Mai mult decât atât, un capitol aparte şi foarte important în teoria democraţiei este cel legat de democratizare:

Democratizarea a fost conceptualizată ca discurs, cerere, set de schimbări constituţionale, formă de dominaţie a elitelor, sistem politic dependent de controlul popular, exerciţiu al politicii de putere şi cerere de solidaritate globală.¹¹

Cu alte cuvinte, orice altceva decât promovarea drepturilor... În acest domeniu se uită un adevăr istoric evident: ceea ce acum considerăm a fi societăţi democratice originare (S.U.A., Marea Britanie, Olanda etc.) nu şi-au propus, acum 200-300 de ani să devină democraţii (să parcurgă un proces de democratizare), ci, pur şi simplu, au promovat drepturile şi libertăţile individului. Având această bază asigurată, dezvoltarea instituţională specifică democraţiei a venit de la sine, şi nu printr-un efort conştient şi deliberat. Altfel spus, nu instituţiile democratice trebuie să creeze drepturi, ci drepturile creează instituţii democratice. Multe dintre problemele democraţiei contemporane au apărut în momentul în care instituţiile sale au început să aibă pretenţia de a fi mai mult decât ceea ce ar fi fost în mod natural: protectoare ale drepturilor şi supraveghetoare atente ale derapajelor puterii politice¹². Iar tocmai această realitate l-a făcut pe Sartori să se întrebe trist la începutul deja clasicului său tratat de Teorie a democraţiei¹³: „Poate democraţia să fie orice?”. Iar răspunsul este şi mai trist: „realitatea este aceea că, în ultimele decenii, am pierdut curentul fundamental al teoriei democraţiei”¹⁴.

Fără îndoială, disoluţia drepturilor naturale prin inflaţia drepturilor sociale, fenomenul ce defineşte Welfare Stat-ul contemporan, este principala provocare la adresa democraţiei (liberale). Aceasta din cauză că, la origine, întâlnirea dintre principiile democratice şi reticenţele liberale asupra puterii politice vorbea despre societatea oamenilor liberi. Statul asistenţei generalizate a transformat individul dintr-o persoană raţională şi încrezătoare în propriile puteri într-un simplu subordonat al unei maşinării numită stat. Altfel spus, cetăţeanul democraţiilor contemporane nu este cel care defineşte si marchează destinul societăţilor în care trăieşte, societăţi care, teoretic, ar trebui să fie conduse prin voia sa, ci este, pur şi simplu, o simplă rotiţă, fără putere de decizie într-un imens mecanism birocratic. Asta face ca, tocmai principala cerinţă a liberalilor de la instituţia politică numită democraţie – limitarea puterii politice şi controlul asupra acesteia, să fie, în contemporaneitate, simple vorbe în vânt. În acest sens, termenul de democraţie liberală este revolut, pentru că individul este un simplu cetăţean şi nu o persoană intrinsec posesoare de drepturi. Iar una dintre principalele cauze pentru care această situaţie există este tocmai definiţia etimologică a democraţiei: puterea poporului. Teoreticienii liberali au sesizat acest aspect mai bine ca nimeni.

Popper scrie: „a vorbi despre puterea poporului e foarte periculos pentru că fiecare dintre cei care compun poporul ştie că nu porunceşte şi de aceea are impresia că democraţia este o escrocherie” ¹⁵, iar propunerea sa este de a renunţa la întrebarea originară „cine trebuie să conducă”, în favoarea întrebării „cum putem schimba conducătorii”. Hayek consideră că însuşi termenul de democraţie e greşit, pentru că nu spune nimic despre întinderea acestei puteri. De aceea, e de preferat termenul demarhie, „guvernarea poporului”¹⁶. Ceea ce se impune ca o concluzie e că discursul democratic trebuie să se întoarcă la prima cerinţă a liberalilor, drepturile fundamentale. În lipsa lor, democraţia se transformă în altceva. Nu sunt sigur că cineva doreşte cu adevărat să afle ce este acel altceva...