Editorial

„Lecţiile” globale ale revoluţiilor Est-Europene
 

ADRIAN POP
[National School of Political and Administrative Studies Bucharest]

Abstract:
Traditionally, the 1989 East European revolutions were seen as mere regional events with, perhaps, international consequences. Retrospectively, the East European revolutions have some global „lessons” to offer, which could be summarized as follows: the authentic democracy is an indigenous product and the successful democratization is a result of „negotiated revolution”; imperial overstretch leads to imperial breakdown; independent statehood could have both domino and boomerang effects; and the „self-limiting revolution” offers a strategy for the self-emancipation of civil society in the era of globalization.

Keywords: East European revolutions; „self-limiting revolution”; „negotiated revolution”; global „lessons”

Perspectiva prevalentă care vede în revoluţiile est-europene doar momentul ce marchează începutul procesului de tranziţie pe plan regional în Europa Centrală şi de Est se dovedeşte a fi, retrospectiv, din perspectiva a mai bine de două decenii, reducţionistă. Privilegiind o abordare mai largă, rândurile de faţă încearcă să surprindă câteva din „lecţiile” globale pe care le oferă revoluţiile est-europene.¹

Democraţia – produs indigen al „revoluţiei negociate”

După cum a demonstrat-o pertinent şcoala „dependenţei de cale” (path- dependence), trecutul face diferenţa pentru modalităţile principial diferite ale abandonării comunismului (negociere, capitulare, lovitură de stat, lovitură de stat şi revoltă populară, revoltă populară sau implozie) şi structurării traiectelor postcomuniste. Acolo unde „revoluţia negociată” a fost încheiată cu succes, a avut loc şi o stabilizare relativă a democraţiei. Acolo unde modelul „revoluţiei negociate” nu s-a putut aplica sau a eşuat, a avut loc o democratizare imperfectă, marcată de poticneli şi reculuri semnificative.

Focalizarea pe tranziţia la democraţie atrage atenţia asupra caracterului autolimitat şi negociat al revoluţiilor din 1989, cu precădere al celor central-europene. Totodată, ea facilitează compararea elementelor de continuitate dintre vechea şi noua societate şi înţelegerea fenomenului larg răspândit al conversiei de către o parte a elitelor comuniste a capitalului politic în capital economic, precum şi al reconversiei unor elemente ale aparatului de securitate şi represiune ale fostului regim în componente ale structurilor politico-militare şi de securitate ale noului regim. Există un întreg spectru gradual între cazurile extreme ale deconspirării şi lustrării prompte şi dure a poliţiei secrete a fostului regim (cazul fostului RDG) şi cel în care elemente ale structurilor acestora au devenit încă şi mai puternice în noul context politic democratic (cazul Federaţiei Ruse).

În unele cazuri, cooptarea unora din cadrele vechiului regim în noua ordine socio-politică şi asigurarea posibilităţii reinventării vechilor partide comuniste sub forma unor partide de stânga, prin adoptarea titulaturii de partide socialiste şi social-democrate, a fost mai degrabă un factor care a frânat marile transformări cerute de noua societate. În altele, dimpotrivă, el a reprezentat un element pozitiv, care a asigurat o anume stabilitate şi a facilitat reformarea sistemului.

Dincolo de aceste cazuri şi interpretări divergente, cercetările ultimelor două decenii au demonstrat că între caracterul negociat al revoluţiilor şi consolidarea procedurală ulterioară a democraţiei sub aspectele domniei legii, responsabilităţii, caracterului participativ şi modului de desfăşurare al alegerilor, există o corelaţie care nu poate fi ignorată. Asumpţia rezonabilă potrivit căreia democraţia autentică este un rezultat al „revoluţiei negociate” şi, deci, un produs creat „la origine”, mai degrabă indigen decât importat, pare să fie una din „lecţiile” majore, cel mai adesea ignorate, ale momentului revoluţionar 1989. Ignorarea acestei „lecţii” poate să fie şi una din explicaţiile faptului că în perioada post-Război Rece a fost preferată, cultivată prioritar şi cvasi-generalizată „mantra” politică a „exportului de democraţie”, materializată în forme diverse: asistenţă externă (FMI, Banca Mondială), condiţionalitate (UE, NATO, FMI, Banca Mondială) sau, mai rău, intervenţie armată directă cu rol preventiv (războiul din Irak).

Pe de altă parte, cele două decenii scurse de la revoluţiile din 1989 au făcut să fie uitate asumpţiile pesimiste ce se făceau pe seama noilor democraţii din Europa Centrală şi de Est la începutul anilor ‘90. Considerate imature, ele erau suspectate că ar putea eşua în populism, recădea în autoritarism şi dictatură sau conduce la pretorianism. Experienţa istorică a ultimelor două decade a demonstrat că departe de a fi apanaje ale Estului, populismul se manifestă în forme şi grade diferite atât în (fostul) Est, cât şi în (fostul) Vest, atunci când societatea civilă este slabă, societăţile democratice involuează şi dezvoltă deficite democratice semnificative.

Tous empire périra

Cu toate că iniţial forţele de centru-dreapta preferau să denumească entitatea geopolitică sovietică şi sistemul pe care aceasta îl generase în Răsăritul Europei şi Lumea a Treia prin termeni alternativi precum blocul sovietic, blocul răsăritean, sistemul de tip sovietic sau sistemul totalitar, către finele anilor 80, percepţia conform căreia blocul răsăritean era o formaţiune imperială, compusă dintr-un „imperiu interior” (republicile sovietice) şi unul „exterior” (Răsăritul Europei şi clienţii Kremlinului din Lumea a Treia), se generalizase².

Familiară azi şi quasi-unanimă, noţiunea conform căreia 1989 a marcat începutul prăbuşirii un imperiu – cel sovietic – prezintă avantajul reliefării interconexiunii, simultaneităţii şi rapidităţii cu care s-au desfăşurat evenimentele în 1989, precum şi al evidenţierii efectului lor contaminant. Iniţiat de Kremlin, procesul destrămării sistemului sovietic a cuprins Europa de Est, pentru a se reîntoarce, asemeni unui bumerang, asupra republicilor sovietice şi a accelera destrămarea Uniunii Sovietice – fenomen denumit de politologul britanic Archie Brown, de la Universitatea Oxford, „cursul circular al influenţei” (circular flow of influence)³. Factorul ce a declanşat acest proces l-a reprezentat schimbarea politică şi ideologică introdusă de Gorbaciov însuşi, cu precădere în două cuvântări majore din 1988. La cea de a XIX-a Conferinţă a PCUS în vara acelui an şi în cuvântarea în faţa Adunării Generale a ONU din decembrie acelaşi an, liderul sovietic a fost explicit în a sublinia ideea potrivit căreia poporul fiecărei ţări, fără excepţie, are dreptul de a decide asupra sistemului politic şi economic în care vrea să trăiască. Mai mult decât atât, primele alegeri cu candidaţi multipli pentru un legislativ naţional cu putere reală au avut loc în Uniunea Sovietică însăşi – în martie 1989. Anunţate în 1988 şi puse în aplicare în prima jumătate a anului 1989, măsurile curajoase de democratizare şi noua politică externă sovietică au generat instabilitate în Estul Europei. Pe măsură ce ţările est-europene, una după alta, au abandonat comunismul şi au devenit independente, „fluxul circular al influenţei ce începuse în Uniunea Sovietică a făcut un cerc complet”⁴. Evenimentele istorice ce au avut loc pe parcursul anului 1989 în Estul Europei au avut repercursiuni adânci în imperiul sovietic, în mod direct sau indirect. În primul rând, schimbările politice sistemice est-europene au vidat Tratatul de la Varşovia şi Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) de raţiunea lor principală de existenţă, fapt ceea ce a condus în ultimă instanţă la desfiinţarea acestor două organizaţii internaţionale în vara anului 1991. În al doilea rând, schimbările politice ample din Estul Europei, în special din Polonia, au conferit un nou impuls mişcărilor de independenţă din Ţările Baltice şi Ucraina şi inspiraţie fronturilor populare din alte republici sovietice. Când Pactul Molotov-Ribbentrop a fost declarat nul şi neavenit de către Congresul Deputaţilor Poporului (24 decembrie 1989), la Moscova, secesiunea Ţărilor Baltice şi a Moldovei şi destrămarea Uniunii Sovietice au devenit inevitabile. În al treilea rând, turbulenţele din Europa Centrală şi de Est au alimentat protestele de masă ale minerilor sovietici în perioada 1989-1991. În al patrulea rând, revoluţiile din 1989 au dat o grea lovitură întregului angrenaj al serviciilor secrete sovietice de colectare a informaţiilor pe continentul european. În al cincilea rând, tulburările din Estul Europei au discreditat ideologia marxist-leninistă, ele fiind văzute ca dovezi ale falimentului modelului marxist-leninist. În al şaselea rând, mutaţiile revoluţionare din imperiul exterior au ascuţit percepţia regimului sovietic privitoare la propria sa vulnerabilitate. În al şaptelea rând, ceea ce s-a întâmplat în Estul Europei în 1989 a diminuat potenţialul apelului la forţă pentru a pune capăt tulburărilor din Uniunea Sovietică. În al optulea rând, revoluţiile est-europene au avut un „efect demonstrativ” în ceea ce priveşte rezistenţa neviolentă, negocierile la Masa Rotundă, schimbarea sistemică, democratizarea şi trecerea la economia de piaţă. În cele din urmă, dezintegrarea Tratatului de la Varşovia şi a CAER a exacerbat fisurile adânci din rândurile elitei sovietice şi a alimentat o dezbatere dură în rândurile acesteia în 1990-1991, care a forţat şi constrâns opţiunile lui Gorbaciov şi a generat reacţia conservatoare ce a precipitat puciul din august 1991⁵.

După Războiul Rece, kremlinologii au subliniat atât sindromul supraîntinderii imperiale (imperial overstretch) de care suferea entitatea imperială sovietică, cât şi drenarea de resurse pe care o exercita asupra sa complexul sovietic militaro-industrial – două circumstanţe care i-au accelerat prăbuşirea. Este interesant de observat însă că în anii ’80 temerea unor prestigioşi analişti ai relaţiilor internaţionale era că mai degrabă cealaltă superputere a epocii bipolare – SUA – datorită aceluiaşi sindrom, ar putea intra în declin. Ceea ce alimenta această temere erau în primul rând cheltuielile militare exorbitante ale Administraţiei Reagan.

Triumfalismul caracteristic perioadei post-Război Rece, exprimat prin sintagme precum, „sfârşitul istoriei” (Francis Fukuyama) şi „noua ordine mondială” (preşedintele George Bush senior), ce a infuzat politica externă a succesivelor Administraţii americane, indiferent de coloratura lor politică, a făcut ca începând cu anii ’90 această temere să se evaporeze, cu toate că realitatea care o generase căpătase proporţii fără precedent. Considerate învingătoarele Războiului Rece şi hegemonul de necontestat al lumii în perioada post-Război Rece, SUA au uitat se pare lecţia pe care le-o furnizase adversarul din perioada Războiului Rece şi au căzut în cele din urmă victimă propriului succes, fiind solicitate să intervină în locuri tot mai dificil de gestionat în plan securitar, unde trupele sale au fost întâmpinate cu ostilitate crescândă. Aşa se face că, la finele celui de-al doilea mandat al Administraţiei George W. Bush, pe fundalul războiului împotriva terorismului, al extinderii intervenţionismului american la scară globală şi al generării crizei financiare şi economice globale, tema declinului puterii americane a reapărut, devenind un laitmotiv recurent în analizele curente consacrate SUA.

Regândirea, sub imboldul crizei financiar-economice la scară globală, a temeliei financiare a noii arhitecturi de putere, sub forma unui nou Bretton Woods sau Bretton Woods II, reevaluarea tabuului economic al „mâinii invizibile” ce gestionează eficient pieţele, precum şi repoziţionările marilor actori pe arena politicii internaţionale în cadrul G-20, se află azi în contrast deplin cu ceea ce se credea a fi, la începutul anilor ’90, „momentul unipolar” american şi „sfârşitul istoriei”, ca urmare a îmbrăţişării (neo)liberalismului la scară planetară.

Noua ordine mondială, dacă va exista una, va fi mai degrabă una multipolară, o poliarhie care va reuni ţările cele mai industrializate şi puterile emergente ale lumii, între care un rol important îl va juca grupul BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China), confirmând astfel diagnoza despre declinul puterii SUA a lui Emmanuel Todd – cel care a prognozat, între primii (încă din 1976!), şi declinul puterii sovietice, bazându-se exclusiv pe intepretarea datelor demografice.

Retrospectiv, renaşterea conceptului de imperiu în perioada post- Război Rece şi îmbrăţişarea sa de către analiştii relaţiilor internaţionale fie cu referire la SUA, fie, mai recent, cu referire la Uniunea Europeană, pare a fi o consecinţă directă a prăbuşirii entităţii imperiale sovietice.

Referitor la asemuirea Statelor Unite ale Americii cu un imperiu, în vreme ce Michael Hardt şi Antonio Negri au văzut în ele noul imperiu⁶, Emmanuel Todd a văzut în ele ultimul imperiu, „un factor de dezordine internaţională întreţinând, acolo unde poate, incertitudinea şi conflictul”⁷ pentru a-şi masca declinul ineluctabil către statutul de mare putere între alte mari puteri ale lumii. La rândul său, Michael Mann a demonstrat că prin resursele sale militare, economice şi politice reduse şi inegale în raport cu imperiile anterioare, SUA sunt de natură a genera doar un imperiu incoerent şi dezordine globală crescândă⁸. Nu în ultimul rând, fostul ambasador american în URSS, Jack Matlock, a argumentat faptul că sfârşitul Războului Rece a redus mai degrabă decât a sporit puterea SUA şi capacitatea sa de a conduce. Mitul conform căruia SUA au câştigat Războiul Rece a distorsionat politica externă a Administraţiilor Clinton şi Bush-Cheney. El a condus la autoamăgirea că SUA nu are nevoie de aliaţi, organizaţii internaţionale sau diplomaţie, ci poate domina lumea potrivit bunului plac folosindu-şi puterea militară în mod unilateral. Odată cu dispariţia ameninţării sovietice, aliaţii au devenit mai puţin dispuşi să accepte o conducere care părea tot mai mult că ignoră interesele lor, pe ansamblu rezultatul fiind o Americă slăbită⁹.

Referitor la Uniunea Europeană, o interesantă deşi controversată reconceptualizare a UE ca imperiu a avansat Jan Zielonka. Modelul imperiului neomedieval propus de acesta este calat pe analogia dintre Uniunea Europeană lărgită de azi şi Sfântul Imperiu Roman din Evul Mediu. Pentru Zielonka, modelul neomedieval se prezintă ca fundamental opus celui inaugurat de pacea de la Westphalia (1648). Dacă acesta din urmă înseamnă concentrarea puterii, ierarhie, suveranităţi şi identităţi bine definite, graniţe externe clare, impunere militară şi îngrădire, modelul neomedieval înseamnă exact opusul său: autorităţi suprapuse, suveranităţi împărţite, aranjamente instituţionale diversificate, identităţi multiple, graniţe neclare şi exportul legilor şi modurilor de guvernanţă dinspre metropolă spre periferie¹⁰. În viziunea lui Zielonka, deşi apărute ca reacţie la statele naţionale suverane ale Europei, instituţiile europene au prezervat caracteristici westphalice, întrucât acestora le-au fost conferite puteri asupra agriculturii şi comerţului, anumite funcţii sociale şi chiar o anumită autoritate asupra politicii externe, de securitate şi apărare. Diversitatea extraordinară a Europei lărgite ar impune însă schimbarea acestei paradigme şi adoptarea uneia noi, adaptată noilor circumstanţe în care se dezvoltă construcţia europeană după lărgirea UE, inspirată din modul cum a funcţionat Sfântul Imperiu Roman în epoca medievală. Cu toate că reconceptualizarea lui Zielonka necesită o aprofundare atât teoretică, cât şi pragmatică, argumentul său privitor la natura imperială neomedievală a UE nu poate fi ignorat.

Cariera prolifică pe care a cunoscut-o conceptul de imperiu în perioada post- Război Rece vorbeşte astfel nu doar despre rezilienţa unui concept, ci şi despre impactul momentului 1989 asupra cadrului noţional şi conceptual al ştiinţelor social-politice, în vreme ce destinul superputerilor sovietică şi americană, la doar două decenii distanţă una de cealaltă, despre destinul ineluctabil al oricărui imperiu, sintetizat de marele istoric şi teoretician al relaţiilor internaţionale Jean-Baptiste Duroselle în titlul uneia din lucrările sale clasice - Tous empire périra¹¹.

Statalitatea independentă între principiile dominoului şi bumerangului

În măsura în care au fost îndreptate (şi) împotriva hegemoniei sovietice revoluţiile din 1989 au fost (şi) secesioniste. Ele au contribuit atât la destrămarea dominaţiei sovietice, cât şi la crearea de noi state naţionale independente în Estul, Sud-Estul şi Centrul Europei (cu precădere în spaţiile ex-sovietic şi ex-iugoslav). Iată de ce adesea s-a spus despre ele că au fost (şi) revoluţii naţionale, o „toamnă a naţiunilor”.

Evaluarea academică a moştenirii momentului revoluţionar 1989 a fost covârşitor influenţată de ceea ce s-a întâmplat ulterior în regiune, consolidându-se cadrul de referinţă conform căruia edificarea naţională ar fi asociată într-o proporţie covârşitoare cu naţionalismul. Conflictele etnice şi războaiele din fosta Iugoslavie, purificarea etnică şi genocidul au întărit percepţia conform căreia Estul Europei ar fi spaţiul de manifestare al naţionalismului primordial, spre deosebire de Vestul său, asociat manifestării naţionalismului instrumental. În vreme ce condiţiile emergenţei celui dintâi ar fi existenţa unor comunităţi etnice şi tribale vechi, care se luptă pentru dobândirea independenţei politice şi/sau exercitarea hegemoniei politice, condiţiile apariţiei celui de al doilea ar fi edificarea statală, industrializarea şi, în general, procesele modernizării.

Pe cale de consecinţă, spre deosebire de sintagma de „primăvară a naţiunilor” (asociată revoluţiilor burghezo-democratice de la 1848), ce încapsula dimensiunea pozitivă a speranţei de emancipare naţională, cea omonimă de „toamnă a naţiunilor” (asociată revoluţiilor din 1989) a sfârşit prin avea o conotaţie negativă, menită a desemna o realitate - naţionalismul primordial - de care ar trebui să ne temem, ca nu cumva natura sa potenţial violentă să nu răbufnească sub forma purificării etnice şi a genocidului.

În realitate, revoluţiile din 1989 au vizat mai degrabă independenţa statală decât naţionalitatea. Multe din statele ce şi-au proclamat independenţa de stat în intervalul 1989-1991 nu au existat înainte de acest moment istoric, iar cele care existaseră erau relativ noi şi nu se puteau întemeia pe o tradiţie istorică autentică. Oricum, chiar dacă existaseră într-o formă sau alta în secolul XX, statele devenite independente după 1989 rămâneau esenţialmente noi cel puţin din unghiul de vedere al aspiraţiei lor de a fiinţa ca state democratice şi constituţionale. Popularul slogan al „reîntoarcerii în Europa” încapsula, din acest punct de vedere, atât nevoia lor de a se integra, pe plan extern, în organizaţiile şi instituţiie comunităţii internaţionale, cât şi nevoia acestora de a integra, pe plan intern, minorităţile naţionale supuse până atunci unor procese de asimilare.

Retrospectiv se poate afirma că perioada post-Război Rece nu a confirmat nici tendinţa către proiecte de reunificare naţional-statală (de tipul Serbia Mare, Albania Mare, etc, care, lăsând la o parte cazul aparte al Germaniei reunificate, au eşuat sau au fost în cele din urmă abandonate), dar nici tendinţa către statul civic, capabil să integreze şi să acomodeze interesele minorităţilor naţionale. Tendinţa care a reuşit să se impună cu adevărat în arena vieţii internaţionale a fost cea către edificare statală bazată pe (cvasi)omogenitate etno-lingvistică, altfel spus către fragmentare statală, care a cunoscut materializarea plenară în spaţiul ex-iugoslav. Atunci când s-a încercat accelerarea artificială a acestei tendinţe, aceasta s-a reîntors ulterior, ca un bumerang, împotriva intereselor celor care au iniţiat-o în spaţiul ex-sovietic. Recunoaşterea de către SUA şi UE – cu excepţia a 5 state membre (Spania, Grecia Cipru, Slovacia, România) – a proclamării unilaterale a independenţei provinciei Kosovo, s-a reverbat în spaţiul ex-sovietic în contextul creat de războiul ruso-georgian din august 2008, prin recunoaşterea unilaterală de către Federaţia Rusă a independenţei provinciilor Nagorno-Karabagh şi Oseţia de Sud.

„Revoluţia autolimitată” – o strategie pentru secolul XXI

Diverşi autori au încercat să „fixeze” interpretarea revoluţiilor est-europene – sarcină deloc uşoară – în formule dintre cele mai diferite. Rând pe rând s-a vorbit despre „revoluţie conservatoare” (Ernst Nolte), „revoluţie liberală” (Ralph Dahrendorf), „revoluţii postmoderne” (Agnés Heller şi Ferenc Fehér) sau „revoluţie imitativă” (Jürgen Habermas). Majoritatea acestor sintagme au eşuat însă a pune în evidenţă tocmai strategia victorioasă urmată de societatea civilă pentru a se ajunge la deznodământul din 1989: „revoluţia autolimitată”.

Departe de a aparţine exclusiv istoriei, „revoluţia autolimitată”reprezintă un concept şi o practică viabile nu doar pentru realităţile postcomuniste, ci şi pentru cele proprii erei globalizării. Noţiunea de „revoluţie autolimitată” oferă o dublă valoare adăugată – normativă şi strategică. Din punct de vedere normativ, ea introduce o nouă concepţie asupra schimbării politice. Din punct de vedere strategic, ea oferă un instrument practic-acţional de lărgire a graniţelor libertăţii în societăţi democratice imperfecte, care manifestă tendinţa de anihilare efectivă a opoziţiei şi de privare a societăţii civile de instrumentele sale de autoorganizare şi autoapărare, ceea ce ar echivala cu o nouă formă – fie ea şi „soft”, înveşmântată în „haine democratice” –, dar nu mai puţin perfidă, de dictatură. Conceptul de dictatură este înţeles aici în sensul său clasic, postulat de Franz Neumann: „dominaţia unei persoane sau a unui grup de persoane ce-şi arogă şi monopolizează puterea în stat, exercitând-o fără constrângere”¹².

Societatea de masă actuală favorizează exclusiv perspectiva instrumentală asupra democraţiei care oferă, prin intermediul alegerilor (mai mult sau mai puţin) democratice, o legitimitate procedurală, legală, celor aleşi. Sensul sociologic al legitimităţii, care impune menţinerea deschisă a canalelor sociale de comunicare dintre conducători şi conduşi este cel mai adesea ignorat sau ocultat cu bună ştiinţă.

Conceptul est-european de societate civilă oferă nu doar perspectiva realizării acestei legitimităţi, dar şi un posibil teren de reconciliere a liberalismului economic cu democraţia politică, în condiţiile în care atât piaţa liberă, cât şi statul democratic, pot deveni cu adevărat mai puternice doar dacă există şi o societate civilă puternică. Teoria şi practica „revoluţiei autolimitate” oferă perspectiva materializării unui obiectiv major deopotrivă al schimbării politice şi civismului: cenzurarea de pe o platformă deopotrivă naţională şi transnaţională a oricăror forme de corupţie, clientelism, monism şi autoritarism politico-ideologic ce manifestă tendinţa de a degenera în forme mascate de dictatură.

Aşa după cum a argumentat pertinent Jeffrey Goldfarb în incitanta sa carte Politica lucrurilor mici: puterea celor fără putere în timpuri întunecate (2007), „spaţii pentru practici democratice se constituie deopotrivă în democraţii consolidate şi emergente şi în tiranii moderne şi postmoderne”. Pentru a înţelege cum iau naştere şi se dezvoltă mişcările ample pentru schimbare şi opoziţie la tiranie este necesar să înţelegem „micropolitica” interacţiunii umane. Astfel de mişcări pot apărea nu doar în contexte revoluţionare, ci şi în medii şi contexte aparent inofensive (o cină privată, un cenaclu literar, o discuţie într-o cafenea sau pe o reţea de socializare de pe Internet, etc). Iată de ce, alături de „lucrurile mari” care alcătuiesc politica mondială – proliferarea armelor de distrugere în masă, terorism, globalizare, etc –, ar trebui să dăm importanţă şi celor „mici”. Politica lucrurilor mici survine atunci când „oamenii se întâlnesc liber şi discută unii cu alţii ca egali, îşi relevă diferenţele, îşi pun în evidenţă distincţiile şi dezvoltă o capacitate de a acţiona împreună”¹³. Indiferent de cât de opresivă devine „politica lucrurilor mari”, indivizii ce acţionează în spaţii separate de cele ale statului, instituţiilor sau ideologiei oficiale pot dezvolta naraţiuni alternative faţă de cele dominante şi îşi pot cultiva propria versiune miniaturizată de societate civilă. Goldfarb arată că oamenii pot „trăi în adevăr” atunci când încetează să utilizeze limbajul oficial, „îşi extind masa de bucătărie” a comentariilor private în locuri susceptibile de a crea şi forma un public şi interacţionează cu alte grupuri angajate în comportamente similare¹⁴. În spaţiul virtual, „politica lucrurilor mici” îşi găseşte un spaţiu natural şi predilect de manifestare în reţelele sociale şi acţiunile mediate de siturile de Internet.

Goldfarb consideră că Internetul şi spaţiile publice autonome (chiar şi cele virtuale) pe care acesta le poate genera sunt un instrument influent de cenzurare a exceselor globalizării şi ale superputerilor. Paradoxal rămâne faptul că deşi îşi fundamentează empiric „politica lucrurilor mici”, între altele, pe experienţa „primăverii de la Praga” şi revoluţiile est-europene din 1989 şi subliniază că „în Polonia oamenii au acţionat ca şi cum erau liberi şi o societate liberă a rezultat”¹⁵, Goldfarb nu menţionează nicăieri teoria şi practica „revoluţiei autolimitate”. Pe fond însă, „politica lucrurilor mici” nu reprezintă altceva decât o versiunea adaptată a „revoluţiei autolimitate” la contextul şi realităţile concrete ale globalizării.

ADRIAN POP – Profesor SNSPA, membru al consiliului ştiinţific al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 şi al colegiilor de redacţie ale revistelor Moldoscopie, Eastern Journal of European Studies şi Romanian Journal for Security Studies.

 sus