Politica internationala

Transformarea NATO si evolutia Parteneriatul Euro-Atlantic
 

LOREDANA ENACHESCU

The ending of the Cold War was a significant moment for the North Atlantic Alliance, as it marked the departure point for NATO’s transformation. The Alliance has had to evolve and transform itself in accordance with the dynamics of the security environment. Building partnerships was part of its evolving process into the last decade of the ‘90s and beginning of the new century. Moving towards “new members, new missions, new capabilities and new partnerships”, the Euro-Atlantic Partnership itself had to go along with the overall transformation process.

Stadiul actual al transformarii Aliantei
NATO a evoluat, incepand cu 1990, spre o forma din ce in ce mai complexa, pentru a corespunde noii structuri de securitate internationala, in care riscurile s-au diversificat ca substanta si arie din care provin.

Mediul de securitate fluid, complex si volatil, a carui dinamica a riscurilor se manifesta pe diferite paliere (militar, politic, economic, social, cultural), a influentat procesul de transformare in care Alianta a intrat odata cu debutul anilor 1990.

Complexitatea si dinamica mediului de securitate international au imprimat un ritm de dezvoltare rapid al Aliantei Nord Atlantice. Astfel, NATO si-a largit sfera de interese, imbogatindu-si agenda cu problematici din ce in ce mai variate ca substanta si acoperire geografica. Adaptarea Aliantei Nord Atlantice la noul mediu s-a facut prin redefinirea misiunilor si obiectivelor sale, modificarea ariei geografice a teritoriului aliat, precum si prin proiectarea stabilitatii dincolo de aria euro-atlantica propriu-zisa.

Astfel, Alianta a trecut printr-un proces complex de transformare, determinat de riscurile carora trebuie sa le faca fata si care s-a reflectat in modificarea structurii sale (numar de membri, modalitate de organizare) si a tipului de raspuns pe care trebuie sa-l genereze.

Acest din urma fapt s-a manifestat printr-o abordare extensiva a securitatii, Alianta contribuind la procese de constructie institutionala, asistenta in domeniul apararii, pregatirea fortelor pentru a deveni interoperabile, schimbul de experienta in domeniul doctrinei si conceptelor militare etc.

De asemenea, procesul transformarii a determinat o rearanjare a prioritatilor Aliantei, care au variat in functie de gradul de risc al amenintarilor la adresa securitatii statelor membre NATO.

Dupa terminarea Razboiului Rece principala sursa de instabilitate a fost reprezentata de conflictele inter-etnice, religioase, nationaliste, generate de fragmentarile intra-statale care au avut loc imediat dupa prabusirea comunismului in Europa Centrala si de Est, spatiul fostei Iugoslavii reprezentand un focar de risc deosebit de ridicat.

In perioada respectiva, prioritatile Aliantei erau focalizate asupra stabilizarii regiunii Balcanilor pentru evitarea propagarii sursei de risc si spre statele invecinate, statele membre NATO alocand o mare parte din resurse pentru zona Europei Centrale si de Est.

Dupa atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 si odata cu invocarea articolului V al Tratatului Nord Atlantic, pentru prima data, de catre statele aliate, prioritatile (geografice si functionale) ale NATO s-au rearanjat, pe primul loc situandu-se amenintarile de natura terorista, propagarea armelor de distrugere in masa, amenintarile de natura asimetrica, in general.

Transformarea Aliantei a presupus identificarea acelor prioritati si mijloace de actiune care sa o mentina relevanta in noul context de securitate international. Insa, vulnerabilitatea, nesiguranta, complexitatea si ambiguitatea generata de amenintarile asimetrice fac mai dificila identificarea mecanismelor potrivite de reactie. Provocarile la adresa securitatii spatiului aliat s-au intensificat pe masura ce riscurile au inceput sa cunoasca o delocalizare accentuata. Mediul de securitate s-a transformat, trecand de la un sistem bipolar la unul in care polii de putere sunt mai greu de identificat, iar amenintarile sunt mai difuze.

In prezent riscurile sunt generate de atacuri teroriste, dezvoltarea si proliferarea armelor de distrugere in masa, dublate de pericolul ca acestea sa ajunga in posesia unor regimuri politice nedemocratice sau a unor entitati ale crimei organizate sau celule teroriste, existenta unor regimuri nedemocratice sau cu o structura institutionala fragila, fluxuri masive de refugiati, dezechilibre ecologice sau catastrofe naturale majore (secete, inundatii, furtuni, incendii, cutremure, accidente nucleare etc), insecuritate economica, conflicte etnice regionale sau locale, perpetuarea starilor de conflict - in anumite zone sau regiuni neguvernabile-, care se afla in afara controlului national, de catre grupari criminale cu interese de natura pecuniara.

Combaterea unor astfel de riscuri, slab definite, difuze si cu un potential de distrugere masiv, antreneaza strategii si politici militare sau ne-militare din ce in ce mai complexe. La aceasta contribuie divergenta de interese, perceptia diferita asupra strategiilor si procedurilor de urmat avand in vedere faptul ca interesele actorilor implicati nu converg intotdeauna.

Din aceasta perspectiva, transformarea priveste potentialul militar si tehnologic de combatere a amenintarilor, alocarea resurselor pentru domeniul apararii, modalitatile si mecanismele prin care se poate recurge la mijloace militare in detrimentul celor de natura politica sau socio-economica.

In cadrul Aliantei acest proces este dependent de prioritatile de politica interna ale aliatilor europeni si nord americani, la care se adauga diferentele in perceperea riscurilor, mijloacelor si procedurilor de contracarare a acestora, elemente care influenteaza direct proiectarea unei abordari vizionare a misiunilor si procesului de transformare a Aliantei.

Una din directiile de transformare urmarite a fost largirea spatiului de actiune al Aliantei spre zone din ce in ce mai indepartate, acolo de unde riscurile se propaga. Alianta a inceput sa se angajeze, gradual, in regiuni cu o structura neomogena din punct de vedere al dezvoltarii politico-economice si sociale. Alianta a trecut de la operatiuni cu caracter strict militar spre operatiuni de gestionare a crizelor, prevenirea conflictelor, operatiuni in sprijinul pacii, raspuns la dezastre, urgente civile, sprijin umanitar, asistenta in domeniul constructiei institutionale etc. Diversificarea riscurilor si extinderea ariei operatiunilor au imprimat o trecere de la solutionari bazate exclusiv pe mijloace militare spre cele cu componente socio-economice, actionand alaturi de organizatii internationale cu competente specifice in aceste domenii. Alianta si-a dezvoltat, in acest fel, un rol in care caracteristica militara predominanta a fost complementata de elemente ne-militare, precum protectia unor infrastructuri civile, asistenta oferita altor organisme internationale in vederea sprijinirii activitatilor acestora in teatre de operatii in care actioneaza concomitent etc.

Evolutia mediului de securitate in anii 1990 au demonstrat ca stabilitatea si pacea in zona euro-atlantica nu pot fi realizate doar prin actiuni ale statelor membre, dialogul pe aceste probleme trebuind sa fie extins si catre alte state interesate, situate in imediata vecinatate a teritoriului Aliantei. In acest fel, au fost dezvoltate parteneriate ale NATO cu statele din zonele de interes pentru Alianta (fostul spatiu sovietic sau zona mediteraneana), astfel incat prin cooperare si dialog in domeniul apararii si securitatii sa fie create premisele pentru un spatiu de stabilitate si pace.

In acest format accentul s-a pus pe programe de reforme directionate catre acele state care doresc sa faca parte din sistemul de securitate euro-atlantica si care doresc sa-si reformeze sistemul de aparare cu sprijinul Aliantei in vederea dobandirii capacitatilor necesare pentru a face fata noilor amenintari. De asemenea, abordarea extensiva a securitatii de catre NATO explica si importanta deosebita acordata de aceasta democratizarii, transparentei, dezvoltarii principiilor statului de drept.

NATO nu si-a incheiat procesul de transformare inceput in anii 1990, ci continua se adapteze noului mediu de securitate prin dialog politic, desfasurarea de operatiuni, constructia de parteneriate.

Dezvoltarile din anii ’90 demonstreaza ca Alian-ta percepe intr-un mod mult mai complex mediul de securitate. Astfel se explica si crearea, aprofundarea si extinderea retelei sale parteneriate, procesul transformarii NATO manifestandu-se si pe aceasta dimensiune. Evolutia Parteneriatului Euro-Atlantic, asupra caruia lucrarea de fata se va apleca in mod deosebit, dovedeste faptul ca schimbarile mediului de securitate, ale priorita-tilor Aliantei s-au reflectat si asupra acestuia.

Parteneriatului Euro-Atlantic – adaptare si transformare
Evolutia relatiilor de cooperare ale Aliantei cu statele partenere dupa 1990 a cunoscut o dinamica rapida. Cooperarea a evoluat pe doua dimensiuni importante, una de natura politica, intruchipata incepand cu 1997 (Sintra) in Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic¹ (Euro-Atlantic Partnership Council EAPC), si una bazata pe cooperari specifice intre NATO si statele partenere interesate concretizata in Parteneriatul pentru Pace² (Partnership for Peace - PfP), creat in 1994 (Bruxelles). Cele doua formate, cu functii distincte dar complementare, au fost rationalizate prin deciziile Summit-ului de la Praga (2002), cele doua componente fiind reunite sub conceptul de Parteneriat Euro-Atlantic.

Dialogul politic si consultarile cu statele partenere au evoluat in functie de schimbarile mediului de securitate si de componenta EAPC. In prezent, numarul aliatilor (26) il depaseste pe cel al partenerilor (20, cuprinzand tari din Europa, Caucaz si Asia Centrala³), insa substanta dialogului si problemele cu care se confrunta statele partenere ramase, dupa aderarea recentului val de 7 parteneri la Alianta (martie 2004), sunt in continuare relevante. Parteneriatul Euro-Atlantic a facilitat, prin consultari si dialog politic cu statele partenere, declansarea reformei la nivel intern pentru construirea unor sisteme de aparare si securitate care sa poata face fata noilor amenintari la adresa securitatii si participarea la operatiuni de pace comune aliati-parteneri.

Principiile de la care se porneste sunt includerea tuturor si auto-diferentierea⁴, pentru ca dialogul politic sa fie bazat pe specificitatea statelor partenere si sa fie relevant pentru acestea.

Cooperarea practica a fost realizata prin Parteneriatul pentru Pace, care reprezinta un cadru de cooperare militara intre statele aliate si cele partenere ale NATO.

Scopul Parteneriatului pentru Pace este de a sprijini crearea de institutii de aparare moderne, democratice si eficace, precum si de a imbunatati capacitatea tarilor membre NATO si partenere de a actiona impreuna in operatiuni comune pentru diminuarea riscurilor la adresa securitatii si consolidarea pacii si stabilitatii internationale. Avantajul principal al PfP consta in crearea unui fundament pentru cooperare practica in functie de necesitatile fiecarui partener.

Avand in vedere istoria Parteneriatului Euro-Atlantic, modul in care s-a adaptat transformarilor prin care Alianta a trecut - extindere, noi riscuri, absorbtia unor state variate ca interese si capacitati -, acesta si-a dovedit utilitatea prin antrenarea aliatilor si partenerilor intr-un exercitiu comun de sporire a increderii si abilitatilor de reactie cu semnificatii deosebite in plan politic si de securitate.

Prin dialog politic si cooperare practica s-a reusit cultivarea unui spirit de cooperare si deschidere spre noi dimensiuni ale securitatii si stabilitatii, crearea unor noi canale de comunicare si transparenta in domeniul apararii, partenerii actionand pentru un scop comun – combaterea amenintarilor de securitate prin construirea capacitatilor de aparare necesare cu sprijin si asistenta aliata –, dar si pentru a contribui activ la securitatea ariei geografice din care fac parte.

Programele comune din cadrul Parteneriatului au contribuit la extinderea ariei de securitate si stabilitate prin crearea unor baze conceptuale comune, institutii si mecanisme de lucru transparente, stabilirea unor standarde in domeniul militar in ceea ce priveste planificarea bugetelor apararii, precum si incurajarea controlului democratic al fortelor, dezvoltarea unor forte capabile sa fie interoperabile in teatrul de operatii, prin participarea alaturi de aliati in operatiuni comune.

Astfel, evolutia Aliantei a avut efecte directe asupra parteneriatului, acesta reusind sa se adapteze transformarilor functionale si geografice ale Aliantei mentinandu-si relevanta in diferitele etape prin care NATO a trecut. Prioritatile Aliantei si interesele particulare ale partenerilor au fost echilibrate de-a lungul timpului pentru a corespunde intereselor si componentei sale, dialogul politic si instrumentele practice de cooperare luand forma cerintelor de securitate si stabilitate de la timpul respectiv.

In vederea mentinerii Parteneriatului conectat la modificarile mediului de securitate si a abilitatilor partenerilor de a evolua in acelasi timp cu statele membre, instrumentele de cooperare ale acestuia au fost flexibile, astfel incat sa se potriveasca grupului divers de state partenere.

Daca, incepand din 1994 pana in 2004, Parteneriatul a reprezentat un mecanism care servea celor interesati in mai buna pregatire in procesul de aderare la NATO, dupa momentul recentei extinderi din 2004, Parteneriatul a trecut intr-o etapa noua, in care flexibilitatea mecanismului, puterea sa de autogenerare si conectare la cerintele mediului de securitate au devenit primordiale pentru viitoarea sa supravietuire. In acest sens, au fost lansate noi instrumente practice pentru a mentine treaz interesul partenerilor in acest mecanism de cooperare si dialog.

Parteneriatul s-a dovedit generator de stabilitate prin actiunile comune la care statele aliate si partenere au participat sub egida sa. Implicarea partenerilor in actiuni de sporire a increderii si interdependentelor intre acestia, participarea acestora la operatii comune in zonele de interes ale Aliantei (Balcanii de vest, Marea Mediterana, Afganistan etc.), promovarea mijloacelor pasnice de solutionare a conflictelor si pastrarea deschisa a canalelor de dialog au contribuit la stabilitatea si securitatea zonei euro-atlantice.

Parteneriatul a avut un rol major in derularea si oferirea de asistenta necesara statelor interesate in procesele de reforma interna, cu accent asupra sectorului de aparare. Crearea unor institutii moderne, a unor forte armate care sa fie interoperabile cu cele aliate a presupus si presupune in continuare procese de transformare si reforma interna. Instrumentele de interoperabilitate in domeniul apararii au reprezentat modalitati de identificare a ariilor prioritare de reforma, a masurilor de urmarit, constituindu-se intr-un cadru propice pentru obtinerea asistentei necesare in acest sens. Impartasirea experientelor in domenii de interes comun, transparenta in planificarea apararii, asistenta in educatie si formarea profesionala vor reprezenta arii de actiune comuna si in viitor.

Parteneriatul a reprezentat unul dintre cele mai de succes instrumente si cele mai longevive instrumente de cooperare dupa terminarea Razboiului Rece, contribuind la dezvoltarea unei logici a cooperarii in detrimentul intereselor competitive.

Intelegerea actiunilor Aliantei, a scopurilor si misiunilor sale de catre state, care in cea mai mare parte facusera parte timp de decenii din blocul sovietic, a putut fi posibila prin deschiderea NATO catre aceste state, plecand de la identificarea scopurilor comune si a actiunilor precise in indeplinirea acestora. Din aceasta perspectiva, Parteneriatul a reprezentat un mecanism de consolidare a increderii prin constituirea unei comunitati de valori si principii in scopul diminuarii riscurilor de securitate.

Prin mecanismele de cooperare, schimb de experienta, asistenta in domeniul reformelor, Parteneriatul a reprezentat, pentru o buna perioada de timp, un pas premergator aderarii la Alianta. Acest fapt a contribuit la procesul de extindere a NATO cu 10 noi state (1999, 2004). Din acest punct de vedere, Parteneriatul a antrenat statele interesate intr-un exercitiu de autoevaluare, stabilire de standarde precise pentru fortele armate, intrarea intr-un proces bidirectional al impartasirii riscurilor si oportunitatilor.

Un alt rezultat al Parteneriatului a fost mentinerea sa in acelasi ritm de evolutie cu prioritatile NATO, cu amenintarile carora aliati si parteneri deopotriva trebuie sa le faca fata, chiar daca din punct de vedere structural Parteneriatul a suferit modificari semnificative.

Caracteristici ale Parteneriatului si modalitati specifice de adaptare a acestuia la transformãrile Aliantei
Ca orisice forma de cooperare, Parteneriatul Euro-Atlantic dezvolta un echilibru intre interesele nationale ale statelor participante, care in cazul relatiei NATO-parteneri produce efecte asupra domeniului securitatii si apararii.

In primul rand, aceasta cooperare s-a caracterizat prin flexibilitate si diversificarea instrumentelor de parteneriat. Acestea s-au dezvoltat astfel incat sa raspunda nevoilor individuale ale partenerilor interesati, lasand libertatea ca fiecare sa aleaga tipul de instrument de cooperare in functie de gradul de intensitate al relatiei cu Alianta si de domeniile de care sunt interesati.

In al doilea rand, s-au intensificat legaturile bilaterale, fie intre NATO si o anumita tara partenera fie intre o tara aliata si una partenera, pentru atingerea obiectivelor comune ale parteneriatului, mai usor de gestionat avand in vedere specificitatea fiecarui partener.

In al treilea rand, gradul de intensitate al cooperarii variaza, depinzand de obiectivele si interesele nationale ale fiecarui stat implicat; suntem martorii unei cooperari intensificate cu scopuri precise de mentinere a interoperabilitatii, pregatirii fortelor la standarde ridicate, crearea de structuri armate moderne, dar si ai unei cooperari minimale.

In al patrulea rand, ariile de interes s-au multiplicat, gradul de complexitate al actiunilor Parteneriatului crescand. Accentul este pus asupra: controlului armamentelor, dezarmare, neproliferare, apararea anti-aeriana, cooperarea si gestionarea armamentelor, gestionarea spatiului aerian, controlul si protectia frontierelor, consultare, comanda si control, provocarile societatii moderne, planificarea urgentelor civile, gestionarea crizelor, controlul democratic al fortelor armate si al structurilor de aparare, economia apararii, educatie, formare si reconversie militara, diplomatie publica, traficul de persoane, raspunsul la amenintarea terorismului, cooperare stiintifica.

In al cincilea rand, participarea la operatii si reforma sectorului de aparare s-au conturat ca doua arii majore de cooperare.

Pentru a se mentine in acelasi ritm de evolutie cu cel al Aliantei, in cadrul Parteneriatului au fost dezvoltate o serie de instrumente specifice de cooperare. Dintre acestea, la Summit-ul de la Praga (2002) a fost lansat Planul de Actiune Individual al Parteneriatului (Individual Partnership Action Plan – IPAP), care ofera o orientare generala a intereselor partenerilor, precum si preferintele si prioritatile considerate necesare pentru modernizare, interoperabilitate, transparenta. De asemenea, un instrument similar, insa diferit ca scop⁵, care ofera un cadru general politic si de aparare cursului transformarii interne si atingerii standardelor de interoperabilitate il constituie Planul de Actiune pentru Aderare (Membership Action Plan – MAP).

Apoi, un alt instrument vital pentru reforma in domeniul apararii si al mecanismelor de dobandire a unor forte armate care sa fie compatibile cu gestionarea amenintarilor prezente de securitate, al atingerii unui grad ridicat de interoperabilitate cu trupele aliate il reprezinta Programul de Planificare si Analiza a Apararii (Planning and Assessment Review Programme – PARP) in care sunt implicate 16 state partenere.

Un alt domeniu specific pentru care au fost create o serie de instrumente este cel al formarii si pregatirii fortelor armate. Din acest punct de vedere sunt relevante instrumentele precum Programul de Ameliorare a Pregatirii si Educatiei (Training and Education Enhancement Programme – TEEP), Planul de Actiune al Parteneriatului pentru edificarea institutiilor de aparare (Partnership Action Plan for Defence Institution Building - PAP DIB) al caror scop principal este interoperabilitatea actiunilor si valorilor la nivelul capitalului uman angajat in cadrul fortelor armate.

Tuturor acestor mecanisme li se adauga proiecte specifice in domeniile de interes pentru parti, dintre care cel mai important este combaterea terorismului, domeniu in care exista si un Plan de Actiune Impotriva combaterii Terorismului (Partnership Ation Plan against Terrorsim – PAPT).

Apoi, nu in ultimul rand, dezvoltarea proiectelor de tip trust-fund, constituite din donatii financiare ale natiunilor, reprezinta un mecanism prin care tarile partenere sunt sprijinite sa distruga armamente si munitii nefolosite, dar care se pot transforma intr-un pericol pentru populatia civila. Aceste fonduri reprezinta eforturi financiare, umane si de organizare semnificative cu impact pozitiv direct asupra populatiei civile din tarile partenere. Diversificarea domeniilor pentru care acest tip de fonduri pot fi create a determinat o extindere cantitativa si calitativa a acestora in beneficiul partenerilor.

Avand in vedere doar cele cateva instrumente de cooperare amintite sintetic, se poate observa faptul ca Parteneriatul Euro-Atlantic s-a diversificat si adaptat mediului de securitate prin dialog si cooperare practica intre aliati si parteneri, pentru a raspunde cerintelor secolului XXI.

Perspectivele Parteneriatului Euro-Atlantic
Parteneriatul va continua sa joace un rol important in cooperarea si abordarea comuna a securitatii si stabilitatii regionale a statelor aliate si partenere din spatiul euro-atlantic. Accentul va fi pus in continuare pe reforma apararii, intensificarea dialogului politic si interoperabilitatea fortelor, dar si pe intarirea capacitatii partenerilor de a sprijini misiunile NATO si eforturile Aliantei de combatere a terorismului si a noilor amenintari la adresa securitatii.

PfP a contribuit la progresul semnificativ al stabilizarii zonelor de conflict din spatiul Europei Centrale si de Sud-Est, aparute imediat dupa terminarea Razboiului Rece, si va continua sa proiecteze in continuare securitate, valori si principii democratice spre zone mai indepartate ale ariei euro-atlantice prin actiuni comune de promovare a valorilor si principiilor incorporate in Parteneriatul Euro-Atlantic.

Continuarea cooperarii prin intermediul acestui mecanism rezida in mentinerea relevantei sale pentru statele EAPC prin realizarea unui echilibru intre interesele nationale pe termen scurt si obiectivele Aliantei pe termen lung.

Misiunile Parteneriatului Euro-Atlantic si ale Aliantei in sine pot fi indeplinite prin continuarea implementarii actualelor instrumente ale Parteneriatului, care si-au dovedit capacitatea de inovatie, transformare si adaptabilitate cerintelor statelor participante, precum si ale mediului de securitate. Prezervarea geometriei variabile a tiparelor de cooperare reprezinta o modalitate de continuare a dialogului intr-un cadru atat de eterogen precum Parteneriatul.

Parteneriatul va continua sa reprezinte un mecanism prin care statele partenere se pot conecta la principiile si standardele de actiune ale NATO si care va continua sa contribuie la promovarea principiilor si valorilor inscrise in documentele sale fundamentale.

De asemenea, Parteneriatul isi poate spori valoarea actiunilor proprii prin conlucrarea in proiecte de cooperare comune si actiuni conjugate cu alte organizatii internationale (UE, OSCE, ONU) care dezvolta programe specifice de cooperare cu zone de interes similare cu cele ale Aliantei, cum ar fi spre exemplu spatiul fostei Uniuni Sovietice sau zona mediteraneana.

Astfel, o combinare adecvata a aspectelor militare ale cooperarii cu cele ne-militare vor reprezenta un ingredient perpetuarii relatiei NATO-parteneri, alaturi de mentinerea deschisa a capacitatii de absorbtie a unor noi membrii.

NOTE
¹ Summit-ul NATO din 1997 (Sintra) a consfintit crearea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, care inlocuia forma precedenta Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic, creat in 1991. Cu ocazia Summit-ului din 1197 a fost adoptat Documentul de Baza al EAPC in care sunt stipulate principiile, valorile, structura, substanta si eligibilitatea pentru a deveni membru EAPC.
² Cu ocazia Summit-ului NATO din 1994 (Bruxelles) a fost adoptat Documentul Cadru al Parteneriatului pentru Pace, care reflecta principiile, valorile, obiectivele PfP.
³ Statele partenere: Albania, Armenia, Austria, Azerbaijan, Belarus, Croatia, Finlanda, Georgia, Irlanda, Kazakhstan, Kizrghizstan, R. Moldova, Rusia, Suedia, Elvetia, Tadjikistan, Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei, Turkmenistan, Ucraina, Uzbekistan
⁴ Conform Documentului de Baza al EAPC, Sintra, 1997
⁵ Statele care au intrat in procesul IPAP (Armenia, Azerbaijan, Georgia, Kazakhstan) isi stabilesc individual ariile prioritare de actiune, procesul fiind unul selectiv, spre deosebire de statele care fac parte din procesul MAP (Albania, Croatia, Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei) care este cuprinzator si este menit pregatirii statelor aspirante la a fi membre ale Aliantei.

LOREDANA ENACHESCU - doctorand la specializarea Economie Mondiala, Facultatea de Relatii Economice Internationale, Academia de Studii Economice Bucuresti, Master in Relatii Internationale, Facultatea de Stiinte Politice, Universitatea Bucuresti.

 sus