Politica internationala

Miopie strategica
 

JEAN DUFOURCQ

The article is a brief review of nowadays’ international relations, regarding terrorism on the one hand and nuclear arsenals on the other. The main idea is that we have to confront with a strategic myopia, responsible for the global war on terrorism, the Iranian problem, etc. Focusing all our strategic capabilities on the new dimensions of international politics and on the EU enlargement policies would be a more appropriate choice, with much more possibilities for response to the world’s problems and to the interests of Europe’s countries.

Cum sa ne recunoastem in reflectia strategica din zilele noastre¹? Daca vom conveni ca lumea viitorului ne poate provoca ingrijorarea, acest fapt nu e suficient pentru a justifica climatul strategic european actual ce oscileaza intre doua extreme mediocre, inertia autosatisfacuta si imitatia (suivism) fatalista. Astfel, in ce ma priveste, nu impartasesc maniera in care sunt abordate actualele provocari teroriste, problema iraniana si in general problemele nucleare; nu ma regasesc nici in modul de abordare a problemei turce. Asadar, noi privim toate acestea prin grile strategice diferite si incercam sa ne exprimam “cu adevarat strategic” cu ajutorul catorva principii de bun simt.

Terorismul de masa. Provocarile teroriste prin a caror experinta cruda trecem in aceasta perioada nu sunt lansate, in mod evident, de o internationala criminala care cauta sa distruga actualul monopol de putere al lumii occidentale. Ar fi fost prea usor si amenintarea ar fi fost deja eradicata daca ar fi fost constituita dintr-o structura operationala unica avand un singur obiectiv de razboi. Desemnand islamul radical ca un nou nazism verde anti-occidental, pe Ben Laden ca pe seful sau iar Al Qaida ca diabolicul sau centru de operatiuni, se comite o gafa psihologica si tactica care ne lipseste de elemente utile de intelegere. Acum se poate spune fara teama de reprosuri indignate ca afacerea de la 11 septembrie este una americano-saudita si ca a servit ca model si ca declansator al altor dezordini. Prin ocuparea spatiului psihologic lasat liber prin disparitia amenintarii sovietice, aceasta a lovit spiritele si a parut a declansa un al patrulea razboi mondial. Totusi, trebuie sa luam distanta fata de aceasta analogie facila; de altfel, dezbaterea americana asupra pertinentei conceptului de GWOT (global war on terrorism – razboiul global impotriva terorismului) dovedeste dramatica confuzie care rezulta, in prezent, din aceasta eroare initiala.

De fapt, problema pe care o pune acest terorism umil ce a marcat multe epoci si societati anterioare noua este problema Celuilalt si problema alteritatii ca vector de violenta. Strainul, Celalalt, cel care nu gaseste sau nu-si mai gaseste locul in societatile noastre sfarseste prin a-l revendica, prin a-l cere, iar in lumea globalizata a satului planetar sunt numerosi straini lasati in afara progresului, prosperitatii, solidaritatii; de asemenea, sunt din ce in ce mai numerosi si structurati cei rezervati, cei care se opun la carapacea unica pe care pretinde s-o impuna noul colonialism democratic si liberal care face ravagii si ai carui organizatori sunt unii americani la fel de gentili ca acesta. Gilles Kepel si Olivier Roy ne explica pe coloane lungi articulatiile care exista intre un Islam radical in cautarea de spatii de manifestare (chiar cu pretul revenirii la vechiul califat) si o comunitate flotanta de dezradacinati, de neasimilati care se constituie si se organizeaza in hatisul Internetului care ii furnizeaza dincolo de laitmotivele politice, de tacticile sale de gherila si de planul pentru bombele sale artizanale, garantia unei “cauze drepte” recompensate in lumea de apoi.

In fata autorilor anonimi de atentate oarbe, nu merg nici razboiul conventional, nici cel special, ci cu totul altceva; pentru a lupta contra extremismului violent, se impune o dubla atitudine politica, pe de-o parte, insanatosire interna, economica, sociala si religioasa in plan national pentru a oferi mai mult spatiu Celuilalt si, pe de alta parte, solidaritate si cooperare judiciara externa fara cusur in plan international pentru a-i pune la punct cu fermitate pe cei care refuza sa se integreze in societatile occidentale care i-au primit. Toti incep sa fie de acord cu acestea, chiar si Londra, dupa retractarea sangeroasa de asta vara. Si oricine ghiceste ca modul american si israelian de lupta antiterorista nu poate sa convina restului lumii occidentale; cu atat mai rau pentru cei care in cadrul Aliantei atlantice ar fi vrut sa gaseasca in acest mod o noua ratiune de a fi a NATO. In 2005, teroristii nu mai trec granitele iar taberele de antrenament au devenit virtuale; asadar trebuie pazite societatile noastre si nu frontierele, si cu atat mai rau pentru sistemele noastre de aparare nationale articulate pe mijloace de destinate razboaielor care nu mai au loc, in timp ce securitatea cetatenilor occidentali cere astazi sa se depaseasca cadrul obisnuit, sa se iasa “in afara pistei” (“hors piste”²). E vorba de a articula lupta fortelor speciale, politistilor si judecatorilor, actiunea hotarata a asistentilor sociali si de a destepta sentimentele de solidaritate si de coeziune nationala; si cu atat mai rau pentru visatorii de societati post-nationale si utopistii lui “toti sunt de treaba”. In ultima instanta, trebuie sa redevenim combativi, rezistenti si stoici pentru a reduce efectele agresiunilor pe care sufera societatile noastre ludice si satule din cauza acestei pandemii teribile, dar pe deplin suportabile, pe care o reprezinta terorismul “inspirat”. Tsunami, uraganele si cutremurele sunt la fel de ucigase. Si cu atat mai rau pentru Casandrele care trag profit din hiperterorism si din ramificatiile sale tentaculare, contribuind in acest fel, din nenorocire, la deruta societatilor noastre.

Problema iraniana a oferit foiletonul verii careia nu i se pricepe rostul. Timpul imprecatiilor a revenit si, odata cu el, suspiciunile si amenintarile. Totusi fiecare poate observa ca anticul Perseu, noul Iran fundamentalist, se confrunta cu o incercuire strategica pe care n-o poate nici ignora, nici lasa sa se inchida fara sa reactioneze. Forte ostile peste tot, coalitie occidentala in sud, in Agfanistan, la vest in Irak si baza americana in Kuweit; forte amenintatoare in Israel; slabiciuni pakistaneze si saudite; impas politic irakian. In plus, cursul barilului care salta pe un varf istoric din care al doilea producator mondial de petrol doreste sa-si securizeze beneficiile. In acest context, cine nu-ar dori garantii de securitate pentru a-si asigura destinul imediat? Nu cumva e datoria unui regim legitim stabilit la urne de a le furniza? In plus, maniera in care au fost incurajate “fortele schimbarii” in Georgia, Ucraina, Moldova n-au scapat Teheranului care poate vrea sa se protejeze de o liberalizare intempestiva. Asadar sanctuarizarea Iranului este de actualitate si este legitima. Ramane problema dificila a armamentului nuclear.

Problema nucleara militara continua sa invenineze dezbaterea strategica mondiala. TNP si diferitele sale avataruri, problema proliferarii nucleare, “atingerea adusa pacii si securitatii internationale” au fost, dupa mai bine de 30 de ani, (prost) tratate printr-o optica wilsoniana, impregnata de prejudecati imperialiste. Faptul ca ieri trebuia sa se reduca efectele potential dramatice ale cursei inarmarilor intre cele doua mari puteri ale razboiului rece tinea de aplicarea inteleptului principiu al economiei de mijloace si a permis stoparea proliferarii nucleare galopante pe verticala. Faptul ca era judicios de a pune in practica un cadru constrangator de control pentru a evita dezvoltarea de tehnici electronucleare care sa mascheze programe militare clandestine se impunea cu evidenta, dar rezerva dreptul detinerii armei terorii de catre cativa privilegiati legati prin pactul responsabilitatii ONU. Faptul ca trebuia sa fie supravegheati indeaproape mostenitorii nucleari ai imperiului sovietic era cea mai potrivita cale pentru a evita dispersarea fara limite a cunostintelor si materialelor sensibile. Toate acestea s-au facut si s-au facut suficient de bine. Blamabila proliferare nucleara a fost aproape descurajata³ si doar trei tari, din motive strategice explicite si implicit recunoscute ca atare, au realizat sisteme nucleare centrale pe care le-au sanctuarizat. Asadar, contrar vulgatei in vigoare, proliferarea nucleara nu mocneste; dimpotriva, a regresat. Totusi, au mai ramas cativa maestri cantareti incontestabili care cauta sa-si valorifice mai bine presupusele lor active nucleare clandestine pentru a trage din ele cel mai bun profit; iar pana in prezent, in acest domeniu, Libia s-a aratat mai avizata decat Coreea de Nord. Pe langa arsenalele occidentale, cateva state au optat pentru posturi mai inteligente: China, al carui arsenal este minimal, si Japonia, a carei postura prenucleara este inovatoare; doua excelente raporturi pret/calitate la care se poate medita si pe care conducatorii iranieni si multi altii le pot analiza in detaliu.

Insa in spatele dezbaterii asupra chestiunii nucleare iraniene se profileaza probleme mult mai spinoase, aceea a multipolaritatii, aceea a reformei Consiliului de Securitate al ONU, acea a guvernarii mondiale. Fara pretentia de a le rezolva si fara a urla ca lupii si a denunta apocalipsa ce va sa vina, sa remarcam, cu intelegere, ca precum Rusia si Turcia, Persia este una din puterile tutelare ale unui Caucaz si ale unei Asii Centrale in cautare unui nou echilibru strategic, ca urmare a cutremurelor caderii lumii sovietice si crizelor petrolului. Spre deosebire de inconsistentul Irak de astazi, Iranul dispune de o inertie si de o pondere strategica care nu datoreaza nimic petrolului si care se bazeaza pe o existenta si o cultura milenare. Sa reflectam la securitatea Iranului inainte de a vrea s-o schimbam si sa nu cream cu orice pret un impas inutil care ar intarzia intelegerea lumii secolului 21, ai carui poli sunt in plina reconfigurare.

Frontierele Europei. Aventura nefericita a tratatului constitutional european, semnat in toamna anului 2004 la Roma de cei 25 de sefi de stat si de guvern ai Uniunii Europene si respins in mai 2005 de cateva milioane de francezi si olandezi, a relevat ingrijorarea popoarelor din Europa. Dincolo de problemele interne, problematica frontierelor Europei a atarnat greu si, in spatele ei, chestiunea turca a cristalizat nelinistile. In realitate, dezbaterea tehnocratica asupra ecuatiei aprofundarea/extinderea Uniunii a mascat, cu grija, chestiunea frontierelor. Cu toate acestea, o intrebare obsedeaza popoarele si iarasi este vorba de problema alteritatii. Celalalt nu este dusmanul meu? In Europa, vecinul a fost de-a lungul secolelor amenintarea imediata. Or, impingand frontierele spre Est, Uniunea Europeana integreaza in cadrul ei pe acei altii care ii seamana, pe acei altii pe care ii cunoaste, si prin urmare totul are loc in mod firesc si in conditii bune. Cu Turcia problema se pune altfel; Ankara nu este Bizantul, nici chiar Constantinopolul, iar radacinile comune nu mai sunt perceptibile; fara indoiala, aici se opreste permeabilitatea societatilor europene. Ignorarea acestui fapt va avea un pret greu de platit. Adevarata problema este de fapt cea a Estului Europei. Nici o tara nu vrea sa fie “Estul Vestului”, nu numai Romania, dar nici Turcia sau Georgia si nici chiar Azerbaidjanul. Iar daca lumea slava (Ucraina si Rusia) si-ar gasi locul aici, aceasta s-ar putea face excluzand lumea turcofona. Ce-i de facut? In fapt, in punctul in care am ajuns, sunt posibile mai multe tipuri de Uniune si fiecare are propriile merite.

Orice s-ar spune, integrarea Turciei nu aduce Uniunii nici un avantaj strategic identificat; dimpotriva, aduce probleme dificile, precum problema kurda in Mesopotamia si armeana in Caucazul de Sud. Iar daca acestea nu sunt suficiente pentru a respinge Turcia la marginea Uniunii, atunci e logic ca Uniunea sa fie deschisa Ucrainei si Moldovei si sa le integreze. Procedand astfel, cum sa fie refuzata Georgia si vecinii sai caucazieni ? Apoi, cum se vor aranja relatiile cu Rusia, incercuita de Uniune, daca nu incercand o forma de integrare diferentiata a lumii ruse? Cum sa tratezi, in aceste circumstante, revendicarile inevitabile si legitime ale vecinilor apropiati magrebieni? Se vede bine ca Uniunea care va integra Turcia are un drum lung de parcurs, care nu este in mod necesar impracticabil, dar este un drum semanat cu obstacole de depasit. Pariem ca aceste nuclee dure subregionale vor fi atunci utile pentru a consolida o structura atat de slabita; astfel functioneaza biologia strategica conform careia atunci cand o celula se dezvolta exagerat aceasta tinde sa se reconfigureze in jurul celulelor mai mici si mai bine corelate. O super-Uniune in 6 pentru un nou inceput?

A ramane la cele 25 state actuale si la statele Balcanilor de Vest, cand cele din urma vor putea sa se alature primelor, este un alt tip de Uniune, mai apropiata de ideea parintilor fondatori, mai inclinati spre spiritul de familie decat spre spiritul de club care caracterizeaza Uniunea extinsa descrisa mai sus. Aceasta formula poate sa se cristalizeze destul de repede si permite, intr-un deceniu, stabilirea unui punct de echilibru si de referinta in Europa continentala. Un astfel de ansamblu ar fi capabil sa patroneze alte ansambluri subregionale in marcile continentului european, in jurul Magrebului, in jurul Turciei si Caucazului de Sud, in directia Asiei Centrale… In realitate, problema frontierelor Europei nu este o problema tehnica si functionala, legata de economia de piata, de globalizare, ci este o problema geopolitica, iar pe continentul european nu se poate evada nepedepsit din istorie si din geografie. Sa vorbim de frontierele Europei si sa alegem cu seninatate formula care convine popoarelor Europei si, in primul rand, Europei continentale.

Sa reluam firul unei viziuni intelepte, sa incercam sa fim clarvazatori si sa ne pastram sangele rece, chiar in vremuri vitrege, pentru a raspunde problemelor lumii si intereselor tarilor Europei.

10 decembrie 2005
(Traducere de G. Ciascai) 
 

NOTE
¹ Aceasta reflectie o dezvolta pe cea aparuta la Paris, in ultimul numar din decembrie 2005 al revistei Défense nationale sub titlul “Alteritatea ca factor strategic”.
² “La guerre hors piste”, Jean Dufourcq, in revista “AGIR” no. 18, iunie 2004
³ “La prolifération en questions “ de Jean Dufourcq, in “NDC/RP” no. 10 iunie 2004
 

JEAN DUFOURCQ - ofiter de marina (Amiral) francez, este cercetator si sef al departamentului cercetare la Colegiul de Aparare al NATO de la Roma.

 sus