Politica interna

Stanga romaneasca – melancolica sau indoliata?
 

IZABELLA GHITA

The article represents a deep analyse of the attempt to form a Social Pole in Romania, sketching a parallel with the Italian Social Pole. The problem in the Romanian case is that there are two attampts to form such a confederation: that of Ion Iliescu and Petre Roman, and that of Mircea Geoana. But a closer look at these attemps reveals an empty filed, in which every actor concentrates the discourse around his person and around all the social and political problems. Thus, we can talk about a melancholic and mourned Left, confronting a future Left with this Left – both fitted in the Sartrian metaphor of the “empty cans”.

La sfarsitul lunii august a acestui an, Ion Iliescu si Petre Roman anuntau intentia de a coaliza fortele si interesele aflate la stanga esichierului politic romanesc intr-o suprastructura numita “Pol Social”. La prima vedere aceasta idee, lansata intr-un cadru oarecum festiv, punea in prim plan conjunctia celor doua figuri politice marcante ale scenei politice romanesti post-decembriste intr-un context politic confuz. Ion Iliescu, membru al celui mai important partid de stanga din Romania (PSD), se declarase in nenumarate randuri nemultumit de actuala situatie a stangii romanesi, afirmand ca ea nu este o sanga matura, solidara, reala. In prima instanta, aceasta a fost vazuta ca o atitudine de dizidenta fata de propriul partid care dintr-o data nu isi mai recunostea parintele. De aici si usuratatea cu care a fost receptata imaginea bicefala Iliescu-Roman a unei viitoare stangi romanesti. La drept vorbind, Petre Roman a ramas mai mult o figura a trecutului, destul de neputincioasa in prezent, in timp ce Ion Iliescu pare sa isi fi consumat tot capitalul electoral si sprijinul politic al propriului partid, devenind la randul sau imaginea imbatranita si trista a unui trecut care apune. Astfel, asupra ideii proiectului numit “Pol Social” planeaza dintru inceput suspiciunea imposibilitatii practice. Totusi, aceasta initiativa poate fi vazuta si ca o recunoastere tacita a unei situatii de criza pe care o certifica un om politic experimentat, sau poate ca o asumare a imperativului maturizarii politice in Romania de azi.

In interiorul PSD criza pare sa fie din ce in ce mai puternica. Esecul electoral de la sfarsitul anului 2004 a marcat destul de puternic noua constiinta a partidului, care s-a vazut in primul rand incapabil sa furnizeze un lider cu o imagine puternica si, in al doilea rand, sa arate o fata umana conectata la realitatile sociale curente. Astfel, ideea unei coalitii/federatii/aliante (electorale sau nu) – care sa prinda ca intr-un sac tot ceea ce este la stanga esichierului politic – apare ca necesara, in sensul ca stanga romaneasca trebuie reformata.

Asadar, din punct de vedere politic ramane de un deosebit interes ideea asa numitului “Pol Social”, cu atat mai mult cu cat insusi presedintele PSD, Mircea Geoana, relua, grosso modo, aceeasi idee a unei coalitii/federatii/aliante (de acesta data cu un caracter mult mai electoral), numita in prima instanta tot “Pol Social” si adresata cam aceluiasi segment politico-social cu interese de stanga. Demersul lui Geoana culmina in data de 5 septembrie a.c. cu declansarea unui poiect de “reforma profunda” a clasei politice numit “revolutia binelui in Romania”, din ai carui trei pasi (introducerea votului uninominal, sustinerea Parlamentului unicameral si coagularea fortelor intr-un pol social) nu s-a materializat nici unul pana in prezent. Ramas numai la stadiul de declaratie de intentie, proiectul continua totusi sa afirme recunoasterea imperativului reformarii.

Iata ce ar fi trebuit sa aduca inceputul lunii septembrie pe scena socio-politica romanesca in materie de noi structuri politice (caci se promisese ca acest Pol Social va iesi din starea de idee si se va afirma ca o structura – cel putin in varianta Iliescu-Roman – incepand cu sfarsitul lunii septembrie, inceputul lunii octombrie)! Dar ce ar fi trebuit sa fie acest Pol Social? Care i-ar fi fost dimensiunile ideologico-politice reale? Si incotro ar fi tintit el?

O sugestie ne-o ofera, intr-o maniera extrem de lapidara, Corina Dragotescu, intr-un editorial din ziarul Adevarul: “Ideea Polului Social lansata de Iliescu si Roman nu este nici originala, nici noua. Ea este imprumutata de la italieni”¹. Nota Bene (pentru a nu lasa sa cada in derizoriul unui PS ideea Polului Social), ne mai spune si ca intentia pare sa fi fost aceea “de a strange, intr-un pol al nemultumitilor, toate vocile de pe stanga esichierului, fara a le disloca din partide”², construind astfel un fel de “federatie” (caci aceasta presupune amintitul model italian) de stanga in care ambii (referindu-se exclusiv la Iliescu si Roman) incearca sa se refugieze ca urmare a esecurilor personale inregistrate pe scena politica. Ceea ce este de retinut de aici este faptul ca avem, dupa cum am schitat deja in paragrafele anterioare, atat o componenta socio-politica, cat si una psihologica, criza stangii romanesti fiind astfel dublu marcata.

Revenind la sugestia Corinei Dragotescu, sa presupunem ca ideea Polului Social este de inspiratie italiana; iar prin acest “sa presupunem” vom pune intre paranteze toate celelalte aspecte colaterale potrivit carora modelul italian ar putea fi el insusi de o alta inspiratie³, din moment ce si el este de data recenta, sau privitoare la faptul ca ar exista vreo intentie explicita de a urma modelul federalist italian. Ce stim despre aceste doua concepte politice pe care le alaturam in aceasta maniera? Din pacate nu avem inca ce compara, Polul Social nefiind conturat clar. Metodologic, presupunand ca ideea Polului Social urmeaza modelul mai sus amintit, cunosterea modelului ar arunca o raza de lumina si asupra replicii sale. Asadar, vazand mai intai ce presupune si cum functioneaza modelul italian, ar putea fi intuite posibilitatilor romanesti de realizare ale acestui model, in cazul in care stanga romaneasca chiar doreste sa realizeze ceva similar.

Stanga italiana: traditie, identitate, actualitate.
Intr-adevar, stanga italiana este actualmente intrupata (in mare parte si nicidecum in totalitate) intr-o confederatie de partide politice, confederatie numita L’Ulivo (nume cu o anumita incarcatura, tinzand inspre ideea afirmarii si mentinerii unei identitatii nationale), a carei figura centrala este Romano Prodi (fost presedinte al Comisiei Europene). In cadrul acesteia are loc un puternic revizionism doctrinar-ideologic, ceea ce i-a facut pe unii dintre extremistii de stanga sa creada ca avem de fapt de a face cu un neo-liberalism al stangii – ceea ce este in parte adevarat⁴–, si nu cu o stanga (mai mult sau mai putin) clasica exprimata in vechii termeni plini de inteles si incarcatura ideologica ai vechiului antagonism politic. Totusi, acesta stanga (deloc fragila) vine pe fondul unei lungi traditii parlamentare si democratice in care discursul de stanga si stanga ca atare au trebuit sa se regandesca si redefineasca permanent. Astfel, putem vorbi de o lunga istorie a discursului si politicii de stanga in Italia chiar cu mult mai devreme decat martie 1944 cand Togliatti venea ca ministru fara portofoliu alaturi de Benedetto Croce in cel de-al doilea guvern al lui Badoglio.

La inceput problema era centrata pe o reactie activa la coalitia antifascista care a adus in atentia opiniei publice a vremii (si nu numai) problema institutionala privind impasul care paraliza intrega viata politica. Curand Togliatti incepe constructia “noului partid”, care devenea un partid de masa puternic ancorat in realitatea sociala a tarii si in cerintele realizarii unei astfel de structuri si in celelalte tari socialiste. Marele deziderat era de a face posibila “o cale italieneasca spre socialism”, la care si Gramsci isi aducea propria contributie cu ale sale concepte ale “compromisului istoric” si “solidatitatii nationale”. Partidul Comunist Italian (Partito Comunisto Italiano - PCI) a inceput sa fie o mare forta politica pana in anii ’80, cand s-a instalat hedonismul reaganian, imobilitatea sistemului politic si criza stangii.⁵

In afara propriei sale istorii si traditii, se poate vorbi si de o particularitate a stangii italiene. Aceasta prezinta cel putin trei aspecte. Un prim aspect este legat de faptul ca PCI a fost cel mai puternic partid comunist din intrega zona a Europei Occidentale, amintirea lui si a lui Togliatti reusind pana si in prezent sa trezeasca nostalgii in randul simpatizantilor stangii traditionale. Un al doilea aspect este legat de faptul ca a existat un puternic sprijin din partea intelectualilor de marca pentru cauza socialista, importante figuri ale vietii intelectuale italiene devenind ideologi sau facand o activa propaganda politica de stanga. Iar un al treilea aspect este legat de faptul ca aici a existat un activism subteran intrupat in asa numitele “lotta continua” (“lupta continua”), “avanguardia operaia” (“avangarda muncitoreasca”), “potere operaio” (“puterea muncitorului”) etc., toate grupari ale Noii Stangi (o alternativa la domeniul institutional al scenei politice italiene a timpului), care au intretinut chiar cu o anumita agresivitate cauza proletariatului, eshiband in manierele cele mai efervescente nemultumirile maselor⁶.

Se poate astfel vorbi de o particularitate si in sensul unei anume violente combative in randurile muncitorilor italieni (proletariatul italian), extrem de atasati de ideologia revolutionara marxista, violenta care a atins culmea cu rebeliunea studenteasca din ’68 si ulterior cu forma organizata a Brigazilor Rosii. Atasamente puternice la o ideologie anarhista asociate unor miscari radicaliste puternice par sa fie deasemenea o alta particularitate a traditiei de stanga in Italia.

Dar intr-o forma sau alta, traversand culmea sau criza sa ideologica, stanga italiana a continuat in primul rand sa caute un raspuns la nerezolvata problema institutionala, ceea ce o defineste si astazi in mare masura.

In prezent, stanga italiana (chiar daca este de centru, moderata, reformista sau revizionista) pare sa isi fi gasit noua sa modalitate de a exprima intr-o maniera clara idei care ii sunt proprii. Astfel, cel putin inceputul anului 2005 si conjunctura unor alegeri regionale au facut sa se vada acest lucru destul de clar, prezentand o stanga revigorata, care pare sa fi depasit criza provocata de insasi caderea Cortinei de Fier.

Scena politica italiana de stanga la inceputul anului 2005
Uniunea L’Ulivo, presupusul model structural al ideii Polului Social, vine fara doar si poate pe fondul traditiei si particularitatilor mai sus amintite. Ca o solutie la o lunga perioada de criza docrinara, sau poate doar ca un simpu mecanism electoral, ea s-a format cu putin inainte de alegerile regionale din mai 2005. De altfel, initiativa nici nu a scapat de acuza de populism ieftin, desi a stiut sa iasa din criza profitand de un context intern si international special. Dar pentru a afla cine este L’Ulivo voi proceda in cele ce urmeaza la o simpla si destul de plictisitoare trecere in revista a celor mai importante figuri (intelegand prin acestea partidele politice si liderii lor vizibili) din aria politica italiana de stanga a momentului.

Voi aminti mai intai de toate Margherita, datorita celor doua figure politice extrem de importante, cea a lui Romano Prodi si cea a lui Francesco Rutelli. Margherita este ea insasi “o federatie” care aduce laolalta Partidul Popular Italian (Partito Populare Italiano-PPI), Democratii lui Prodi si Parisi, UDEUR-ul (Uniunea democratica pentru Europa) lui Martella si Reinnoirea Italiana (Rinnovamento Italiano) a lui Dini. Ea alege totodata aria de centru-stanga a scenei politice, simplificand de o maniera extrem de importanta liniile sale politice directoare si oferind astfel electorilor sai un punct de vedere unitar pentru a asigura un posibil echilibru in interiorul ideologiei de centru-stanga. Supranumiti si Catolicii (I Cattolici), cei din Margherita raman cumva in afara dezbaterilor propriu-zis de stinga, folosind acest concept intr-o maniera puternic revizuita. Abordarea sa este mult mai aplicata la cerintele practice ale actualei dinamici social-politice, adica este mult mai lucida fata de posibilitatile reale ale unei schimbari in bine in domeniul institutional si administrativ al unei vieti politice active. Din acest motiv, principala sa atitudine este mai mult aceea de a fi pro-reforma, atitudine care a fost vazuta ca una de tradare fata de nucleul tare al atitudinii de stanga traditionale. Este adevarat ca la prima vedere pare putin ciudata aceasta punere laolalta a simpatiilor catolice si a atractiei fata de ideile laice ale miscarilor de stanga. Dar un lucru este sigur, pozitia sa este totusi una de stanga si nu una a unei neutralitati impartiale⁷, in care sa se abordeze conceptul de centralitate in sensul unei pozitii neutre si nu in sensul, poate mai realist, al unei pozitii moderate. Nostalgicii radicalismelor sunt din ce in ce mai dezavantajati, in astfel de timpuri, caci totul pare sa tinda catre o centralitate a sistemului politic, constrans sa fie mult mai atent fata de propriile sale atitudini extremiste sau nerealiste. Poate fi, e drept, o simpla masura tehnica prin care se poate asigura o mai mare masa de electori, dar in acelasi timp poate fi solutia viabila la relativ recentul esec al socialismului real. Astfel, evitand extremismul si cautand centralitatea, cel mai insemnat actor politic de stanga din Italia promoveaza, in continuarea traditiei, totusi nu rupta de aceasta, emanciparea institutionala si producerea unei schimbari reale in sistemul politic si administrativ.

In al doilea rand, voi mentiona Partidul Refondarii Comuniste (Partito della Rifondazione Comunista - PRC) cu cea mai vizibila figura politica a sa: Fausto Bertinotti, pentru ca de aici sunt furnizate unele dintre cele mai importante critici aduse la adresa revizionismului Margheritei. Acest partid ramane in latura de stanga cea mai pura a scenei politice contemporane. Provenind din vechiul PCI, PRC mentine ideologia si programul sectiunii politice a traditiei italiene de stanga (chiar daca o face revizuind si el, sub influenta Noii Stangi a anilor ’60-’70, unele parti ale ei). Distinct de grupul Italienilor Comunisti (Comunisti Italiani - CI) si de Autonomia Posibila (Autonomia Possibile), ca un grup politic minoritar ex-parlamentar, PRC are o pozitie destul de bine definita care ii permite sa ramina vizibil activ in spatiul politic. Avand in parte o atitudine idealista, acest partid are o abordare mult mai radicala fata de problema sistemului institutional, despre care crede ca trebuie nu doar revizuit sau reformat, ci revolutionat.

In al treilea rand, voi mentiona alte grupuri parlamentare precum Democratii de Stanga (Democratici di Sinistra - DS - un partid aparut si el din ruinele PCI), Social-Democratii Italieni (Socialdemocratici Italiani - SDI), Verzii⁸ (cu abordarea lor ecologista, asociata stangii numai dupa anii ‘70) si nu in ultimul rand Uniunea Democratilor si Catolicilor (Unione di Democratici e di Cattolici - UDC).

In parte pentru a fi o structura politica mult mai puternica si competitiva, dar si din alte considerente (cum ar fi, dupa cum de altfel am mai spus, cele legate de o strategie imediata pentru castigarea alegerilor regionale din mai a.c.), o parte din aceste partide politice (Margherita, DS, SDI, Verdi, CI and UDC) au decis sa formeze o con-federatie, acceptand linia ideologica dominanta a Margheritei, adica linia reformismului. Obiectivele programatice – pentru a numi astfel o posibila declaratie de intentii – au fost: 1. necesitatea de a reflecta asupra ratiunilor unei munci comune in vederea elaborarii unor programe viabile in conditiile in care se mentine autonomia fiecaruia in parte, 2. nevoia de a individualiza idei politice puternice care sa aiba un impact major la realitatea externa, 3. dorinta de a face sa functioneze aceasta forma de federalism politic. Cu acestea, ca obiective organice, a luat nastere Uniunea Ulivo. Cazul PRC este aici unul foarte interesant. Incepand sa isi negocieze pozitia fata de uniune, PRC a raspuns intr-un mod pozitiv cererilor Margheritei, astfel ca incepe o colaborare in vederea includerii PRC, care apuca astfel si el reformismului.

Despre ce ne vorbeste stanga italiana?
Incepand cu 14 februarie 2005 (data marcata de vizita lui Romano Prodi in Franta pentru o intrevedere cu presedintele acesteia) devine extrem de vizibila o atitudine deschisa a stangii italiene fata de politica europeana si de inchidere fata de cea americana. Un titlu din Europa (nr. 31, anul III), organ de partid al Margheritei, anunta: “Cu Prodi Italia incepe sa se intoarca in Europa. L’Ulivo cauta o politica pentru Iraq”. Reintoarcerea Italiei spre Europa are loc in primul rand datorita unei polarizari a atitudinilor politice de baza (pro sau contra politicii Statelor Unite) pe fondul unei angoase a maselor privind nesiguranta vietii lor. Ceea ce se produce este cumva o regasire a identitatii unei politici de stanga care sa rupa astfel barierele unei demagogii goale si a simplului populism electoral. E drept ca Uniunea con-federativa a aparut ca o solutie directa si imediata la presiunea alegerilor regionale, dar strangerea statistica a electorilor fideli fiecarei formatiuni in parte prin insasi strangerea laolalta a formatiunilor ca atare nu parea a fi suficienta. Se pare ca acesta Uniune a aparut totodata ca reactie la asteptarile unei mari parti a populatiei care fie redescopera nostalgia visului utopic al varstei de aur (caci criza si declinul stangii dupa caderea zidului Berlinului au inceput sa se estompeze in memoria individuala si colectiva a cetatenilor), fie pentru ca resimt in mod real ca dureroase pierderea identitatii personale sau nationale in masificatorul fenomen al globalizarii (de aici si atitudinile frecvente antiamericane, antiglobaliste, anarhice ale unor grupuri minoritare organizate – ca asa numitii desobedienti – sau nu).

Printr-un discurs anti-american (insemnand anti-neo-capitalist si anti-neo-imperialist) central-stanga italiana aduce cu sine si un discurs anti-global in care tendinta este de a face vizibile trasaturile specifice ale lui “a fi diferit” si ale respectarii acestei diferente. Ceea ce spune aceasta stanga este totodata faptul ca este momentul unei intoarceri la o traditie careia Italia apartine. Astfel, actiunea politica specifica imediata a fost de a spune NU reinnoirii suportului financiar al actiunii militare in Iraq, facand astfel presiuni asupra guvernului in vederea retragerii definitive a trupelor italiene din Iraq. Iata si motivele: 1. cel moral (sau cel umanist): - ceea ce este in Irak este o problema de Viata si de moarte la care nu este posibil un raspuns adecvat fara a lua in considerare libertatea constiintei, care pare sa fie violata cand decizia reannoirii ajutorului financiar nu vede posibilitatea de a aduce moartea cu ea; 2. cel politic: - electorii confederatiei de centru-stanga au anumite asteptari legate de o atitudine reformista moderata care lupta pentru democratie, solidaritate si respect egal, si tocmai de aceea uniunea de centru-stanga spune NU razboiului si DA noii democratii din Irak, respectandu-i cursul sau propriu, independent de acum inainte fata de orice vointa externa; 3. cel nationalist: - Europa este cea alaturi de care Italia trebuie sa stea, caci aici sunt traditiile si viitorul ei.⁹

In aceste conditii si alte aspecte ale discursului de stanga devin mult mai puternice. Lupta pentru un sistem politic democratic participativ aduce in atentia noastra posibilitatea reala de a schimba sau reforma sistemul introducand elementul de e-goverment in stransa sa legatura cu acea transparenta a sistemului de guvernare si a deschiderii catre comunicarea directa cu cetateanul. Totodata, ideea solidarita-tii sau a unei vieti in pace (ca cea mai populara idee sustinuta in linia PRC) devine una percutanta, aducand laolalta o mare parte a populatiei nesatisfacute, deja saracite si saturate de imaginea etalata a luxului celor foarte putini dar si foarte bogati, a opulentei si falselor nevoi (toate conjugate cu o puternica antipatie fata de chiar persoana primului ministru, S. Berlusconi).

Scotand din acest context istoric complex posibilitatea de a fi o miscare politica afirmativa, intreaga stanga italiana (de centru-stanga, de stanga, de extrema stanga, din spatiul anarhismului si rebeliunii sau din discursul subteran) umple un discurs destul de bine definit din care se contureaza urmatoarele tendinte: de a forma un sistem politic mult mai transparent, de a respinge dezvoltarea exagerata si inutila a tehnicii (concluzie ce ar rezulta dintr-un rationament ce are la baza problema resurselor din ce in ce mai limitate si utilizarea in scopuri rele a tehnicii), de a se reintoarce la o “identitate pierduta” in fenomenul irational al globalizarii, devenita deja culturala si politica, de a respinge a “import-exportului” de valori etc.

Ce ne ofera stanga romaneasca?
Spre deosebire de modelul italian, Polul Social romanesc este constrans sa se dezvolte in niste conditii extrem de austere. Ceea ce el are in spate este traditia discursului ideologic rigid de propaganda al partidului unic, o istorie mult prea scurta de pluralism politic si o mare amorteala a initiativei civice. Astfel, din capul locului insasi ideea de a urma un model ca cel presupus si prezentat lapidar mai sus pare neinspirata (amintind de vesnica reiterare a paradigmei “formelor fara fond”). Din cele expuse mai sus, este limpede ca modelul italian se sprijina: pe o traditie a democratiei, capitalismului si dezbaterii politice, care a constrans in permanenta actorii politici sa se revizuiasca atat la nivelul doctrinei cat si al actiunii politice; pe o mare varietate de expresii ale stangii care acopera intreaga arie centru-extrema stanga; si la urma urmei, pe un “know how” al prinderii sansei istorice. Cumva la antipod, Polul Social s-ar sprijini pe o falsa idee a stangii (caduca si anatemizata), pe incercari esuate ale altor formatiuni politice de a se constitui ca o alternativa de stanga la o stanga deja dominanta, si nu in ultimul rand pe un sanctionat oportunism istoric care doar rationalizeaza in lumina unei ideologii ad-hoc initiative arbitrare lipsite in fapt de sprijin doctrinar real.

Desi istoria stangii romanesti¹⁰ incepe ca si cea a celei europene undeva in cea de-a doua jumatate a secolului al XIX, ea nu are deloc un parcurs comparabil cu al acesteia din urma¹¹. Astfel, in timp ce in Germania aparea primul partid socialist, in Romania interese de stanga se concretizau intr-un program ititulat “Ce vor socialistii romani”, care anticipa in 1885 formarea in 1893 al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din Romania. Din pacate la al VI-lea congres din aprilie 1899, la doar sase ani de la infintare, acest partid se autodizolva prin trecerea masiva a asa numitilor “generosi” la liberali, lasand in urma sa doua formatiuni politice relativ lipsite de importanta: Partidul National-Democrat (grupul lui G. Diamandi) si Partidul Muncitorilor (grupul lui C.Z. Buzdugan). “Vlastarul vechii radacini socialiste” este redescoperit – ca reactie la reformele propuse de Partidul National Liberal – abia in 1907 prin aparitia Uniunii Socialiste din Romania devenita in 1910 Partidului Social-Democrat din Romania. Acest partid isi va consuma insa istoria intr-o absortie lenta in partidul unic care in 1965 devine din Partidul Muncitoresc Roman (PRM) Partidul Comunist Roman (PCR)¹². Decembrie 1989 aduce in cele din urma dizolvarea automata a PCR si aparitia unor formatiuni improvizate.

Stanga romaneasca a ramas inca reprezentata (sub influenta vechii paradigme deja mentionate a partidului unic) de o singura formatiune realmente vizibila: Partidul Social-Democrat. PSD se prezinta ca atare din 2000, ca urmare a fuzionarii PSDR-ului (Partidului Social-Democrat Roman) si a PUSD-ului (Partidului Unitatii Social-Democrate) cu PDSR (Partidul Democratiei Sociale din Romania) fost FDSN, subdiviziune a FSN-ului initial. Partidul Democrat, fost FSN, desi declarat de stanga (membru al Internationalei Socialiste), paraseste odata cu ultimele alegeri parlamentare aceasta scena in favoarea unei aliante convenabile cu liberalii, ajungand ulterior sa adopte motiunea populara agreata de dreapta europeana. Miscarea sindicala este si ea o constanta a Romaniei postdecembriste, dar ramane in afara dezbaterilor politice, facand doar mici jocuri de culise. Oricum, in acest peisaj imaginea dominanta este cea a lipsei angajarilor docrinare clare si a tendentei de a crea aliante politice de tip electoral. Iar situatia nu pare cu nimic deosebita de cea din 1897: “la noi – se afirma intr-un ziar important de acum un secol – clasele nu sunt bine deosebite, afara de imparteala generala – bogati si saraci – care-ti sare in ochi la fiecare pas… Marele industrias are si mosii, mare mosier e si functionar, functionarul este si patron. De aceea trecerile dintr-un partid intr-altul se fac cu cea mai mare inlesnire.”¹³ Altfel spus, clivajul bogat/sarac ramane inca o buna piesa de speculat in motivarea electorilor atata timp cat nici un partid politic nu este inca pe deplin capabil sa sustina si reprezinte interesele unei clase.

Cristian Preda realiza intr-un articol al sau o relevanta dare de seama a “strategiilor si performan-telor electorale” ale partidelor romanesti in toata perioada de dupa decembrie 1989¹⁴. Din aceasta reiese capacitatea deosebita a partidelor de a forma coalitii din cele mai diverse pentru a castiga capital electoral. Cel mai relevant exemplu ramane de departe cel al Partidului Umanist Roman care realiza in 2000 o coalitie cu PSDR devenit PSD, pentru a se transforma anul acesta in Partidul Conservator (declarat de centru-dreapta si afiliat coalitiei de guvernare, ea insasi de centru-dreapta).

Prin toate acestea nu am facut nimic altceva decat sa subliniez fragilitatea stangii romanesti marcata de existenta efemera a unor partide pasagere (i.e. Partidul Socialist al Muncii) sau de convertiri oportuniste care fac aproape imposibila identificarea cu succes a celor ce sustin dezideratele unei stangi autentice. Grupul de Analiza Socio-Politica a |arilor din Europa Centrala si de Est identifica o serie de efecte perverse specifice aceste regiuni, dintre care as mentiona indeosebi incapacitatea unei identificari programatice stabile, incoerenta politica si lipsa de experienta politica¹⁵.

Fara doar si poate aceste efecte se vor reflecta si in structura Polului Social, care daca s-ar realiza ar face-o plecand dintru inceput cu toate cele mentionate mai sus ca handicapuri. Este drept ca sub un singur nume se pot ascunde doua idei pe care generic le-am putea identifica sub titulaturile de “varianta Iliescu-Roman” si “varianta Geoana”, despre care se presupune ca ar fi expresia unei sincere dorinte de a cladi o stanga autentica si respectiv expresia sincera a unei reformari in sanul stangii deja existente. Oricum ar fi, nici una din ele nu poate scapa de suspiciunea de a tinde catre formarea unui “partid capcana” (sau altfel spus “insfaca-tot”) care sa urmareaca simpla acaparare a puterii.

Ceea ce declara Petre Roman cu privire la ideea polului social este ca ea nu sta pentru o formatiune, ci pentru “o constructie politica, care isi propune sa creeze o alternativa” la guvernare, reunind “oameni cu sensibilitate sociala, (...) partide, personalitati, miscari sindicale, societate civila”. Insa Polul Social regandit de Geoana nu ramane simpla “tribuna” (care este deplin cedata partii Iliescu-Roman), ci o structura cu un real capital electoral. “Nu ne adresam lui Petre Roman ca personalitate politica – spune domnul Geoana –, ci formatiunii sale politice, cum deasemenea, nu ne adresam lui Cosmin Gusa¹⁶, ci partidului sau”¹⁷. Dar varianta Iliescu-Roman se adresa si celor carora Geoana nu li se mai adreseaza. Iar aici cu siguranta suntem ceva mai aproape de modelul confederatiei de stanga din Italia: ideea unei constructii politice care sa fie o alternativa la guvernare si care sa se transforme la nevoie intr-o alianta electorala.

Modelul italian pune in evidenta in primul rand dificultatea mentinerii autonomiei formatiunilor care il compun si cea a crearii unui culoar al consensului in privinta solutiilor pe care le adopta ca un singur organism, dincolo de particularitatile partilor lui. Polul Social ar trebui sa raspunda si el la problema pastrarii autonomiei fiecaruia in conditiile realizarii consensului tuturor. Partial, modelul pare sa fi functionat deja in Romania sub forma Aliantei DA ca alianta electorala, dar nu si la guvernare, confruntandu-se dramatic cu problema consensului.

Subliniind caracterul de proiect al Polului Social, in privinta caruia manifesta si un scepticism sublimat, presedintelui PSD afirma ca “dimensiunea electorala va fi decisa doar daca aceasta constructie isi va arata eficacitatea. Acum vrem sa coagulam fortele”¹⁸. Si intr-adevar, prima problema a realizarii acestei idei este, in contextul actual al stangii romanesti, cea a “coagularii”, adica a simplei puneri laolata a acelor actori politici carora polul se adreseaza. Aceasta dificultate devine simptomatica, caci realitatea unui astfel de impas devine iminenta in momentul in care Polul insusi realizeaza ca nu stie de fapt caror actori politici se adreseaza. De aici si aparenta unei mai mari doze de realism continuta in varianta Iliescu-Roman: ideea polului social nu este, astfel, de a coaliza o stanga deja existenta (care ulterior sa fie constransa sa functioneze ca un corp politic eficient), ci mai curand de a crea o stanga.

Redusa la simpla opozitie datorata unei conjuncturale alternante la guvernare, relatia dintre stanga si dreapta romaneasca se afla inca, sau poate mai ales acum, in ipostaza intrupata a metaforei sartriene (“stanga si dreapta politica sunt doua cutii goale”) pe care o amintea Norberto Bobbio in anii ce au marcat criza stangii europene. Criteriile de a le separa la nivelul continutului lor profund ne scapa. Ambele marcheaza pe agenda politica aceleasi prioritati, ambele vorbesc de o reforma in administratie, probleme sociale le preocupa pe amandoua, ideea democratiei participative este draga si liberalilor, iar politica externa le angajeaja pe amandoua atat fata de sustinerea politicii Statelor Unite cat si fata de imperativul integrarii europene. Criteriul propus de Bobbio, cel al egalitatii sociale proprie stangii, devine el insusi insuficient. Varianta Iliescu-Roman a Polului Social cuprinde in gestul ei recunoasterea tacita a faptului ca stanga romaneasca se confrunta cu propriul ei moment de criza, pe care incerca sa o depaseasca.

Polul Social – solutie sau simptom?
Daca este sa acceptam definitia pe care Rorty o da Stangii¹⁹ trebuie sa acceptam totodata o atitudine politica a stangii in acei termeni ai unei “societati fara clase” in care poate aparea o mare varietate de indivizi si de comportamente politice, si astfel, o mare speranta a sfarsitului organismului politic traditional, sfarsit care indeplineste obiectivul fericirii tuturor indivizilor. Problema ramane totusi in continuare cea a intelegerii posibilitatii sau imposibilitatii compatibilizarii teoriei si practicii in ceea ce priveste reforma domeniului institutional. Dar intre noul institutionalism si dependenta de cale, stanga romaneasca nu se poate debarasa de cea din urma. Aceasta presupune imposibilitatea unei reforme reale sau a unei constructii neviciate de sechele mai vechilor rute. Dificultatea transpunerii teoriei in practica consta la acest nivel in faptul ca insusi sistemul institutional inmormanteaza in el o rigiditate formala foarte greu de depasit.

Si pana la uma ce ni se propune prin ideea unui pol social? O chemare la “centru” (recentralizare) a tuturor intereselor (politice, sociale, civice, economice etc.) de stinga. El poate fi o solutie numai daca este privit dinspre necesitatea pe care o reclama in a se constitui ca un nucleu al viitoarei stangi, pana atunci ramanand doar un simptom.

Ceea ce propune varianta Geoana nu poate sfarsi decat in absortia partidelor mai mici – carora explicit se si adreseaza (i.e. Forta Democrata si partidul Initiativei Nationale) – in mai marele PSD, transformand astfel incipienta idee a Polului Social in proiectul unui nou partid unitar asa cum PSD deja este. Departe de a sfarsi in modelul federatiei italiene, Polul Social anunta in aceasta varianta nici mai mult nici mai putin decat intentia reorganizarii imaginii electorale a unicului partid de stanga cu sanse la guvernare. Mult mai provocatoare pare sa fie insa varianta Iliescu-Roman, care subintinde un slab apel la solidaritate pentru o conceptie. Ea este totodata si cea mai putin credibila²⁰.

Am folosit in titlu doi termeni din metapsihologia freudiana: cel de melancolie si cel de doliu. Potrivit dictionarelor de psihanaliza, care recupereaza si etimologia lui (melas-negru, chole-bila), termenul de melancolie presupune printre altele si manifestari de tristete profunda, sau de teama si descurajare, care iau sau nu aspectul delirului. Melancolia apare ca un corelativ al doliului, ambele constituindu-se ca reactii fata de obiectul pierdut al dorintei. Astfel, daca travaliul doliului este perceput ca normal, caci recunoaste pierderea obiectului si sprijina detasarea, melancolia apare ca o anomalie. Aceasta pastreaza obiectul nu ca pierdut ci ca prezent sau posibil in orizontul subiectului. Freud afirma ca melancolia este adesea o trasatura a firilor revolutionare.

Revenind la ideea Polului Social, ea poate fi vazuta acum astfel: in latura sa revolutionara (varianta Iliescu-Roman), ea scoate la iveala o stanga descurajata, melancolica, ramasa captiva in imaginea unui organism politic cu puteri depline (i.e. imaginea partidului unic)²¹; in latura sa revizionista (reformatoare – varianta Geoana), ea pune in evidenta o stanga dispusa sa recunoasca si sa depaseasca spectrele trecutului. Astfel, depasind ideea copiei si modelului, caci am vazut din cele expuse mai sus cat de nepotrivita este orice comparatie a Polului Social cu modelul federativ de stanga italian, ideea propusa la sfarsitul august si inceputul lunii septembrie cuprinde doua aspecte diferite: cel al promisiunii unei viitoare stangi si cel al inradacinarii acestei stangi, unde varianta Iliescu-Roman se consuma in propria promisiune, in timp ce varianta Geoana impietreste in marea “coagulare a fortelor”. Iata asadar o stanga romanesca melancolica (purtand nostalgia si atasamentul fata de vechea paradigma) si indoliata (inmormantata pentru a doua oara in vidul ei de sens). Modelul nu ar putea fi cel al federatiei (al punerii laolalta a unor structuri autonome, angajate), ci mai curand cel al partidului unitar (o structura care sa le asimileze pe toate celelate); iar pentru orice astfel de initiativa asteptarile noastre ar fi mai usor implinite daca ele s-ar centra pe imaginea inregimentarii si mai putin pe cea a cooperarii.

Noi suntem in pozitia pe care Bobbio a descris-o, a metaforei sartriene a celor doua cutii goale. Aici, in campul politic romanesc, unde necesitatea recunoasterii si integrarii internationale care se manifesta obsesiv de la NATO, UE, ONU, internationale etc., este mult mai importanta decat afirmarea, cautarea, exprimarea unei identitati politice interne. Astfel, discursul politic - de dreapta sau de stanga - nu are loc decat in preajma unor figuri sau situatii care concentraza pur si simplu intregul discurs (ele insele, ca figuri sau situatii emblematice, sunt intregul discurs). Pana si inflatia de partide politice fara identitate ne plaseaza in acelasi caz descris de Bobbio. Astfel, aici, idealul soldaritatii, consensului sau cooperarii (ca unul politic sau social) ramane in sfera abstractului.

NOTE
¹ Corina Dragotescu, “P.S. la o istorie terminata”, Adevarul, nr. 4717/ 2 sept. 2005, p.1.
² Idem.
³ In 2001 dreapta italiana realiza o coalitie inspirata, sub denumirea de Casa a Libertatilor fiind reunite trei formatiuni autonome: Forza Italia, Alianta Nationala si Liga Nordului. In Franta, J. Chirac realiza ceva asemanator cu a sa Uniune pentru Majoritatea Prezidentiala, creata pentru unificarea diverselor tendinte de dreapta. Grupul Initiativei Social-Liberale din Republica Moldova reunea sub intentia intemeierii unei forte politice pe segmentul liberal mai multe formatiuni autonome. Si cu siguranta ca lista inca mai poate continua acesta fiind numai tendinta segmentului de dreapta.
⁴ Mai ales daca avem in vedere si faptul ca dinspre liberalism insusi neoliberalismul politico-social se intoarce catre o conceptie a statului ca initiator de programe interventioniste si reformatoare in aria sociala, si nu numai faptul ca actualul contex istoric nu mai poate permite decat valorile unei economii de piata.
⁵ cf. Paolo Spriano, Storia del Partito comunista italiano, Roma , L’Unita, 1990, 8 vol.; AA.VV. , Problemi di storia del Partito cominista italiano, Editori Riuniti, Istituto Gramsci, Roma, 1971; Coen, Federico, Sinistra italiana, sinistra europea : le ragioni di un’anomalia / Federico Coen; nota introduttiva di Giorgio Ruffolo - Roma: Gangemi, stampa 1997, etc.
⁶ cf. Vallauri, Carlo, I gruppi extraparlamentari di sinistra: genesi e organizzazione / Carlo Vallauri - Roma: Bulzoni,1976.
⁷ Cf. partajarea operata de Norberto Bobbio in spectrul politic contemporan, urmarind pozitia fata de egalitate si dreptate a dreptei si respectiv stangii actuale. In schema sa, centralitatea opereaza sciziunea majora intre extrema si moderatie N. Bobbio, Dreapta si stanga. Ratiuni si semnificatii ale unei diferente politice, trad. rom. Michaela Schiopu, Humanitas, Bucuresti, 1999. Ea se opune unei viziuni mai pesimiste potrivit careia intreg spectrul politic contemporan este dominat exclusiv de un centru radical cf. J. Naisbitt, Megatendinte. Zece noi directii care ne transforma viata, Bucuresti, Humanitas, 1993.
⁸ Verzii sunt asimilati miscarii de stanga dupa ce ei au fost o lunga perioada de timp fara nici o culoare politica clara. Cf. in acest sens si Bobbio care ’94 inca sustinea acest aspect al indiferentei culorii politice a ecologistilor.
⁹ Il Riformista, organ al DS, 14th February, no. 37, year X, p.1.
¹⁰ cf. scurt istoric in Ion Capreanu, Partide si idei politice in Romania (1880-1947), Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1994, pp. 76-111.
¹¹ Cf. si despre absenta stangii romanesti interbelice in Mai avem un viitor? Romania la un inceput de mileniu. Mihai Sora in dialog cu Sorin Antohi, Polirom, 2001, pp.24-25.
¹² cf. Vasile Niculae, O istorie a social-democratiei romane, vol. I, Ed “Noua Alternativa”, Bucuresti, 1993, pp. 76-120, vol. II, Editura Institutului de Teorie Sociala, Bucuresti, 1997;
¹³ apud Vasile Niculae, op.cit., vol I, p.117.
¹⁴ Cristian Preda, “Sistemul de partide si familiile politice din Romania postcomunista”, pp.273-300 in Jean-Michel de Waele (editor), Partide politice in Europa centrala si de est, Humanitas, 2003.
¹⁵ Cf. Jean-Michel de Waele, Petia Gueorguieva, Sorina Soare, “Analiza partidelor politice in Europa Centrala”, in J-M. de Waele (editor), op.cit., p.8.
¹⁶ al carui partid (Partidul Initiativei Nationale) nu l-am mentionat, el fiind de data foarte recenta si alternativa singulara la stanga actuala. De asemeni nu am mentionat nici formatiunea Forta Democrata, considerand ca e inscrie tiparului deja prezentat.
¹⁷ Adevarul, nr. 4719/5 sept. 2005, p.2, “Mircea Geoana declanseaza revolutia roz “.
¹⁸ Idem.
¹⁹ Cf. Richard Rorty, Achieving Our Country. Leftist Thought in Twentieth Centrury America, trei conferinte tinnute la Standford Humanities Center in 1996 si 1997, aici apud Ermanno Vitale, “Un piano Marshall per la sinistra europea?”, in IRIDE. Filosofia e discussione pubblica, no. 32, year XIV, April 2001, p. 206.
²⁰ Constructia Polului Social in viziunea presedindelui PSD presupunea totodata si varianta Iliescu-Roman. Explicit presedintele PSD conferea acestei versiuni, vazuta ca subdiviziune a unui proiect mult mai mare, doar un rol minor, rolul civic. Rolul politic ramane rezervat variantei Geoana, ca varianta reformatoare.
²¹ Primele organisme politice menite sa inlocuiasca in pripa vechea structura dizolvata in urma actului revolutionar reiterau de fapt acelasi model cu al structurilor de-abia rasturnate. Imaginea CNFSN-ului ramane cea a unui corp politic cu puteri absolute. cf. Vladimir Pasti, Romania in tranzitie. Caderea in viitor, Nemira, Bucuresti, 1995, cap. “Conducerea improvizata”.

IZABELLA GHITA- Absolventa a Facultatii de Filosofie din cadrul Universitatii din Bucuresti. Master in Filosofie teoretica si moral politica. Doctorand al Facultatii de Filosofie.

 sus