Recenzii, semnalari, comentarii

“Cat de suveran mai este un popor suveran care habar nu are de politica”*

* Giovanni Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune si postgandirea, Humanitas, 2005.

Este intrebarea pe care sio pune Giovanni Sartori in una dintre cele mai recente traduceri ale operei sale in limba romana, aparuta recent la Editura Humanitas sub numele “Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune si postgandirea”.

Ganditorul italian ne avertizeaza, chiar daca nu de la inceput, ca “razboiul” ideatic nu se declara principial contra televiziunii ca parte a “industriei electronicii” in plina afirmare, ci impotriva “televiziunii care face sau desface opinia publica”¹. Desi este dificil de incadrat intrun gen anume (nu acelasi lucru se poate spune, in schimb, despre “Teoria democratiei reinterpretata”), este clar ca “Homo videns” reprezinta creatia unui “Homo sapiens”, a unui “Homo cogitans” ramas tot mai singur si speriat de ceea ce vede (nu prin “ochii” unui televizor, adica ai altora, ci prin ai sai). Sartori ne propune o reflectie la inceput generala (“Partea intai – Primatul imaginii”) cu accente pedagogice (“Videocopilul”), apoi politica (“Partea a doua – Opinia teledirijata”, “Partea a treia – Si democratia?”), iar in final filosofica (“Apendice”). Cu alte cuvinte, cititorul este introdus in tema lucrarii – transformarea “homo sapiens, produs de cultura scrisa, intrun homo videns, in care cuvantul e detronat de imagine” – ca in capitolele urmatoare sa ajunga acolo unde, de fapt, isi propune: impactul televiziunii asupra democratiei. Pentru a evalua calitativ acest impact, Sartori pleaca, cum el insusi marturiseste, de la ou catre gaina, unde oul este individul/cetateanul, iar democratia este suma indivizibila a indivizilor/democratia. Pentru a fi si mai exact in rationament, autorul urmareste evolutia individului de la copil catre adult sub presiunea unor factori de influenta grupati in patru elemente: “parintii”, “colegii de aceeasi varsta (peer group)”, “scoala” si “massmedia”². Dintre acestea, se opreste doar asupra massmediei. Media se constituie ca factori de influenta de relativ putina vreme (secolele XVIIIXIX), o data cu aparitia –in ordine cronologica – a cotidianului, telegrafului, telefonului, radioului, televiziunii si Internetului³. La nivelul influentei comportamentale, Sartori separa televiziunea si, partial, Internetul de oricare alt mijloc de informare. Aici se regaseste motivatia centrala a demersului intelectual propus de ganditorul italian in cartea recenzata: aparitia televiziunii “a facut vederea precumpanitoare fata de vorbire”⁴, transformand omul din vorbitor (“animal loquax”), simbolic (“animal symbolicum” – Ernst Cassirer) si ganditor (“homo cogitans”) doar intrunul vazator (“homo videns”). Altfel spus, televiziunea a permis lucruri care pana la aparitia ei erau de neimaginat.

Adultul, definit legal ca persoana peste 18 sau 21 de ani (deci cu drept de vot, adica de participare directa la viata civitasului) pe care se bazeaza fundamental democratia este predictibil din punct de vedere politic in masura in care exista o imagine asupra mediului in care copilul se dezvolta. Pentru a explica (video) adultul, Sartori porneste de la (video) copil. Faptul ca el se opreste doar la massmedia nu este lipsit de relevanta; “micutii nostri privesc la televizor, ore si ore in sir, inainte de a invata sa citeasca si sa scrie”⁵. Televiziunea devine o paideia (model de educatie), creand omul nou (Werner Jaeger) inainte de a a fi doar un simplu mijloc de informare. Ce anume are caracteristic acest anthropos nou? Raspunsul elaborat nil ofera chiar autorul in numeroase secvente ale argumentatiei sale: vederea care atrofiaza intelegerea⁶, scaderea capacitatii de a gestiona realitatea (polisul, altfel spus) prin saracirea conceptului (“Cuvantul ne face sa intelegem numai daca e inteles .... Imaginea se vede si gata; e de ajuns sa nu fim orbi” ne avertizeaza Sartori⁷), gandirea “heterodirijata” (Riesman), alterarea ratiunii (mundus intelligibilis) in detrimentul sentimentului, a emotiei (mundus sensibilis)⁸. Acestea sunt accentele in care ar trebui sal cautam pe adultul majoritar al videosocietatii.

In ce fel se nuanteaza realitatea politica pe care acest tip de adult este capabil sa o construiasca, devine intrebarea la care Sartori incearca sa raspunda in a doua si a treia parte a cartii. Democratia este definita etimologic ca puterea poporului, adica puterea sumei indivizibile a adultilor. Sartori identifica trei paliere ale influentei decisive a televiziunii asupra democratiei: liderul politic, alterarea partiala a sistemului de relatii internationale si chiar diluarea sensului clasic al democratiei. Sa le luam pe rand.

Liderul politic, usor anemic in trecut, devine, incepand cu secolul XX (adica o data cu aparitia televiziunii), videoliderul care personalizeaza alegerile, politica si altereaza conceptul de partid. “Videoliderul nu doar transmite mesajul, ci este mesajul insusi”⁹ marturiseste Sartori. Pentru a demonstra asertiunea, autorul aduce in discutie cazul Statelor Unite ale Americii care contine aproape toate elementele favorizante dezvoltarii acestei tipologii politice: sistemul prezidential si electoral (colegii de vot uninominale cu un singur tur)¹⁰. In federatia statelor americane a luat fiinta traditia –care acum face cariera in toata lumea dezbaterilor electorale (talkshowuri) intre primii doi candidati ramasi in cursa. In opozitie cu SUA, cazul Marii Britanii (care beneficiaza de acelasi sistem electoral) este explicabil prin sistemul partidic unde “cu cat alegatorul voteaza mai mult simbolul, ideologia sau programul unui partid, cu atat mai mutl candidatii depind de partidul lor pentru a fi alesi”. Asadar, influenta televiziunii se resimte prin diminuarea ponderii partidului in procesul electiv si accentuarea elementelor exterioare ale candidatului.

Se spune ca o imagine face cat 1.000 de cuvinte. Sartori argumenteaza ca, cu toate acestea, “si imaginea minte”; in primul rand prin decontextualizare (“se bazeaza pe primplanuri in afara contextului”) si fotomontajul productiilor tv care ajung la telespectator. Studiile realizate de H. M. Kepplinger au demonstrat ca schimbarea perceptiei publice asupra unui candidat poate fi realizata cu ajutorul mijloacelor optice, filmand dupa anumite unghiuri¹¹. In contextul interactiunilor la nivel international, Sartori se arata ingrijorat de cresterea ponderii stirilor locale accentuand ceea ce el numeste “localism”¹² si pierderea viziunii de ansamblu prin saracirea relatarii evenimentelor internationale. Ceea ce McLuhan denumea “sat global” (stergerea distantelor pentru vedere prin accesibilitatea ochiului cu ajutorul televiziunii in orice colt al lumii) nu este decat o iluzie. Un adevar tragic adus in discutie este acela ca pentru demos realitatea internationala exista doar acolo unde televiziunea este prezenta. Pentru a fi prezenta, este nevoie de acordul autoritatilor guvernamentale ale tarii respective. Astfel, eveniment international cu relevanta pentru cultura politica a demosului este, de exemplu, moartea Printesei Diana si nu moartea zilnica a mii de nordcoreeni sub imperiul eminamente represiv al regimului de la Phenian. Asadar, lumea exista doar acolo unde televiziunea are acces. Alterarea sistemului de relatii internationale poate fi o capcana inclusiv pentru sefii de state sau liderii politici cu influenta dupa cum Sartori pune in lumina prin exemple relevante.

In fine, diluarea sensului clasic al democratiei, cel deal treilea element al efectului tv asupra politicului, se face prin inventarea formulei “democratie deliberativa”, un hibrid straniu al democratiei participative si reprezentative¹³. Dupa ce sistemul politic al delegarii suveranitatii poporului catre un grup conducator a fost teoretizat de filosofii reprezentativi ai gandirii politice (Hugo Grotius, Thomas Hobbes, John Locke) si pusa cu succes in practica de cele mai avansate democratii (adunarea parlamentara a Angliei este cel dintai parlament din lume), aparitia televiziunii a depasit barierele informarii si a creat iluzia participarii directe la viata politica. Asa sa nascut nevoia democratiei directe prin sondajele de opinie difuzate din belsug intre zilele alegerilor si care reprezinta mai curand “expresia puterii massmedia asupra poporului”¹⁴ si referendumuri, institutionalizarea sondajelor de opinie.

Daca democratia reprezentativa este o guvernare a opiniei publice (definita ca parere despre lucruri publice care reclama autonomie, este usor elitista si apartine cetateanului¹⁵), democratia participativa solicita cunoastere si “este imposibila cand poporul nu cunoaste”¹⁶. Asa cum arata in nenumarate locuri, videoelectorul nu cunoaste pentru ca televiziunea nu informeaza in sensul cognitiv al cuvantului, ci doar creeaza iluzia ca o face. Ca atare, democratia directa nu poate exista, afara doar de impresia ei. Ipoteza ca “televiziunea da mai putine informatii decat oricare alt instrument de informare” este, cu siguranta, neasteptata chiar si pentru cel care se indoieste inainte de a crede. Sartori, pentru a confirma premisa, arata ca gandirea conceptuala pe care o solicita informarea (cunoasterea politica) pleaca de la cuvinte pe care televiziunea nu le poate releva in imagini: natiune, stat, suveranitate, democratie, reprezentanta, birocratie¹⁷. Asadar, din comportamentul politic al videoelectorului lipseste intelesul acestor termeni, structurali in cunoasterea politica. In baza distinctiei semantice pe care filosoful italian o face intre subinformare (informare insuficienta) si dezinformare (distorsiunea informatiei), televiziunea reuseste performanta de a le combina in proportii diferite si a le transpune in pseudoprodusul politic care ajunge la telespectator si care exista numai in masura in care omul din spatele ecranului il vrea.

Sondajele de opinie, atat de populare datorita televiziunii (nu ezita a aduce in discutie ideea sondocratiei/ sondajocratiei) inregistreaza opinia videoelectorului in sensul descris mai sus.

In categoria massmedia, autorul cartii include si Internetul, insa in cazul acestui instrument discursul se schimba usor. Mai mult, se face o distinctie foarte clara intre televizor (“instrument monovalent care primeste imagini pentru un spectator pasiv”) si lumea multimediala (“lume interactiva cu utilizatori activi”) in care include Internetul¹⁸. Accepta ca exista o varianta pozitiva a utilizarii retelei virtuale doar in masura in care te poti folosi de ea “pentru a dobandi informatii si cunostinte”¹⁹. Punctul critic este insa ca “homo videns deja exista cand descopera reteaua” (Internetul). In aceasta situatie, capabilitatile de a folosi latura pozitiva a Internetului sunt deja atrofiate, interestul real pentru cunoasterea politica respectand tiparele stabilite de televiziune. In aceasta logica, utilizatorul nu va sti ca, spre deosebire de televiziune, are posibilitatea de a controla informatia pentru sine (data fiind abundenta sa) si va astepta in continuare sa primeasca doar ce altii vor ca el sa stie. Realitatea virtuala este insa la fel de primejdioasa ca si “realitatea televiziunii”. Si intrun caz si in altul, insingurarea, desocializarea individului il rupe de realitatea mediului in care se poate vedea pe sine si il abandoneaza in fata unei oglinzi deformante. Trivializarea imaginilor (pe care Sartori nu ezita sa o blameze) este motivul principal de a te recunoaste pe tine insuti altfel de cum esti. Pentru multi europeni, Romania este o tara saraca, prolifica in delincventi poate si pentru faptul ca se retransmit imaginile pe care televiziunile noastre le ofera. Sigur ca nu acesta este exemplul pe care Sartori il aduce, insa nu e deloc anevoie al imagina in logica construita cu succes in paginile cartii. Si tot in aceeasi logica, ne dam seama ca revolutia pe orizontala din 1989 a existat doar atata vreme cat a fost relatata ca atare. Odata ce omul din spatele camerei sa schimbat, revolutia din decembrie 1989, continuata mai tarziu in evenimentele din Piata Universitatii, sa golit brusc de continut; minerii stiau (inclusiv de la tv) ca acolo sunt golani, vagabonzi care contesta noul regim politic, legitimat de “popor”. Si tot camera ia convins pe multi la acea vreme ca “noi nu ne vindem tara”.

Cartea lui Giovanni Sartori nu este deliberativa, ci este un vademecum al cetateanului care in hatisul informatiei vrea sa ramana un om rational, un “homo sapiens”. Pentru autorul insusi, acesta este un alt mod de a spune dupa 80 de ani de viata si poate peste 50 de activitate intelectuala in “antegandire” (sensul opus pe carel atribuie “postgandirii” dominata de “homo videns”): dixit et salvavi animam meam. Lucru neobisnuit poate pentru o cercetare stiintitica, cartea este presarata din loc in loc de numeroase intruziuni in euul personal (“Pana aici am spus tot cemi statea la inima”²⁰ sau, cum apare exact in finalul cartii, “cu riscul de a nu exista, eu aleg rezistenta”²¹). Acest lucru nu exclude valoarea cartii; ba, dimpotriva, io sporeste, prin impresia de participare directa a autorului la cele relatate. Daca intrebarea din titlu apartine autorului, cititorul se poate intreba “ce realitate este capabil sa construiasca homo videns”? In acest moment, poate este greu de imaginat, dar un lucru este foarte clar: Ex nihilo, nihil fit. 

Nicolae DRAGUSIN

NOTE
¹ Giovanni Sartori – “Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune si postgandirea”, Ed. Humanitas, 2005, p. 141;
² idem, p. 127;
³ idem, p. 19;
⁴ idem, p. 20;
⁵ idem, p. 26;
⁶ idem, p. 37;
⁷ idem, p. 25;
⁸ idem, p. 34;
⁹ idem, p. 85;
¹⁰ idem, p. 86;
¹¹ Gabriel Thoveron – “Comunicarea politica azi”, Ed. Antet, Bucuresti, 1996, p. 181;
¹² Giovanni Sartori – “Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune si postgandirea”, Ed. Humanitas, 2005, p. 91;
¹³ idem, p. 135;
¹⁴ idem, p. 59;
¹⁵ idem, p. 132;
¹⁶ idem, p. 53;
¹⁷ idem, p. 32;
¹⁸ idem, p. 39;
¹⁹ idem, p. 42;
²⁰ idem, p. 152;
²¹ idem, p. 165.lea.

 sus