Eseu

Valoarea educatiei in Romania
 

OVIDIU MANTALUTA

Ei se pot uni ca sa miste din loc stanca ce le astupa izvorul. Dar,
mai intai, trebuie sa-i aminteasca, sau sa li se spuna, si mai apoi sa
creada ca exista o stanca si un izvor. Pana atunci, vor bea, fiecare, pe
ascuns, din urmele de copite si se vor inchina turmelor ce s-au
intamplat sa treaca pe campia lor.
(Parafraza dupa conceptul de trecere-tranzitie a romanilor prin
desertul romanesc, fara Moise si fara Tablele Legii, fara
Dumnezeu si fara de lege).

The article discusses the status of the educational system in Romania. Beyond the differences related to social class and the private institutions imposed by the free market, the Romanian system has specific differences, due to the transition from communist regime to the market economy. All these being given, we can say that the most important policy nowadays has to aim at a judicial use of resources, through creativity and inventiveness, in order to create changing agents.

Introducere
In domeniul valorii si valorizarii educatiei, exista multiple abordari – axiologice, economice, sociologice, politice. Comportamentul economic are intre componentele sale si dimensiunea valorizarii acelor activitati care solicita oamenilor un timp indelungat pentru producerea lor – si nu cred ca exista activitate care, in mod implicit sau explicit, sa solicite oamenilor un timp atat de indelungat, atentie si implicare, participare afectiva si angajament emotional precum cele din domeniul invatarii. Fie ca este vorba de activitatea scolara timpurie, diverse etape de studii, formare profesionala si documentare in vederea exercitarii profesiei, invatarea reprezinta o activitate dominanta a omului, fie el roman sau nu, iar multiple determinari – pozitie sociala, recompensa materiala, succes, implinirea aspiratiilor – sunt in aria de consecinte a capacitatii de a invata.

In ultimii ani, romanii au invatat diverse lucruri, si aceasta de multe ori sub imperiul necesitatii, al demersului costisitor incercare-eroare. Intr-o societate cu mutatii profunde, de la un regim totalitar declarat, la o succesiune de stari neclare, pe care nimeni nu le-a anuntat, in care nimeni nu a fost intrebat si nu a stiut sa puna intrebarile potrivite, ci, doar in care mecanismele sociale au fost distorsionate, senzatia romanilor este de neputinta, lipsa de control intern, anomie chiar. In dizolvarea continua a normelor sociale, a reglementarilor, in deplinul incalcarilor si neconformitatilor de toate tipurile, concep-te cum ar fi “capital uman”, “capital social”, “competenta profesionala” nu pot opera in afara valorilor, sau a lipsei de valori a “celuilalt”. Romanii au capatat un sentiment acut ca lipsa de valori, de principii, de corectitudine a “celuilalt” ii aduce aceluia succesul – material, social, de pozitionare in ierarhia puterii. Aceasta putere, ce se percepe de regula ca asociata indivizilor cu atribute negative – incorect, necinsitit, incult sau cel putin mediocru –, face ca majoritatea societatii romanesti sa se distanteze net de fenomenele postmoderne din restul lumii europene; partea aceasta ramane cantonata intr-un registru “post-revolutionar” al Frantei iacobine, in care, dupa teroare, a venit vremea oportunistilor, si orice este permis. Perceptia publica spune ca Romania este un “El-Dorado” infractional al Europei, in care fraudele bancare, delapidarile, abuzurile majore si traficul de persoane, de droguri si o arie larga de activitati (strict controlate in alte regiuni) sunt fapte ce aduc profituri semnificative.

Modele ale deciziei individului privind educatia
Mai multi autori (Bourdieu, Berger si Luckmann) considera diferentele de clasa sociala ca fiind importante pentru existenta si mentinerea diferente-lor dintre rezultatele scolare ale tinerilor apartinand unor clase sociale diferite (“clasa sociala” se va citi in acest articol “categorie socio-economica, de statut si putere” , in acceptiunea weberiana, de stratificare, si nu cea ideologizanta). Conform acestor teorii, apartenenta la clasa influenteaza deciziile tinerilor si ale familiilor in punctele de bifurcatie (continuarea studiilor pe diferite niveluri sau abandonarea studiilor dupa examene, testari sau alte modalitati de selectare), influenteaza optiunile educationale, probabilitatea succesului in cazul diferitelor optiuni educationale, accesul la resurse si creeaza diferente in utilizarea resurselor ce, teoretic, sunt la dispozitia tuturor tinerilor dintr-o colectivitate mai larga. Ipoteza explicativa ce ar trebui testata intr-un studiu viitor este “aversiunea relativa la risc”: riscul investitiei in educatie este perceput diferit, in functie de clasa de origine. Apartenenta la clase sociale diferite conduce la urmatoarele presupuneri:
– inegalitatea sanselor – copiii din familii bogate au acces mai mare la resurse de toate tipurile (carti, bunuri si alimentatie, petrecerea timpului liber, oportunitati de invatare suplimentara etc.);
– inegalitatea tratamentului social – includem aici inegalitatile care apar intre mediile de rezidenta si inegalitatea tratamentului in cadrul institutiei scolare si al claselor de studiu;
– inegalitatea aspiratiilor si asteptarilor – pastrarea statutului social sau realizarea mobilitatii sociale expectate comporta diferente pentru subiecti din clase diferite.

Evaluarea efectelor produse de meritul individual
Intr-o masura mai mare sau mai mica, meritul individual, inteles in termeni de competente, efort si rezultate educationale, conteaza in procesul selectiei sociale si in mobilitatea sociala. Modul clasic de evaluare a acestui efect consta in studierea modificarii pattern-ului mobilitatii de clasa, intre cohorte ce difera suficient de mult temporal (10-20 de ani) sau, in cazul Romaniei, intra in viata activa la perioade ce difera din punct de vedere al schimbarilor esentiale produse in societate.

Efectele competentelor si al nivelului educa-tional asupra mobilitatii relative a individului, importanta acestora in medierea asocierii dintre clasa de origine si clasa de destinatie, constituie criteriul de comparatie intre cohorte.

Conform unui studiu publicat in revista “Sociologie Romaneasca”¹, desi mobilitatea intergenerationala este predominant ascendenta, aceasta s-a realizat cu precadere intre categorii vecine, si indeosebi la nivele inferioare ale scalei ierarhice. Exista discrepante majore intre medii rezidentiale (rural-urban), precum si persistenta inegalitatii de sanse in educatie. Citam, in acest sens, cateva rezultate privind declinul unor indicatori de analiza relevanti pentru caracterizarea resurselor umane din Romania: amplificarea ratei de abandon scolar, care a atins cota de 23%, diminuarea capacitatii de promovare sociala prin educatie – doar 5% dintre studenti provin din unitati scolare din mediul rural –, participarea scazuta a populatiei la programele de invatare permanenta – doar 1,8%.

Alte studii ne spun despre emigratia fortei de munca tinere, demotivarea profesorilor si lipsa de interes pentru educatie. Totodata, in randul tinerilor de liceu si de scoala profesionala s-au creat subculturi diferite, conducand la ideea unor sisteme de valori, repere morale si “thinking models” diferite². Chiar daca subiectul valorii si valorizarii educatiei necesita o serie de studii dedicate, unele ipoteze incep sa se contureze: Romania seamana mai mult cu tarile Latino-Americane decat cu cele europene, din punctul de vedere al valorii educatiei si al mobilitatii socio-ocupationale.

In cautarea unei idei calauzitoare
Numai atunci cand vom vedea intregul si vom avea intelegerea intregului tablou al schimbarilor, care sa cuprinda calendarul, actorii implicati, atitudinile lor, credintele si asteptarile, hotararile ce trebuie luate si felul in care vor hotari, cand, dupa ce ne vom fi intrebat pe noi insine si unii pe altii care este informatia pe care trebuie s-o avem pentru a intelege si pentru a schimba ce trebuie schimbat, cand vom putea sa ne imbunatatim in mod constant, fiecare, viata lui, casa lui, viata sociala si locul in care munceste fiecare, vom putea sa spunem ca suntem pe calea cea buna intr-o constructie personala si sociala de folos, aceea a educatiei. Am gasit aceasta abordare pe site-ul Institutului Kaizen³, dar, in acelasi timp, si in scrierile lui Michael Fullan⁴. Ideea imbunatatirii continue si in intregul aspectelor este baza abordarii Kaizen si a teoriei managementului calitatii totale. Aceasta idee poate fi aplicata in orice domeniu al serviciilor publice, deci si in invata-mant.

Dar cum pot grupurile sa satisfaca cerintele imbunatatirii continui a capacitatii lor de a satisface asteptarile privind calitatea, costul scazut si adecvarea la cerinte? Contrariile trebuie tinute impreuna, ele nu se anuleaza reciproc ci se tin in tensiune, se potenteaza reciproc. Filosofia Kaizen propune sa tinem contrariile: mentinerea in functie a sistemului, stabilitatea si standardele, pe de o parte, si inovatia, schimbarea, in acelasi spatiu. O asemenea abordare ar insemna sa definim o matrice care sa cuprinda conducerea si sursa politicilor centrale si a expertizei tehnice, precum si nivelul local in care aceste politici si strategii se aplica. Silogismul pe care se bazeaza mentinerea contrariilor intr-un echilibru creator nu este departe de principiul cibernetic al sistemelor cu autoreglare: pentru a controla, trebuie sa masori, pentru a masura, trebuie sa definesti, pentru a defini, trebuie sa cuantifici, sa exprimi granitele lucrurilor. Ce trebuie sa cuantifici? Nu orice, ci numai ceea ce adauga valoare si, in cel mai fericit caz, creeaza valoare. De aceea, trebuie sa stii ce adauga valoare si sa te ocupi cu prioritate de aceasta. Altfel, vei ajuta si tu la confuzia generala care ne face nefericiti pe multi.

Urmand aceasta cale, am ajunge la un sistem de indicatori “construiti social”, nu impusi sau proveniti din exteriorul grupului. Ideal ar fi sa se stabileasca un consens in comunitati, in privinta scopurilor si a indicatorilor de succes in atingerea acestor scopuri, precum si asupra modalitatilor prin care sa masoare ele insele acesti indicatori. De fapt, nimic nou, ci doar adeziunea la ceea ce inseamna standarde. Acest proces este iterativ, necesita mult timp, si la fiecare repetare a ciclului ceva trebuie sa se schimbe in bine. Altfel, ceea ce se produce este degradarea: sperantei, coeziunii grupului, increderii si, simultan, a comunitatii care se defineste mai ales prin acestea enuntate. Crearea de standarde, infatisarea ideilor si sustinerea lor a fost insotita, intotdeauna, de exprimarea lor publica – as zice de publicitatea lor. De aceea presa are un rol covarsitor, atat in propagarea modelelor sociale, in structurarea nevoilor de informare, cat si in explicare, lamurire si decantare. Scrierile, asa-zis de vulgarizare sau de popularizare, au pierdut atributul de blamabil, pe care l-am simtit in anii din urma, si fac parte din actiunea innobilata a societatii civile.

Interactiuni la nivel de sisteme: sistemul de invatamant public si logica pietei
Cele mai multe abordari ale sistemului de invata-mant considera acest sistem ca interactionand cu piata si cu factorii economici in mod mediat:
– fie ca subsistem al sistemului social mai larg, in care anumite responsabilitati, scopuri si rezultate sunt transferate sistemului de invatamant; in principal, asigurarea functionarii invatamantului revine statului, ca reprezentant atat al cetatenilor cat si al puterii politice;
– fie ca participant secvential la procesul economic, analizat la nivel macroeconomic sau la nivel al deciziei individuale (modelele capitalului uman, modelele contributiilor sectoriale). Secventa educationala este vazuta astfel ca parte a unui proces economic, fie in etapa de investitie (capitalul uman) fie in etapa de construire a fortei de munca (teoriile marxiste ale fortei de munca), si tratata astfel in mai toate analizele privind dezvoltarea.

Consideram ca invatamantul, vazut simultan ca serviciu public si ca piata, contine la nivelul ultim de contact cu publicul, cel institutional si al clasei ca formatiune de studiu, al individului ca subiect, client si decident rational, elementele intrinseci ale negocierii unor produse complexe. Mai consideram ca aceste produse negociate contin elemente ce tin atat de proiectul intentionat prin curriculum, interesele elevului si familiei, contributia profesorilor, a clasei si a institutiei scolare ca grupuri sociale. Cea de a doua parte a contributiei este denumita de multe ori curriculum ascuns, iar tot ceea ce inseamna costuri, semnificatie si efecte ale acestei parti a fost de multe ori neglijat in momentul proiectarii strategiilor, reformelor si al realizarii evaluarilor. Ba, mai mult, am impresia ca toate aceste prudente se constituie intr-o zona tabu, in care cercetatori, decidenti, profesori, parinti au hotarat, in mod tacit, sa nu produca informatie, cunoastere si dezbatere. Poate pentru ca multa lume doreste sa evite discutia privind coruptia in educatie, incercand sa salveze o ultima si palida recompensa simbolica cuvenita profesorilor – respectabilitatea. Dar aici nu este vorba de a menaja susceptibilitatile unei categorii profesionale care, incet incet, s-a declasat (in sensul propriu al cuvantului), ci de a afla informatii legate de valoarea educatiei, a timpului petrecut in scoala si a modului in care fiecare dintre noi, dar mai ales tinerii, percep importanta investitiei individuale in educatie.

Contributia familiilor elevilor prin sustinerea unor costuri educationale, de multe ori importante dar nedeclarate, deoarece de multe ori intra intr-o zona gri de activitati sau actiuni ilegale, imorale sau pur si simplu nereglementate, efectul de clasa si de institutie, care confera sensuri, importanta si produc efecte in interiorul si in afara formalismului curricular oficial, impreuna cu tot ceea ce se propune din partea ofertei etatizate, atat ca intentie cat si ca realizare concreta, pot fi incorporate intr-un intreg, pe care il vom denumi produs educational negociat. Voi incerca sa explic ce inteleg eu prin aceasta.

Credintele si asteptarile parintilor privind educatia copiilor lor sunt extrem de diverse, totusi, majoritatea doresc mobilitate sociala crescuta pentru copiii lor, o soarta mai buna, conformarea la asteptarile celor din jur – rude, prieteni, cunostinte, satisfacerea orgoliului personal. Urmare acestui fapt, parintii impreuna cu elevii, negociaza – cu profesorii, cu directorul – in prima instanta, iar intr-un mod mult mai ineficient, sau chiar inexistent, cu cei mai importanti actori ai negocierii – autoritatile locale si statul. Bineinteles, acest proces de negociere si obiectul sau sunt de multe ori abstracte, inefabile, dar de multe ori teribil de concrete. Se negociaza intrarea intr-o scoala dorita, clasa dorita, liceu, se plateste scolarizarea intr-un liceu particular daca elevul nu a obtinut rezultatele la examene care sa-i permita accesul la un liceu de stat, se plateste accesul intr-un liceu particular de elita, se mituieste, se falsifica, se minte, daca aceasta este de folos cuiva. Nu trebuie sa privim in prima instanta aceste actiuni ca blamabile, ci doar ca niste comportamente economice. Plata fireasca, legala si morala, ar fi efortul fiecarui elev, efortul fiscal si economic legal al parintelui, investitia sa ca timp, afectivitate si participare, efortul de a satisface criteriile institutionale solicitate de catre fiecare nivel de acces. Cred ca ar fi de mare folos pentru multi romani sa afle cum stau de fapt treburile in acest domeniu, fara patima si partinire.

Produsul educational negociat este vazut la nivel de analiza, si ramane de vazut daca si in ce masura componentele sale pot sta pe acelasi plan, ca un mozaic, jigsaw-puzzle. La nivelul individului, acest mozaic reprezinta rezultatul unor contributii multiple, din partea actorilor individuali sau colectivi amintiti anterior, ca si a unor decizii, care, indiferent cui apartin, au efect asupra aceluiasi individ, elevul.

Acest tip de metafora, sau metoda de analiza, permite construirea a doua instrumente economice clasice: functia de utilitate, la nivel de individ si functia de productie, la nivel de institutie si la diferite nivele de agregare superioare. De mare folos este in analiza de acest tip teoria tranzactionala (Commons), conform careia individul realizeaza trans-actiuni cu un continut social in raport cu institutiile care gestioneaza controlul si libertatile.

Justificarea interventiei statului în educatie - esecul de piata al serviciilor publice
Esenta acestei teorii consta in urmatorul silogism: individul are un comportament economic maximizator, economisind efortul si dorind avantaje maxime, pana la nivelul la care efectul social al scolarizarii nu mai prezinta avantaje pentru societate. Diploma obtinuta ii confera avantaje individului, dar acesta nu mai poate oferi societatii “externalitati” semnificative, rezultatul fiind ineficienta sociala a educatiei. Statul trebuie, deci, sa intervina, pentru a constrange individul sa investeasca in educatie pana la un nivel considerat de acesta ca ineficient, dar care este eficient la scara societatii.

Interventia statului, indiferent de modul in care se realizeaza aceasta interventie, se va face in scopul asigurarii conditiilor de scolarizare omogene, garantand egalitatea sanselor si eficienta sistemului. Tot statul garanteaza indeplinirea obiectivelor fundamentale ce sunt propuse (impuse) sistemului educativ, prin decizie politica si/sau negociere sociala, in conditiile in care piata, prin specificul sau, nu poate asigura acest lucru. Dar s-a intrebat cineva, serios, daca piata poate oferi sau nu ceea ce statul se pare ca nu ofera, adica o educatie de calitate? Este vremea sa aflam care este locul si rolul unei oferte credibile, serioase si masive a invatamantului particular, de toate nivelele – si, mai ales, cum s-ar realiza aceasta.

Rolul statului – asigurarea echitatii si a egalitatii sanselor
Scola contribuie la asigurarea egalitatii sanselor – este scris in toate documentele, politicile si “marturisirile europene” ale statului roman. Daca utilizatorii (beneficiarii, clientii) serviciilor educationale ar trebui sa achite pretul acestora, cererea de educatie ar depinde foarte mult de veniturile familiilor si de costul de oportunitate asociat educatiei (la ce anume se renunta pentru a achita costurile educationale).

Consecinta: copiii provenind din familii de origine modesta ar avea o scolarizare inferioara celor din familii avute – si chiar au, dovada rezultatele statistice privind mobilitatea sociala si invata-mantul. Echitatea asigurata de stat se deosebeste ca accent pentru diferitele niveluri de invatamant: la nivelul initial, al invatamantului obligatoriu (scoala primara si gimnaziu) echitatea consta in furnizarea tuturor elevilor a unei scolarizari de calitate convenabila, independent de conditiile sociale si geografice, asigurarea externalitatilor pozitive din sistemul educativ, contracararea efectelor informatiei incomplete de care dispun actorii sistemului.

Studiile citate anterior arata ca in ultimii 15 ani statul roman s-a achitat din ce in ce mai rau de aceste cerinte.

Cat si cum platesc statul si autoritatile locale pentru educatie. Analiza factorilor ce au condus reformele, din punctul de vedere al coliziunii centralizare-descentralizare
Atat in Romania, cat si in alte tari exista anumite elemente constante, care conduc deciziile privind centralizarea/descentralizarea finantarii invata-mantului, iar contextul reformelor a fost caracterizat de cativa factori esentiali:
• demografia scolara,
• circumstantele economice,
• contextul politic intern si extern,
• descentralizarea aparuta in alte sectoare decat educatia (in principal, in administratia publica).

Atata timp cat exista sisteme de finantare constituite pe criteriul alocarii resurselor in functie de numarul de elevi (fapt enuntat in mai multe acte normative din Romania, dar care nu reprezinta deocamdata o realitate), orice crestere sau descrestere in numarul acestora nu genereaza conflicte majore intre nivelul (autoritatea) ce aloca fondurile si nivelul (autoritatea) ce realizeaza cheltuirea acestor fonduri. Prin contrast, atunci cand metodele de finantare nu tin cont sau nu realizeaza o finantare bazata in ultima instanta pe numarul beneficiarilor (care ar fi primul pas, elementar, de adecvare a resurselor la cererea definita in modul cel mai simplu si egalitar cu putinta), orice crestere sau descrestere importanta a numarului de elevi va produce un conflict de interese dintre centrul de alocare (formatorul de buget) si centrul de cost (unde se realizeaza managementul financiar si cheltuirea fondurilor). Aceste lucruri s-au produs in Romania, pe fondul declinului demografic si al scaderii populatiei scolare.

In mai multe tari – si Romania nu face exceptie –, implementarea unei alocari per capita a coincis cu o scadere demografica a populatiei scolare si a constituit unul din raspunsurile sistemului de management financiar in incercarea de a limita cheltuielile de personal. Exista suficiente motive pentru care viteza cu care scade populatia scolara este mai mare decat aceea de scadere a numarului personalului din invatamant. Totodata, solicitarea pentru profesiile din invatamant, chiar daca slaba anumite categorii (informatica, limbi straine), incepe sa creasca, chiar daca perceptia sociala a profesiilor din invatamant nu este dintre cele mai bune.

Diferenta dintre capacitatea economica a diferitelor autoritati locale, care au dorit autonomie in gestiunea fondurilor, a facut ca in multe localitati institutiile de invatamant si nivelul cheltuielilor curente sa aiba de suferit. In altele, cheltuielile materiale au crescut, fara a exista un sistem de indicatori si de standarde care sa permita masurarea eficacitatii acestor cheltuieli.

De regula, se pun cateva intrebari simple, care sunt fara sens sau nu pot primi raspunsuri simple: daca descentralizarea este buna sau rea, sau cine (ce organisme sau organizatii) ar trebui pus sa exercite anumite functii. Tendinta de a raspunde simplist si pripit la acest tip de intrebari, care includ un potential exploziv si presupun largirea prealabila a cercului de dezbateri (fiindca includ in mare masura solicitarea de adeziune la o paradigma insuficient clarificata si enuntarea de judecati de valoare in absenta datelor relevante si intelese) pune in pericol orice tip de reforma. Multe instante (presa, autoritati, vectori de opinie publica, consultanti straini) considera ca este important sa gasesti solutii, deoarece oricine poate formula probleme. Consider ca o definire corecta a problemelor si stabilirea unui cadru conceptual adecvat sunt chiar mai importante decat solutiile. Oricum, o problema complexa are solutii graduale, etape in furnizarea acesteia, si mai rar o solutionare completa. Definirea problemei, daca este bine facuta, are sanse sa devina mai stabila decat solutiile, de multe ori inerent conjuncturale, stadiale sau partiale.

Analiza caracteristicilor zonelor socio-economice
Zonele socio-economice au slabiciuni si puncte forte diferite, privind structura dezvoltarii economice, nivelul somajului, calitatea serviciilor oferite de diferite institutii, incluzand aici si institutiile scolare sau cele care ofera diferite forme de calificare si instruire pentru adulti (fie acestia si profesori). Modul in care institutiile coopereaza, implicarea acestora si calitatea umana si profesionala a persoanelor ce le compun, adecvarea rezultatelor pe care acestia le obtin in definirea unei oferte educationale care sa fie: dorita, utila si recunoscuta de catre beneficiari lasa loc la un numar foarte mare de optiuni valabile, posibile cai de succes. Retetele nu pot functiona in acest domeniu, dar o analiza sistematica este necesara pentru a identifica punctele de convergenta, modelele si ceea ce este recunoscut ca util, propunerea de “bune practici”. Tratamentul unor fenomene sociale cum ar fi saracia (excluziunea sociala), somajul, corelarea sau ajustarile dintre oferta de munca si cererea locala sau regionala pot fi abordate ca previziune si proactivitate, sau reactiv, pasiv si de multe ori fara rezultate vizibile. La nivel local si regional se constituie aria incubarii solutiilor antreprenoriale integratoare, la acest nivel diferite initiative private, testarea unor solutii, dezvoltarea proiectelor individuale si colective, introducerea unor programe de utilitate publica pot sa gaseasca sustinere si ecou in constiinta oamenilor. De aceea, capitalul social (manifestat prin incredere in oameni si institutii, vocatia comunitara a unor intreprinderi si initiative) constituie unul din conceptele ce se impun cu necesitate, in orice analiza privind corelarea dintre oferta educationala si nevoile locale.

Politicile active privind piata muncii si combaterea somajului se implementeaza tot la nivel local: sprijinul pentru crearea de noi locuri de munca in firmele private sau in cadrul proiectelor comunitare, crearea de facilitati pentru dobandirea unui loc de munca pentru categoriile ce au dificultati in acest sens, orientarea profesionala si programele de instruire, asistenta acordata celor care cauta o slujba, precum si tot ce se face (sau nu) pentru ca locurile de munca sa fie mai sigure.

Creativitatea, inventivitatea in domeniul acestor comportamente active pe piata muncii poate fi oricat de mare, dar, tocmai in mediile ce au nevoie imperioasa de aceste comportamente, ele sunt deficitare si atipice, indivizii ce au anumite tendinte si initiative utile din acest punct de vedere nu pot rezista multa vreme pasivitatii generale si ostilitatii mediului. Putem discuta despre nevoia de a tinti aceste programe catre indivizi, de a implica o cat mai mare varietate de actori in aceasta dinamica a cresterii, dar vom experimenta in aceste medii, in care indivizii nu au incredere in ei insisi, si mai ales unii in altii, o rezistenta ce are multiple cauze si se alimenteaza din experiente si credinte intarite mereu de realitati. Multe proiecte, programe de asistenta si de dezvoltare sociala au un impact slab in astfel de medii, iar cateodata au chiar efecte perverse.

Resursele suficiente, aflate la dispozitia organizatiilor economice, ale administratiei, a altor instante civice si sociale, insotite de un spatiu de manevra suficient pentru acestea asigura premisele, nu si garantia pentru a furniza raspunsuri multi-dimensionale la problemele complexe individuale si colective.

Mai este nevoie ca aceste forte sa se uneasca si sa dezvolte proiecte comune, sa devina agenti ai schimbarii, in sensul teoretizat de Fullan.

NOTE
¹ Revista Sociologie Romaneasca, nr. 1, 2000; Corneliu Cartana Mobilitatea sociala in Romania. Aspecte cantitative si calitative la nivel national si in profil teritorial
² Institutul de Stiinte ale Educatiei, 2005; Motivatia invatarii si reusita sociala
³ http://www.kaizen-institute.com/
⁴ Fullan, M.; Change forces probing the depths of educational reform; The Palmer Press, London, 1994.

OVIDIU MANTALUTA - cercetator stiintific la Institutul de Stiinte ale Educatiei

 sus