Introducere

Sistemul politic republican datează încă din antichitatea clasică și a evoluat în cele două milenii în care umanitatea a experimentat diverse forme de conducere politică. De la Roma republicană la Republica americană și Franţa de după revoluţia din 1789, care adoptă un regim republican, această formă de guvernare dobândește o însemnătate deosebită. Spaţiul politic românesc nu a fost scutit de aceste experienţe. Primele influenţe liberal-republicane au pătruns în spaţiul public abia spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea sub impactul multiplicării contactelor cu Occidentul.

Apariţia acestor idei în lumea românească se datorează în primul rând Revoluţiei Franceze din 1789, al cărei succes a dus la propagarea ideilor revoluţionare în întreg spaţiul european. La început, influenţa revoluţiei în Principate, se va manifesta la Iași, unde consulul francez stabilea legături cu boierii de aici și susţinea o activitate de propagare a ideilor republicane. Evenimentul nu a fost însă lipsit de critici, unul dintre cei mai proeminenţi și mai timpurii fiind gânditorul politic englez Edmund Burke[1], care a considerat revoluţia o rebeliune violentă împotriva autorităţii tradiţionale: ,,mai degrabă o luptă pentru puterea absolută decât pentru libertate“[2], pentru instituirea unei democraţii reprezentative și constituţionale. Această perspectivă critică asupra revoluţiei ca formă a schimbării sociale va fi împărtășită și la noi, între alţii de P.P. Carp, fiind exprimată în mod elocvent în cunoscutele sale „Discursuri parlamentare“[3], revolta populară violentă fiind incriminată de omul politic conservator atât sub raportul mijloacelor, cât și, mai ales, al finalităţilor sale.

Modernizarea sistemului politic românesc s-a realizat încă de la început sub semnul lumii occidentale, al Europei civilizate, de aceea putem spune că modernizarea spaţiului românesc începută la momentul 1848 urmează să se finalizeze în perioada contemporană când România a devenit membră a Uniunii Europene. Sistemul politic românesc actual este rezultatul acestei căutări a unei modernităţi care se raporta la un model democratic occidental, dar care trebuia realizat într-un stat ce păstra puternice reminiscenţe orientale și pre-moderne. Trebuie avută în vedere toată această evoluţie în complexitatea sa pentru a înţelege mai bine greutăţile pe care le-a experimentat societatea românească la momentul consolidării democratice de după Revoluţia din 1989. În 1794, Ienăchiţă Văcărescu scria: ,,Dascălii Europei sunt oameni vrednici de laudă“. În ,,Însemnare a călătoriilor mele“, Dinicu Golescu menţiona atuurile civilizaţiei occidentale: ,,înlesnire, civilizaţie, cultură, ordine, progres, dreptate, confort“. Reprezentanţii Școlii Ardelene vorbesc despre o ,,Europă luminată“. La începutul secolului al XIX-lea între 1802 și 1824 au fost prezentate o serie de memorii destinate Curţilor Imperiale de la Constantinopol, Sankt-Petersburg sau de la Paris care revendicau anumite „rânduieli“ indispensabile unei societăţi care dorea să se modernizeze[4].Un astfel de memoriu definea un proiect de „oblăduire republicească aristo-democraticească“ conceput de logofătul Dimitrie Sturdza pe care unii cercetători îl plasează la sfârșitul secolului al XVIII-lea ca un important proiect republican care se vehiculase în filosofia românească[5].

Dacă până în secolul al XIX-lea, influenţa civilizaţiei europene s-a manifestat în special în domeniul cultural, începând cu 1848, se resimte o tot mai pregnantă raportare la experienţa politică a Europei. Așadar, Europa prezentă în spaţiul românesc în cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, are puternice rezonanţe ideologice și politice în ceea ce însemnă evoluţia și dezvoltarea politică și economică a Principatelor Române. Acestă dezvoltare economică din deceniile trei și patru ale secolului al XIX-lea a permis în același timp o dezvoltare a societăţii și apariţia unei mici burghezii care va susţine dezvoltarea ideilor reformatoare republicane în spaţiul românesc.

Primele influenţe ale curentului republican în spaţiul românesc

Creșterea influenţei liberal-republicane franceze în spaţiul românesc s-a petrecut în timpul domniei lui Napoleon I, reformele sale moderne atrăgând atenţia elitei boierești autohtone. Astfel, în anul 1807 primii germeni ai liberalismului se concretizează sub forma unui proiect de republică democraticească. Acest proiect constituţional propunea un regim politic hibrid, condus de boieri luminaţi, instruiţi în Apus. Un alt factor important care a permis dezvoltarea liberalismului în spaţiul românesc, dar și a ideilor republicane l-a reprezentat dezvoltarea economiei, facilitată și de o organizare mai coerentă a statului în urma adoptării Regulamentelor Organice. Acestă dezvoltare economică din deceniile trei și patru ale secolului al XIX-lea a permis în același timp o dezvoltare a societăţii și apariţia unei mici burghezii care va susţine dezvoltarea ideilor liberale precum și a celor republicane.

În 1812, un alt grup de boieri din Moldova prezenta Porţii Otomane un Memoriu, cerând „respectarea drepturilor obștești pentru toţi deopotrivă, fară nici o deosebire“[6], solicitare care exprima clar ideea de egalitate a drepturilor politice.

Dezvoltarea acestor idei în Principate a luat amploare în prima jumătate a secolului al XIX-lea, sub impactul noilor modele politice care încercau să reconfigureze Europa sub forma statelor-republici. Franţa instaura a II-a Republică în 1848-1852, Italia adopta regimul republican după fuga lui Papei Pius al IX-lea în 1849, la care putem adăuga modelul republican american de mare succes în secolul al XIX-lea. Dacă la începutul secolului al XIX-lea grupul tinerilor plecaţi la studii era restrâns spre sfârșitul secolului numărul lor crescuse considerabil. În plus, în afară de acești tineri plecaţi la studii spre sfârșitul celui de-al doilea și începutul celui de-al treilea deceniu, încep să apară în cele două Principate românești școli în care tinerii aveau acces la ideile liberal-republicane moderne. Pe această filieră, indivizi cu identitate românească, erau educaţi în universităţile europene unde își însușeau cultura modernităţii instituţionale după care penetrau instituţiile tânărului stat român încercând să deruleze procesul de modernizare prin intermediul acestora. Problema identităţii sociale a spaţiului românesc care se contura în acea epocă a favorizat elitele care au apărut odată cu dezvoltarea instituţiilor statului și au acaparat aparatul instituţional. Aceste grupuri politice nu ar fi putut să existe fără un model politic și instituţional.

Europa se constituia într-un model cultural și politic în secolul XIX pe fondul creării unui curent general favorabil civilizaţiei europene în secolele anterioare. Acest curent proeuropean a rezultat în urma contactelor directe sau indirecte (călătorii, traduceri, lecturi) cu elemente ale spaţiului cultural și politic occidental. A existat și o intenţie de reglementare a prevederilor constituţionale „naţionale“ care vizau spaţiul identitar începând cu documentele programatice de la 1848 și până la Primul Război Mondial.[7] Perioada cea mai intensă de dezvoltare a liberalismului de tip republican este reprezentată de anii deceniului al patrulea, perioadă în care apar o serie de reviste și publicaţii în spaţiul românesc (Dacia Literară în 1840 sau Propășirea în 1844) care susţineau intens o activitate de promovare a ideilor liberale. Punctul cuminant al acestei perioade este Revoluţia de la 1848, care a marcat debutul unei noi epoci și acţiunea politică a celor care până atunci se limitaseră să promoveze ideile liberale, iar după revoluţie încercau să le pună în aplicare. Astfel, în acest context sunt prefigurate idei despre o republică democratică în spaţiul politic românesc.

Plecând de la aceste considerente procesul de construcţie statală începe în anul 1859[8] și este caracterizat de ideea statului-naţiune care se fundamenta pe baze moderne, republicane. Însuși Alexandru Ioan Cuza a ales să preia un model politic francez pe care l-a aplicat în cele două Principate Unite deși modelul nu se identifică public cu un sistem republican. Modelul importat de Cuza este, cu anumite excepţii emenaţia tipului de republică înstaurat în Franţa revoluţionară după 1789. Fără a avea în componenţă o constituţie care să specifice forma de guvernare, regimul instituit la 1859 lăsa vag impresia unui regim politic care conţinea elemente de republicanism. După abdicarea lui Al. I. Cuza noul regim instituie Legea fundamentală de la 1866 care încerca o tranziţie de la un sistem feudal, anacronic la o democraţie de tip burghez (modelul francez) menit să creeze premisele construcţiei spaţiului politic identitar fără a crea confuzii de interpretare[9]. Principalul punct de reper pentru constituirea unei culturi politice românești a fost, pe tot parcursul secolului al XIX-lea, civilizaţia occidentală.

Al. I. Cuza a folosit acest reper politic extrem de important pentru a fundamneta construcţia politică românească demarată în 1859. Decalajul de cultură politică faţă de Vest a determinat declanșarea unui fenomen de preluare și importare masivă a numeroase modele culturale, politice sau instituţionale existente în Occident. În cadrul procesului de modernizare, ,,formele“ erau importate, însă, după cum vor reclama conservatorii, nu exista un ,,fond“ specific ce ar fi putut face funcţională implementarea lor. Modernizarea era considerată de conservatori necesară, însă ritmul reformelor nu trebuia să fie unul alert și nu trebuia negat trecutul. Pentru a înţelege acest demers trebuie să definim cum au fost înţelese conceptele de modernizare și modernitate în spaţiul românesc.

Modernitatea și modenizarea sunt două concepte care încep să fie utilizate cu precădere de cercetători începând din a doua jumătate a secolului trecut – „în teoria recentă a știinţei sociale modernizarea desemnează un model al schimbării sociale și economice iniţiată acum aproximativ 200 de ani în ţările Europei Vestice și de atunci extinse în multe alte părţi ale lumii; caracteristicile sale includ secularizarea, raţionalizarea în viaţa politică și economică, industrializarea, urbanizarea accelerată, diferenţierea structurilor sociale, și o creștere a nivelului de implicare a populaţiei (directă sau indirectă) în treburile publice. Modernitatea este rezultatul final al procesului de modernizare.“[10] Teoreticienii modernizării, dintre care îl vom cita pe C.E. Black, identifică patru faze specifice acesteia: “a) provocarea modernităţii, b) consolidarea puterii modernizatoare, c) transformarea economică și socială, d) integrarea societăţii.“[11]

În Ţările Române procesul de modernizare începe în deceniile 3-4 ale secolului XIX, când diferenţa de dezvoltare între Occident și Europa răsăriteană este clar percepută, în principal la nivelul elitelor.[12] Este ceea ce Black denumește – provocarea modernităţii. Ca urmare a acestei percepţii elita locală se scindează; iau naștere două direcţii în cultura și politica românească care au dus, printre altele, la formarea României Mari în 1918 și care au avut drept suport discursiv un proces modernizator: bovarismul geocultural al occidentalismului și izolaţionismul autohtonismului[13]. Această ambivalenţă politică, socială, economică și culturală pune în mișcare o serie de dispute între 1840-1947 (anul preluării puterii de catre PCR), între cei care se gândeau la modernizarea lumii românești în termenii occidentaliștilor pragmatici și cei care se grăbeau să protejeze identitatea naţională pe care o considerau ameninţată. Disputele în epocă erau aprige însă miza era aceeași – Occidentul, la care visau atât liberalii cât și conservatorii. Pârghia cea mai importantă în economia establishment-ului autohton, și anume pârghia politică, va fi însă treptat monopolizată de elita liberală, de occidentaliști.

Debutează astfel o nouă fază, respectând schema lui Black, cea a consolidării elitei modernizatoare. Această elită își va propune, dispunând de puterea politică, transformarea economică și socială a societăţii românești, o transformare dublată progresiv de o încercare de integrare a societăţii. Aceste ultime etape „deși abordate, au fost împlinite numai parţial. Este important pentru analiza noastră să subliniem că puterea politică în stat a fost dominată de elita liberală, grupată în jurul Partidului Naţional Liberal (P.N.L.); consolidarea acestei elite burghezo-liberală are loc treptat între 1859-1918. Bilanţul acestei perioade cuprinde: Unirea Principatelor Moldova și Valahia (1859), crearea regimului monarhic constituţional (1866), independenţa României (1877), proclamarea regatului (1881), crearea României Mari, confirmată de tratatele de pace de la Versailles și Trianon, (1918) la sfârșitul acestui interval. Ar fi o greșeală însă să observăm în procesul de modernizare a societăţii românești doar eroismul și victoriile unei elite liberale care s-a dăruit necondiţionat încercării de a „duce România în Europa“. Elita liberală care monopolizase, din cauze practice mai degrabă, forul decizional al establishment-ului românesc avea destui dușmani. Modernizarea României dă naștere unui asemenea spirit în rândul maselor, atașate unei orânduiri tradiţionale, dar și în rândul elitelor conservatoare care denunţau drept abuzivă politica oligarhiei liberale.

Modelul republican și dezbaterea publică asupra formei de guvernare

Nu știm dacă domina ideea republicii sau a monarhiei deoarece acest fapt se datorează unei oferte limitate a modelului ce urma să fie preluat și implantat spaţiului politic românesc. Eșecul revoluţiei de la 1848 nu a însemnat însă și eșecul modelelor politice de import care au continuat să se impună și în anii următori în spaţiul românesc. În deceniul cinci al secolului al XIX-lea pe fondul propagării ideilor progresiste în societatea românească dar și a unui context extern favorabil (războiul Crimeii 1853-1854), M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza și alţi mebri ai partidei unioniste vor intensifica acţiunile politice. Acestor personalităţi li se vor adăuga mai multi liberali din Muntenia printre care C. A. Rosetti și Ion C. Brătianu ce vor declanșa lupta pentru Unire și pentru crearea unui stat român care să fie fundamentat pe principii democratice.

Conservatorii autohtoni al căror exponent marcant va fi Lascăr Catargiu puneau accent pe experienţă și tradiţie ca măsură de precauţie în ceea ce privește cadrul etatic, nevrând să încredinţeze pârghiile puterii politice unor neiniţiaţi. Aceștia se temeau că neiniţiaţii, lipsiţi de experienţă, puteau face abuz de putere și puteau rata viitorul statului cheltuindu-i resursele sau distrugându-i rădăcinile. Această clasificare bipolară era o generalizare forţată dar necesară pentru înţelegerea felului în care construcţia „României moderne“ s-a desfășurat în cadrele influenţei republicane[14].

Se punea accent prin susţinerea acestor puncte de vedere pe un anumit contextualism, pe tradiţie ca un filon constitutiv destinat unui cadru etatic menit să reziste oricăror încercări temporale[15]. În tabăra adversă se aflau exponenţii modernizării politice, liberalii care gravitau între monarhie și republică, însă trebuiau să „convingă“ clasa politică din acea epocă de necesitatea reformelor radicale necesare modernizării statului și instituţiilor politice. Ulterior, definirea identităţii politice românești se va face și în raport de necesităţile constituţionale care erau menite să creeze imaginarul politic ca sursă de configurare a spaţiului identitar și a construcţiei politico-instituţionale ce avea să urmeze[16].

Actele fundamentale pe care le-a cunoscut statul român după 1866 ca ordine instituţională au creat un nou raport de forţe și a unor realităţi concrete la imperative care trebuiau realizate în funcţie de necesităţile politice ale acelei epoci[17].

Constituţiile din 1923 și 1938 au avut motivaţia creării unor noi regimuri politice în cadrul cărora urma să se definească raportul dintre identitate politică și alteritate, însă nu în cadrul formei republicane, ci în cadrul ideii de monarhie[18]. Dacă pentru liberali principalul model era cel revoluţionar francez, conservatorii propuneau modelul englez și prudenţa faţă de importurile constituţionale neadecvate stadiului românesc de dezvoltare politică. Conservatorismul românesc se definea din punct de vedere doctrinar prin principiile ce susţineau antirevoluţionarismul, reformarea prudentă a instituţiilor, evoluţia organică, respectarea ordinii și legalităţii, a tradiţiei libertăţii, proprietăţii, religiei. Toate aceste imperative prezente în imaginarul politic al unei părţi a elitei din Principatele Române din anii 20-50 ai secolului XIX erau susţinute de personalităţi precum Apostol Arsache, Constantin N. Brăiloiu, Barbu Catargiu, prima generaţie de conservatori în adevăratul înteles al cuvântului[19].

Dezbaterile antirepublicane în spaţiul public românesc

Acest proces a fost fragmentat, însă, de anumite idei și curente de gândire cu privire la forma de guvernare a statului român. Un astfel de curent este reprezentat de ideologia junimistă care în epocă a exprimat anumite elemente de antirepublicanism în cadrul reformelor politice. Ideile curentului junimist au supravieţuit mult timp, până în perioada interbelică, în scrieri literare, polemici politice și sociale, „revărsându-se ca un potop ce nu mai putea fi controlat“[20]. Deși iniţial intransigent în ceea ce privește transformările și renunţarea la valorile naţionale, junimismul ajunge să diminueze din virulenţa critică și să se adapteze la noile reforme.

Din această cauză, la sfârșitul secolului al XIX-lea era des folosită asemănarea junimismului cu un liberalism de tip prusac, coordonat de interesele novatoare din cadrul Vechiului Regim[21]. Consecinţa acestui criticism reprezintă nucleul ideologiei junimiste, și anume „teoria formelor fără fond“, lansată în lucrarea publicată de Titu Maiorescu în 1868, cu titlul: În contra direcţiei de astăzi în cultura română, considerată a fi fiind teza fundamentală a ideologiei junimiste teză care conţine și elemente de antirepublicanism. Acest concept s-a disipat prin intermediul junimiștilor, la toate segmentele de dezvoltare ale societăţii și a reprezentat marca fundamentală a ideologiei junimiste. Pentru a putea surprinde elementele gândirii junimiste trebuie să aruncăm o privire asupra „teoriei formelor fără fond“, care conţine elemente de mobilism politic și instituţional. Regăsim criterii de analiză care se circumscriu în jurul ideii de guvernare republicană precum îmbunătăţirea situaţiei claselor sociale, reforme fundamentale în cadrul instituţiilor sistemului politic și desfiinţarea unor privilegii de care se bucurau anumite grupuri de influenţă ale societăţii.

Astfel trebuie să facem o introspecţie în lucrările lui Theodor Rosetti, în care este operată o delimitare analitică a celor doi termeni: forma și fondul cuprinse în celebra formulă junimistă. Din punct de vedere sociologic și structural, fondul reprezintă fundamentul, cultura interioară, suportul pentru fixarea formei, definită ca suprastructura ideologică, instituţională, culturală, importată conform modelului francez. Analiza acestui concept era analizată detaliat în cadrul viziunii despre modernizare, un loc aparte avându-l aceste studii aparţinând lui Theodor Rosetti. Deși, problematica lipsei de adeziune dintre cele două elemente a fost observată de predecesorii junimiștilor, mișcarea de la Iași a fost prima care a numit acest fenomen și l-a detaliat, dându-i amploarea și importanţa pe care a avut-o în studiile epocii.

Sorin Adam Matei în lucrarea sa intitulată Boierii minţii – Intelectualii români între grupurile de prestigiu și piaţa liberă a ideilor, susţine teza conform căreia „Junimismul este teoria politică a unui clasic grup de status – ca să folosim termenul lui Weber – care reclamă legitimitatea politică în numele educaţiei și al culturii, iar nu al averii sau al accesului privilegiat la puterea politică“[22]. Astfel, există studii care demonstrează că la sfârșitul secolului al XIX lea, marii boieri aveau șanse egale să participe la activitatea politică a Partidului Liberal cât și la cea a Partidului Conservator. Principala consecinţă a curentului evoluţionist era atitudinea anticontractualistă a junimiștilor. Aceștia se opuneau teoriei contractului social, teza politică și socială a statului ca organism natural. În viziunea membrilor Junimii, statul nu era o deducţie raţională, realizată pe baza unei înţelegeri între indivizi, ci rezultatul unei evoluţii naturale. Raportul dintre conceptele de cultură și civilizaţie reprezenta axa care fundamenta ideologia junimistă. Generaţia politică românească a sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX gravitează între forme și idei de guvernare care erau menite să găsească formule viabile de evoluţie a sistemului politic.

Monarhie versus republică

Câteva trăsături ale teoriei modernizării sociale și politice subliniate de autori din spaţiul anglo-saxon[23] ar susţine că „modernizarea social-politică este o teorie a difuzării inovaţiilor dinspre un centru evoluat care le produce pentru o zonă periferică[24] ce necesită evoluţie și progres instituţional. Ea valorizează noutatea și orientarea privirii spre viitor și definește ca non-valoare orientarea spre trecut, spre tradiţie. În cadrul proiectelor politice din spaţiul românesc aspectul modernizării politice a fost îndelung discutat.[25] Intelectualii români erau de acord, deja pe la mijlocul secolului XIX, că dezvoltarea societăţii românești presupunea cu necesitate modernizarea tuturor structurilor ei inclusiv a sistemului politic. Problema care se punea era modelul după care să se realizeze modernizarea instituţiilor și a structurilor sociale românești. Elitele care conduceau acest proces de modernizare au încercat importul a mai multe opţiuni printre care se identifică și cea republicană conform modelului francez importat de Cuza. Necesitatea modernizării societăţii românești va construi un tip de identitate politică aparte care va avea un parcurs conceptual și definitoriu de la jumătatea secolului XIX și până la jumătatea secolului XX fără a viza în mod expres regimul republican. Problematizarea pe marginea acestui subiect se leagă înainte de toate de discrepanţa profundă pe care o regăsim între realitatea politică a lumii europene, pe de o parte, și componenţa acestei lumi din punct de vedere etnopolitic, în cadrul statului modern. Avem o clară definire a principalelor teze constituţionale exprimate încă de la 1866 motivate ca un model de includere politică a tuturor elementelor cuprinse în alcătuirea constituţională. Totuși sunt identificate mai multe ambiguităţi în ceea ce privește delimitarea contextuală a modelului politic dar și tipul de regim politic ce urma să constituie o alcătuire: republicană sau monarhică. Avem imperativele politice aflate în graniţele spaţiului etnic, foarte extins în filosofia constituţionlă a Statului Român modern care se suprapun ideilor despre republică.[26] De-a lungul istoriei, diferitele tipuri de comunităţi etnoculturale s-au încadrat în comunităţile politice și în cadrele statale existente la un moment istoric concret.[27]

În acest context, pentru lumea medievală, conceptul de etnic desemnează o comunitate umană ce precede naţiunea modernă, ai cărei membri asumă o origine comună, folosesc aceeași limbă, locuiesc pe un teritoriu relativ compact, împărtășesc o spiritualitate comună, au aceleași interese și aspiraţii și dovedesc o „conștiinţă etnică“ ce-i unește.[28] O apreciere care reţine atenţia este și aceea a lui Andrei Cornea, care pune în discuţie accepţiunea terminologică, însușită de istoriografia română, care a practicat o interpretare subiectivă a conceptului de naţiune și de republică. Astfel, după cum nota Andrei Cornea, înrudirea termenilor de Popor, Neam, Etnie a favorizat, pe fondul dezvoltării târzii a conștiinţei naţionale, o înţelegere restrictivă a colectivităţii proprii.[29]

Astfel liberalismul, care în secolul al XIX-lea a însemnat forţa ce a generat schimbarea societăţilor occidentale și care a ghidat procesul de industrializare în Europa, și-a pierdut spre sfârșitul secolului capacitatea de a atrage voturi și poziţia de curent intelectual care dorea să schimbe un anumit sistem, oferind o alternativă mai bună. Tocmai acest liberalism a încercat să creeze un anumit nivel de cultură politică în sistemul politic românesc care fusese implantat din Franţa pe filiera proiectului modernizator a lui Alexandru Ioan Cuza.

Punctul de pornire va fi scena politică internă după adoptarea Constituţiei din 1866, întrucât după cum nota și Keith Hitchins: „anul 1866 reprezintă un moment semnificativ în dezvoltarea politică a României moderne, pentru că, la acea dată, se creaseră în linii mari, cadrul instituţional și climatul intelectual caracteristice acestei perioade. Nu cu mult timp înainte se realizase Unirea Moldovei cu Ţara Românească și se asigurase independenţa Principatelor Unite, dacă nu încă de jure, cel puţin de facto“[30]. Importanţa perioadei ulterioare adoptării Constituţiei este determinată, în optica istoricului Keith Hitchins de câteva elemente stabilizatoare: Constituţia din 1866, existenţa celor două ideologii ale statului modern – conservatorismul și liberalismul, venirea la putere a ramurii Sigmaringen a familiei Hohenzollern, stabilirea principiilor guvernamentale - un executiv puternic și o administraţie centralizată, precum și implicarea elitei intelectuale în modernizarea ţării au pus pe un plan secund ideea de organizare republicană a statului. Acest ultim aspect este relevant pentru tema studiului de faţă, având în vedere că reprezentanţii celor două ideologii politice cristalizate aveau perspective diferite asupra recuperării decalajului faţă de Occident. În această competitive au intrat două viziuni: cea republicană și cea monarhică provenite din raportarea diferită la modelele occidentale. În modelul politic de după 1866 ambele tabere au convenit asupra modelului monarhic care asigura evoluţia spaţiului românesc în raport cu Europa.

La începutul secolului XX se încheia o epocă de peste o jumătate de secol în care lumea politică românească a fost dominată de influenţele republicane care nu au reușit, însă, să se impună în faţa modelului monarhic ce fusese alegerea românilor în raport cu tradiţiile europene. Consecinţele Primului Război Mondial, în urma căruia Regatul României a obţinut vechile teritorii românești – Basarabia, Bucovina și Transilvania, au ridicat noi provocări în evoluţia elitei burghezo-liberale modernizatoare. Noua realitate a dus la o și mai mare concentrare a puterii politice în cadrul unor grupuri extrem de influente în spaţiul public. Această atitudine era dublată de o politică agresivă cu puternice accente naţionaliste, centrate pe problema identităţii și implicit a patriotismului, ce avea drept scop integrarea efectivă, nu doar formală, a noilor provincii.[31]

Atât societatea românească cât și clasa politică a întâmpinat cu însemnate dificultăţi această reconfigurare a frontierelor în urma căreia rezulta un teritoriu mai mare, dar și o situaţie demografică inedită. Michael Shafir definește această societate ca „un corp social extins format de cetăţeni de altă etnie, cu o altă cultură politică și cu alte tradiţii de viaţă, de muncă sau de organizare socială.“[32]

Societatea românească era după Primul Război Mondial depozitara unei culturi politice ce avea de suferit de pe urma procesului modernizator demarat în urmă cu aproape un secol. Cultura politică naţională era încă dominată de tensiunea dintre instituţiile formale, inclusiv aranjamentele constituţionale modelate după sistemul occidental, și formele tradiţionale de comunicare politică. România Mare era un stat care își atinsese obiectivul politic prin unirea tuturor provinciilor dar care se confrunta cu obstacolele ridicate în calea integrării propriu-zise a acestor provincii. Din acest motiv cultura politică a României Mari reflectă nu numai șocurile modernizării rapide a societăţii românești dar și dificultăţile integrării unor noi mase și categorii sociale, care se adaugă celor neintegrate ale Vechiului Regat. Vorbim despre o cultură politică ce reflectă mai puţin principiile democratice ale unei guverări reprezentative; o cultură politică ce descrie mai degrabă vanităţile și abuzurile unei clase politice contradictorii interesată atât de binele personal ori propria supravieţuire, cât și de soarta norodului, pe care îl dispreţuia de altfel, pentru că nu avea o conștiinţă europeană. Clasa politică era dedicată modernizării dar era lipsită de organicitate și de o raţiune politică consistentă, era sfâșiată de luptele personale și de clan pentru putere în care acuzele erau reciproce. Naţionalismul, cultivat încă din secolul al XIX-lea de elita modernizatoare dobândește caracteristici noi după momentul Marii Uniri. Noul naţionalism avea componente ecleziastice, intelectuale și populiste conform unei opinii emise de James Niessen[33]

Irina Livezeanu observă în plan politic, referindu-se la perioada 1918-1930, peisajul instabil, demonstrat de frecventele schimbări de guvern, fracţionalismul partidelor și migraţia oamenilor politici de la un partid la altul.[34] În această perioadă de un sfert de veac (1918-1945) regimul monarhic a fost erodat și a suferit puternice crize de imagine datorită marasmului politic în care se zbătea România dar și ineficienţa deciziilor politice luate de către guvernele din perioada interbelică. Monarhia românească va avea o existenţă de peste opt decenii până la 30 decembrie 1947 când un nou regim, sub forma organizării republicane, a fost impus românilor de către Uniunea Sovietică. Se deschidea o nouă etapă în istoria politică a României asupra căreia vor gravita alte principii de filosofie politică care merită o analiză aparte. Forma de organizare republicană era impusă pas cu pas de către grupul de comuniști care acţionau în spaţiul românesc încă din anii ’20. În România comunismul nu a avut mai mult succes înainte de 23 august 1944 decât stânga social-democrată care a fost întotdeauna relativ marginală și puţin dezvoltată, în primul rând din cauza modernizării lente a ţării și a dezvoltării târzii a unui proletariat industrial urban și activ din punct de vedere politic.

Comunismul românesc, la început mai degrabă o ideologie, atinge un prag al maturităţii politice în care latura sa represivă, instituţională,în cadrul republican, se va impune major după 1950. Această trecere în revistă a principalelor modele de guvernare a experimentului politic românesc a avut intenţia identificării motivaţiilor de ordin filosofic a formei republicane ce sfârșește prin a fi confiscată de ideologia comunistă instaurată în România. Discuţia asupra principalelor contribuţii aduse până acum în înţelegerea comunismului nu a ţinut așadar numai de o raţiune directă, strictă, reprezentată de cazul românesc, ci și de una mai amplă, care analizează experimentul comunist în ansamblu. Analizând filosofia republicană de esenţă comunistă ne putem întreba cum rămâne cu realizările elitei politice românești care, printre altele, își trec în cont Marea Unire din 1918. Partidul Comunist este adversarul acestei elite burghezo-liberale care și-a propus în primele decenii ale secolului al XIX-lea să convingă societatea românească a acelei epoci de necesitatea reformelor politico-sociale și a demara un proces de modernizare. Acest proces reprezenta, în viziunea acestor elite, trenul care avea „să ducă România în Europa“; reușita acestui proiect ambiţios urma să asigure însăși supravieţuirea a ceea ce avea să se numească mai târziu România. Pentru bolșevici această elită era însă antisemită, șovină și exploatatoare. Procesul modernizator controlat de elita burghezo-liberală a dat naștere acestui tip de discurs anti-sistem, revoluţionar, legitimat totodată de reușita comuniștilor ruși care câștigă puterea la Petrograd în octombrie 1917. În cei o sută de ani (1848-1947) care premerg epoca discursului revoluţionar și apoi a instaurării comunismului, procesul modernizării României instituie noi practici politice, o nouă așezarea a elitelor, o reconfigurare a relaţiilor dintre stat și societate.

Concluzii

Toate acestea au drept rezultat, dincolo de transformările instituţionale care fac din România un stat modern, nașterea unei culturi și a unei practici politice specifice cu o filosofie despre guvernare din care nu au lipsit elemente de republicanism. Comunismul românesc, așa cum arătam anterior, reprezintă un segment al acestei culturi politice societale.

Este important de aceea, pentru a surprinde și analiza temeiurile discursului republican, să vedem ce a însemnat modernizarea pentru lumea românească în epoca ce a precedat „războiul civil european“ al secolului trecut, pentru a relua o teorie a istoricului german Ernst Nolte[35].

Adversităţile secolului XX au origini în procesul modernizator iniţiat la jumătatea secolului al XIX-lea. Modernizarea, așa cum remarca S.P. Huntington reprezintă un proces deosebit de complex care antrenează o serie de variabile, cu multe faţete implicând schimbări în toate domeniile gândirii și activităţii umane.[36]

Efectele secundare ale modernizării, decisive, credem noi, pentru destinul României în secolul XX, pot fi surprinse în afirmaţia lui C.E. Black: „cel mai necruţător jaf și cel mai mare exces de violenţă și vărsare de sânge la care ţările în curs de dezvolatre au fost supuse au rezultat din eforturile propriilor lideri modernizatori, după obţinerea independenţei, de a le transforma din ţări agrare în ţări industriale.“[37]

Pe cale de consecinţă, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, și începutul secolului XX organizarea socială și politică a României poate fi comparată, după cum remarca K. Jowitt cu situaţia unei ţări din lumea a treia în care putem identifica trei caracteristici au dominat realitatea politică și socială:

1) prăpastia dintre elita socială și ţărănime;

2) transferul mecanic al instituţiilor liberale din Europa Occidentală ce a fost acompaniat de o perspectivă cvasimagică asupra puterii și a carcaterului acestor instituţii;

3) în timpul acestei periode România este văzută de intelectuali și liderii politici ca suferind de pe urma dependenţei multiple faţă de modelele occidentale.“[38]

Elitele liberale românești se văd obligate, în acest mod, să adopte modelul occidental cu riscul de a fi acuzate de importarea unor forme fără fond. Într-o primă etapă dependenţa de modelul instituţional occidental este semnificativă, iar procesul dificil, cei care dispun de slabele oportunităţi de a face faţă schimbării, în special ţărănimea și elita tradiţională care își vede interesele ameninţate, se vor simţi tot mai nedreptăţite de noua politică. La momentul în care ne aflăm astăzi putem afirma că lumea plitică românească a gravitat între republicanism și monarhie fără a putea stabili concret ce tip de regim politic era potrivit pentru români. La capătul celor 150 de ani de experimente politice spaţiul public românesc nu poate (sau nu dorește) să dezbată transparent forma de guvernare care se pretează României. Încercările postdecembriste de restaurare a monarhiei în spaţiul românesc nu au avut ecoul dorit de iniţiatori deoarece românii sunt mai preocupaţi de interesul propriu decât de evoluţia sistemului politic ori a spaţiului public, societal de manifestare a politicului. Acest tip de inconsecvenţă poate fi pus pe baza deziluziilor pe care românii le-au păstrat în mentalul colectiv raportat la evenimentele ultimului secol ori pe lipsa de cultură politică a unei importante părţi a societăţii. Lecţia acestui secol, pentru a parafraza titlul unui excelent eseu politic al lui Karl Popper, ne demonstrează că dincolo de stereotipuri și preluări ale unor modele rămâne în urmă rezultatul unor încercări pe care grupurile reformatoare românești din anumite perioade le-au întreprins. Există un paradox în cazul parcursului politic românesc deoarece marile realizări politice au avut loc sub patronajul monarhiei și pe durata istorică a acesteia. Republicanismul, pe care românii îl clamează astăzi, a avut un rol infinit mai redus în ceea ce a însemnat construcţia și articularea sistemului politic, a elitelor politice dar și a unei societăţi politice mature și educate social. Probabil că va veni timpul unor dezbateri publice în care să se discute ce rol au avut cele două filosofii în crearea statului modern român, iar în cadrul acestuia, a unei societăţi ce se consideră europeană . Dar această temă poate constitui subiectul unei alte analize.

 

BIBLIOGRAFIE

ABRAHAM, Florin „Celălalt“ în constituţionalismul românesc. Studiu asupra relaţiilor dintre majoritate și minorităţi, în, Vasile Ciobanu, Sorin Radu (coord.), Partide politice și minorităţi naţionale din România în secolul XX, vol. III, Sibiu, Editura Tehno-Media, 2008.

ANDERSON, Bendict, Imagined Communities. Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, London, 1991.

ANTOHI, Sorin, Exerciţiul distanţei. Discursuri, societăţi, metode, București, Ed. Nemira, 1997.

BANCIU, Angela, Istoria constituţională a României: deziderate naţionale și realităţi sociale, București, Editura Lumina Lex, 2001.

BARBU, Daniel O arheologie constituţională românească- studii și documente, Editura Universităţii din București, 2000.

BĂLCESCU, Nicolae Question economique des principautes danubiennes, Paris, 1850.

BLACK, C.E. The Dynamics of Modernization. A study in comparative history, Harper& Row Publishers, New York, Evanston and London, 1966.

BRENNER, Robert, Înapoierea economică în Europa de Est în lumina dezvotării occidentale, în, Daniel Chirot (coord) Originile înapoierii în Europa de Est:economie și politică din Evul Mediu până în secolul XX, traducere de Victor Rizescu, București, Editura Corint, 2004, capitolul II.

BURKE, Edmund, Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa (1790), traducere, studiu introductiv și note de Mihaela Czobor-Lupp, București, Editura Nemira, 2000.

CARP, P. Petre, Discursuri parlamentare, ediţie îngrijită de Marcel Duţa, studiu introductiv de Ion Bulei, București, Editura Grai și Suflet – Cultura naţională, 2000.

CARP, Radu, STANOMIR, Ioan, VLAD, Laurenţiu, De la pravilă la constituţie, București, Editura Nemira, 2002.

CIUBOTARU, Iuliu, URSU, Nicolae, Un proiect românesc de republică din secolul al XVIII-lea, în, Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie„A. D. Xenopol, Iași, 1987.

CHIROT, Daniel Schimbarea într-o societate periferică, traducere de Victor Rizescu, București, Editura Corint, 2002.

CORNEA, Andrei, Turnirul khazar. Împotriva relativismului contemporan, ediţia a II-a revăzută și adăugită, Iași, Editura Polirom, 2003.

GUNST, Peter, Sistemele agrare ale Europei Centrale și de Est,în Daniel Chirot, capitolul III.

HITCHINS, Keith, Istoria Românilor 1866-1947, București, Editura Humanitas, 2012.

HUNTINGTON, Samuel P., Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Ed. Polirom, Iași, 1999.

JANOS, C. Andrew, Gentry in the modern world. The Romanian boyars and Hungarian nobles in the rising national state - citat în Sorin Adam Matei, Boierii minţii – Intelectualii români între grupurile de prestigiu și piaţa liberă a ideilor, București, Editura Compania, 2004.

JOWITT, Kenneth, (editor), Social Change in Romania, 1860-1940. A debate on development in a European Nation, Institute of International Studies, Univesity of California, Berkley, 1978.

JUPP, Victor (coord.) Dicţionar al metodelor de cercetare socială, Iași, Editura Polirom,

2010.

LAMPE, John R., Frontieră Imperială sau periferie capitalistă? Despre cum trebuie definită înapoierea balcanică între 1520 și 1914, în, Daniel Chirot, capitolul VI.

LIVEZEANU Irina , Cultură și nationalism în România Mare 1918-1930, București, Editura Humanitas, 1998.

MANN, Michael, A Theory of the Modern State, în, The Sources of Social Power vol. II, Cambridge & New York, Cambridge University Press, 1993.

MANOLIU, Radu , „Ideologia Junimii“, în Constantin MEISSNER și Rudolf ȘUŢU (coord.), Comemorarea “Junimii“ la Iași - mai 1936, Iași, Tipografia Concesionară Alexandru A. Ţerek, 1937.

MATEI, Sorin-Adam, Boierii minţii-Intelectualii români între grupurile de prestigiu și piaţa liberă a ideilor, București, Editura Compania, 2004.

NEDELEA, Marin, Prim-miniștrii României 1859-1918. Ideile politice, București, Edit. Adevărul, 1994.

NEUMANN, Victor, Neam, popor sau naţiune? Despre identităţile politice europene, București, Editura Curtea Veche, 2003.

NIESSEN, James P., Naţionalismul românesc: o ideologie a integrării și a mobilizării, în Peter F. Sugar, Naţionalismul Est-European în secolul al XX-lea, București, Editura Curtea Veche, 2002.

NISBET, Robert, Conservatorismul, traducere din engleză și introducere de Sorin Cucerai, București, Editura Du Style, 1998.

NOLTE, Ernst, Războiul civil european 1917-1945. Naţional-socialism și bolșevism, București, Ed. Runa – Grupul Editorial Corint, 2005.

POP, Ioan-Aurel, Sensibilităţi etnice și confesionale în Transilvania în timpul lui Nicolaus Olahus, în AIIC, XXXIII, 1994.

RITTER, Harry, Dictionary of concepts in history, Greenwood Press, New York, Westport, Connecticut, London, 1986.

RIZESCU, Victor, Some Distinctions within Classical Distinction. On the Civic and Ethnic Conceptions of the Nation, în, Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol.I, 2001, nr.4.

SHAFIR, Michael , Romania. Politics, Economics and Society. Political stagnation and Simulated Change, Lynne Rienner Publishers, Inc., Boulder, 1985.

SEERS, Dudley, The Stages of Economic Growth of a Primary Producer in the Middle of Twentieth Century, în , Imperialism and Underdevelopment, ediţie îngrijită de Robert Rhodes, New York, Monthly Review Press,1970.

TĂNASE, Stelian, Elite și societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej, București, Ed. Humanitas, 1998.

TĂUTU, Ionică Scrieri social-politice, cuvânt înainte, studiu introductiv și note de Emil Vârtosu, București, Editura Enciclopedică, 1974.

VLAD, Laurenţiu, Conservatorismul românesc. Concepte, idei, programe, Editura Nemira, București, 2006.

WALLERSTEIN, Immanuel, The Modern World -Sistem: Capitalist and the Origins of the European World-Economy in the Sixteenth Century, New Academic Press, 1974.

 

 

NOTE