Introducere

Imunitatea parlamentară în România postcomunistă a reprezentat și încă reprezintă, atât din perspectiva raţionalităţii sale normative, cât și a tradiţiei intelectuale contemporane, un aspect sensibil al vieţii parlamentare și implicit al regimului politic. Tratată ca o instituţie „cu reguli și practici organizate”[1], imunitatea parlamentară reușește să lanseze în spaţiul public și academic românesc după 1990 o serie de dezbateri privind modul în care acest privilegiu se legitimează ca un instrument de protecţie a Parlamentului în numele cetăţenilor[2]. Ce întâmplă în cazul în care imunitatea parlamentară se abate de la regulile în limitele cărora a fost creată și determină practici ce pot fi uneori calificate drept anti-democratice? De iure, imunitatea nu trebuie privită ca o măsură care contravine valorilor democratice deoarece instrumentele legale îi conferă statutul legitim de instituţie care asigură buna funcţionare a Parlamentului, prin conferirea de drepturi și privilegii membrilor săi. De facto, prin modurile în care este actualizată, imunitatea parlamentară, poate contribui la construcţia unor aprecieri defavorabile la adresa instituţiei legislative, discreditând calitatea democraţiei în România[3].

Cu cât reflectăm la această ultimă problemă, cu atât mai mult suntem de acord cu perspectiva lui Samuel Huntington privind problemele și ameninţările cu care se confruntă democraţiile contemporane. Politologul american clasează situaţiile conflictuale ce pot apărea în democraţiile noi sau în curs de consolidare, mai întâi drept consecinţă a acţiunii celor care pilotează procesul democratic (lideri politici și partide/grupări politice) și manipulează mecanismele democraţiei în interese proprii, apoi prin triumful electoral relativ al partidelor sau al mișcărilor atașate ideologiilor antidemocratice, și în final prin întărirea exagerată a executivului, atunci când liderul ales al Cabinetului concentrează puterea în propriile mâni și își subordonează legislativul[4]. Ameninţările la adresa democraţiei din România, după căderea comunismului, sunt caracterizate atât de interesele proprii ale lideriilor și partidele politice, dezvoltând astfel mecanisme instituţionale inadecvate practicilor democratice, cât și de situaţii recente în care executivul a preluat și subordonat atribuţiile legislativului.

Cardinală, reprezentarea democratică răspunde în modul cel mai concret la întrebarea cine și în favoarea cui guvernează[5]. Prin comportamentul și acţiunile lor, liderii sau partidele politice care câștigă alegerile riscă să destabilizeze mecanismele democraţiei. Mai concret, în momentul investirii lor în funcţie, reprezentanţii poporului dobândesc anumite garanţii/drepturi care îi plasează deasupra legii. Într-o democraţie reprezentativă unde cetăţenii deleagă puterea unei autorităţi suverane cu puteri decizionale în administrarea și buna funcţionare a lucrurilor publice[6], abaterea guvernanţilor de la normele democratice acceptate și/sau instituţionalizate și conduce spre un ansamblu contradictoriu, al cărui rezultat contrazice principiile statului de drept.

Așadar, studiul de faţă își propune să analizeze imunitatea parlamentară ca punct de întâlnire, dacă nu chiar de coliziune, între societate și politică în România post-comunistă. Practicile imunităţii iscă adesea conflicte între reprezentarea și guvernarea democratică. Studiul de faţă propune o scurtă reconstituire istorică și intelectuală a evoluţiei imunităţii parlamentare în România în sprijinul investigaţiei ulterioare a modului și factorilor în măsură să producă sau să alimenteze antagonismele reprezentării politice amintite.

Evoluţia constituţională a imunităţii parlamentare în România

Protecţia mandatului parlamentar constituie un reper instituţional în evolutia Parlamentului. Importanţa privilegiilor guvernanţilor de astăzi nu poate fi înţeleasă fără o considerare a tradiţiilor constituite pe firul istoriei politice a unei naţiuni. În același timp, instituţia aparţine pe deplin prezentului politic. Astfel, evoluţia contemporană a imunităţii parlamentare sprijină ipoteza formulată de Pierre Rosanvallon referitoare la trecerea de la democraţia reprezentativă la o democraţie de imputare, organizată în jurul judiciarizării politicului[7].

Istoric privite, imunităţile parlamentare au fost motivate de nevoia de a proteja integritatea, independenţa și autoritatea reprezentanţilor faţă de influenţe si imixtiuni din exterior. Scurta radiografie a originii sale în parlamentul britanic dezvăluie, pe de-o parte, o situaţie istorică – raportul de putere inegal dintre instituţia fragilă a Parlamentului și un Executiv puternic patronat de autoritatea monarhică, și, pe de altă parte, o ipoteză politică – teama de tirania majorităţii, o tiranie care folosește formele și căile oficiale, dar contrazice spiritul libertăţii[8]. Dincolo de exemplul britanic, situaţia strategică ce opunea în numeroase cazuri parlamentul regelui a determinat apariţia unor măsuri speciale „în temeiul cărora Parlamentul urma să fie protejat de eventualele presiuni sau abuzuri ce ar putea fi comise la adresa reprezentanţilor și la independenţa instituţiei”[9]. Inspirându-se din modelul francez, cel mai de succes pe continent, instituind instrumente menite să protejeze reprezentanţii poporului de interferenţa unei puteri arbitrare, doctrina constituţională românească a acordat, în special după Primul Război mondial, o importanţă considerabilă imunităţii parlamentare datorită aspectului ei dual de inviolabilitate și iresponsabilitate. Relaţia dintre cele două atribute constituie o cheie de lectură extrem de utilă pentru evoluţia instituţiei ca măsură a raporturilor dintre Parlament și Executiv. Imunitatea este menţionată încă din Constituţia din 1866 (art. 51 și 52), care pune bazele unui sistem de privilegii funcţional, în care deputaţii și senatorii își văd pe deplin garantată libertatea de exprimare în interiorul forurilor legislative. Acest regimul râmăne valid în mod efectiv până la intrarea României în război[10]: raporturile cu monarhul și cu guvernul sunt detaliate în discursuri, interpelări, luări de cuvânt și amendamente la proiectele de legi etc.[11]. Parlamentul perioadei nu a jucat numai rolul de centralizator al legilor iniţiate de Cabinet, ci s-a comportat ca un for de dezbatere între majoritate și opoziţie. La rândul său, Monarhul a păstrat o atitudine relativ distantă, „având grijă să nu tulbure echilibrul fragil dintre cele două Camere și Guvern”[12] printr-un exerciţiu insistent al veto-ului regal[13]. Privilegiile parlamentare instituite la 1866 au fost așadar bine înrădăcinate și, graţiei absenţei unor conflicte acute între legislativ si executiv, au alimentat stabilitatea instituţională. Parlamentarismul românesc nu s-a format într-un raport dezechilibrat dintre reprezentare și guvernare și nici în orizontul unei ameninţătoare tiranii a majorităţii. Treptat, rolul Parlamentului s-a consolidat, iar posibilitatea ca executivul să intervină și să abuzeze în relaţiile sale cu legislativul s-a diminuat considerabil.

Regimul constituţional al privilegiilor parlamentare (dreptul la libera exprimare și inviolabilitatea) a continuat și sub Constituţia de la 1923[14]. Noua realitate istorică promovată prin această constituţie întărea principiile democratice prin introducerea pentru prima oară a votului universal masculin, egal, direct, obligatoriu și secret[15]. În același timp, relaţia dintre legislativ și executiv se modifică în urma consolidării puterilor executivului, vizibilă mai ales în modul de alcătuire a camerei superioare a Parlamentului, care includea atât senatorii aleși, cât și senatorii de drept (art.73), al căror număr este mărit faţă de reglementările anterioare. Acest aspect echivala cu o sustragere a unei părţi a acestei Camere legiuitoare de sub controlul și voinţa alegătorilor[16]. Constituţia din 1938 a instaurat un regim politic autoritar. Chiar dacă privilegiile parlamentare și-au păstrat forme, substanţa lor a fost evacuată prin anularea dreptului la libera exprimare. Contextul constituţional între 1938 și 1990 care vizează imunitatea parlamentară nu face subiectul analizei prezentre din raţiuni ce ţin de spaţiul politic caracterizat de ideologia comunistă și constrângerea liberei exprimări.

Începând cu 1991, noile prevederi constituţionale reprezintă momentul reîntoarcerii la regimul democratic și al relansării discuţiei privind privilegiiilor parlamentare. În contextul personalizării regimului, imunitatea parlamentară se transformă într-un privilegiu, unde „preeminenţa executivului și personalizarea dominaţiei într-un singur lider”[17] devin un aspect central pentru viaţa politică. Mai mult, într-un sistem prezidenţial, în contextul constrângerilor constituţionale problema imunităţii parlamentare devine un aspect sensibil întrucât asistăm la reconstruirea și redefinirea sistemului de privilegii, prin multiplele decizii de revizuire a regulamentelor Camerei Deputaţilor și Senatului, precum și prin deciziile Curţii Constituţionale[18]. După revizuirea constituţională din 2003[19], dispoziţiile privind privilegiile au fost amendate, fiind reduse la voturi și opinii politice.

Rolul și importanţa imunităţii parlamentare în democraţia reprezentativă

În societăţile democratice contemporane, imunitatea parlamentară este în permanenţă pusă în dezbatere: reprezintă ea un element necesar în protejarea reprezentanţilor sau, dimpotrivă, este doar un mecanism de satisfacere a propriilor interese în detrimentul reprezentării naţiunii? Într-o perspectivă strict funcţională, imunitatea parlamentară garantează libertatea de acţiune a reprezentantului fără a-i permite însă acestuia să facă orice. Limitele impuse protejează spaţiul politic al libertăţii de exprimare și instituie inviolabilitatea expresiei politice, dar nu incită la comportamente specifice. Cu alte cuvinte, imunitatea parlamentară formală este indiferentă la acţiunile realizate în spaţiul protejat și tocmai din acest motiv, adoptarea ei nu reprezintă un gest politic neutru[20]. Spaţiu al acţiunii posibile, imunitatea devine astfel terenul de testare a calităţii acţiunii politice per se: cu acest titlu, imunitatea devine o instituţie limită a democraţiei.

Libertatea opiniilor este un element indispensabil al sistemelor reprezentative, în cadrul cărora vocea alegătorilor se face auzită în guvernare. În lipsa unei constrângeri instituţionalizate care să oblige reprezentanţii la respectarea strictă a angajamentelor politice asumate în campaniile electorale – democraţiile reprezentative resping mandatul imperativ –, libertatea de exprimare permite cetăţenilor să rămână prezenţi în spaţiul politic și sa-și constrângă moral reprezentanţii. Dimensiune orizontală a comunicării afectează relaţia verticală dintre cei guvernaţi și cei care guvernează[21]. Imunitatea parlamentară delimitează spaţiul libertăţii de deliberare și decizie de care se bucură reprezentanţii în calitatea lor de reprezentanţi, de corp menit să actualizeze un actor politic – poporul – în mod fatal absent[22]. Raportul de reprezentare proiectează o economie a voinţelor care nu încetează să facă obiectul reflecţiei politice fără a putea fi formulată definitiv într-un mod general acceptat[23]. Tocmai din acest motiv, modul în care este instrumentalizată imunitatea parlamentară într-o societate democratică dată dezvăluie și explică conţinutul efectiv, concret al raportului dintre reprezentanţi și reprezentaţi în cazul examinat. Ambiguitatea imunităţii parlamentare decurge din faptul că deși ea vizează protejarea reprezentanţilor de riscurile reprezentării, imixtiuni și presiuni externe ce le-ar reduce sau chiar anihila libertatea voinţei, ea deschide în același timp și posibilitatea coruperii lor, prin neglijarea funcţiei de reprezentare. Desigur, gradul ambiguităţii depinde de modul în care instituţia este pusă în formă juridică, însă datorită necesarei indeterminări a conţinutului reprezentării, ea nu poate fi eliminată pe deplin.

Imunitatea parlamentară – Protejarea reprezentanţilor sau a democraţiei?

Într-o democraţie reprezentativă, puterea concentrată în mâinile celor puţini – reprezentanţii – determină dezvoltarea imunităţii parlamentare pe un teren fertil. Există riscul ca puterea să devină un instrument incapabil să mai corespundă dialogului social între reprezentanţi și reprezentaţi[24], având în vedere faptul că partidele politice revendică rolul lor decizional privind aplicarea și ridicarea imunităţii parlamentare. Dacă admitem ipoteza că tendinţa partidelor politice de a promova elite cărora li s-a ridicat imunitatea parlamentară cauzează incoerenţă în acţiunea politică contemporană, în acest caz analiza necesită o investigaţie prin prisma intereselor reprezentanţilor și a structurilor lor politice. În acești termeni, discuţia va fi condusă în jurul percepţiei imunităţii parlamentare ca protecţie a reprezentanţilor, în detrimentul democraţiei.

Concentrarea puterii în mâinile unui număr mic de persoane cu putere de decizie a reprezentat una din criticile sistemului reprezentativ, în momentul în care interesele guvernanţilor numai corespund cu cele ale guvernaţilor. Robert A. Dahl conturează imaginea negativă a celor puţini, având în vedere faptul că „cel care își urmărește propriul interes nu poate fi numit un cetăţean adevărat: cetăţeanul adevărat este cel care, atunci când e vorba de treburile cetăţii, năzuiește întotdeauna spre binele comun”[25]. De-a lungul timpului, rolul privilegiilor parlamentare a fost redefinit: din momentul în care deputaţii și senatorii erau supuși ameninţărilor fizice și psihice de către autoritatea monarhică absolută și până în prezent, când rolul acestor garanţii, deși capătă statut juridic și constituţional, deseori încurajează practici antidemocratice.

Imunitatea parlamentară este cel mai adesea trecută prin filtrul analizei juridice, deontologice și mai puţin privită prin spectrul instituţional. Când vorbim de analiza instituţională a acestui privilegiu trebuie să avem în vedere, de asemenea, și rolul instituţiilor partizane și influenţa lor în conturarea unei decizii privitoare la inviolabilitatea și iresponsabilitatea unui parlamentar. Partidele politice - „echipa de indivizi care încearcă să controleze aparatul guvernamental prin câștigarea alegerilor”[26]- au o influenţă directă asupra menţinerii sau retragerii imunităţii parlamentare. Cu alte cuvinte, partidele politice joacă rolul unor „complici”, dar și rolul unor „judecători” din două motive. Primo, pentru că aceste structuri promovează și susţin în competiţia electorală parlamentarii în cauză, iar secundo, deoarece acestea au capacitatea de a decide viitorul politic al unui parlamentar, angajat de ideologia lor partizană.

Latura auto-jurisdicţiei parlamentare a imunităţii contravine principiului conform căruia indivizii nu pot fi judecători în propriile cazuri. Acţiunea de protecţie poate conduce deseori la amânarea condamnării parlamentarilor acuzaţi de încălcări ale drepturilor sau de corupţie politică. Importanţa accentuată a acestui aspect este identificată în cazul inviolabilităţii parlamentare. Există momente când partidele aflate la guvernare încetinesc sau opresc procesul de ridicare a imunităţii parlamentare a unui membru, în eventualitatea în care acest demers, fie ar cauza majorităţii parlamentare, fie ar determina obţinerea unui vot important venit din partea parlamentarului căruia i se dorește ridicarea imunităţii[27]. Numărul scăzut al cazurilor privind ridicarea imunităţii parlamentare în România, raportat la numărul de cazuri în care se impunea această decizie, ne conduce la concluzia că reprezentanţii Parlamentului nu doresc expunerea lor în faţa instanţelor de judecată.

Problema reală a imunităţii parlamentare în România postcomunistă

Eșafodajul constituţional postcomunist a dorit să construiască imunitatea parlamentară ca un instrument destinat să protejeze parlamentarii de eventualele presiuni sau ingerinţe care le-ar fi putut compromite independenţa, libertatea sau siguranţa de a duce la bun sfârșit mandatul. Gradual, de la primul caz de ridicare a imunităţii, a deputatului PDSR Gabriel Bivolaru și până episodul recent semnat de Alin Trăsculescu, deputat PDL, acest mijloc de protejare a mandatului parlamentar s-a transformat într-un privilegiu al persoanei și într-un obstacol care blochează egalitatea în faţa legii. În acest mod, s-au creat premizele unei „caste de cetăţeni care beneficiază de o poziţie de impunitate și intangibilitate”[28], iar imunitatea parlamentară a devenit o limită a democraţiei în România. Imunitatea parlamentară în România poate fi analizată prin prisma fiecărui mandat parlamentar, însă perioada 2006-2010 oferă resurse vizibile pentru analizarea imunităţii ca instituţie conflictuală între democraţia reprezentativă și guvernarea democratică. De altfel, informaţiile preluate de la Direcţia Naţională Anticorupţie au permis măsurarea calitativă și cantitativă a conflictului, într-o perioadă care include tranziţia de la un mandat parlamentar la altul prin alegerile din 2008.

Transformările ce caracterizează imunitatea parlamentară din România apar odată cu procedurile instituţionale de ridicare a imunităţii și sunt legate deopotrivă de implicarea directă a actorilor politici. Mai concret, așa cum expus anterior, instituţia privilegiilor parlamentare în România se abate de la regulile constituţionale în momentul în care purtăm o discuţie asupra inviolabilităţii - procedura de ridicare a imunităţii neprofesionale. Pe scurt, deputaţii și senatorii beneficiază de privilegii de la „data eliberării certificatului doveditor al alegerii, sub condiţia validării”[29]. În cazul unei infracţiuni flagrante, Ministerul de Justiţie înaintează cererea de arestare a parlamentarului în cauză președintelui Camerei, în vederea demarării procedurii de ridicare a imunităţii (art. 193, alin. 2). Pe baza acestei cereri, trimisă ulterior de către președintele Camerei la Comisia Juridică de disciplină și imunităţi, se începe verificarea dosarului și analiza probelor, astfel încât, conform alin.3 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, „hotărârea comisiei se adoptă, în cel mult 5 zile de la sesizare, prin votul secret al majorităţii membrilor acesteia”. Comisia Juridică va solicita Ministerul Justiţiei toate documentele necesare pentru întocmirea raportului, care va fi înaintat alături de cererea iniţială „grupului parlamentar din care face parte parlamentarul” (alin. 5). Raportul comisie împreună cu raportul dat de grupul parlamentar ajung la Biroul Permanent. Camera se va pronunţa în maxim 20 de zile de la sesizare, iar decizia va fi supusă votului majorităţii (alin. 8). Dacă majoritatea va vota pentru ridicarea imunităţii parlamentare se va începe urmărirea penală a parlamentarului.

În perioada 2006-2010 putem identifica concret efectele perverse ale imunităţii parlamentare, sesizând pe de o parte, numărul mare de cereri soluţionate cu ridicarea imunităţii, dar cu un proces nefinalizat și pe de altă parte, numărul mic de cazuri în care parlamentarilor li s-au aplicat sancţiunea finalizată cu sentinţă definitivă (Vezi Tabel 1).

Tabel 1. Cazuri 2006-2010[30]

Imunitate ridicată și proces finalizat cu sentinţă definitivă	16%
Imunitate ridicată și proces nefinalizat	84%

 

Aceste informaţii ne conduc către următoarele concluzii. În primul rând, avem de a face cu o problemă procedurală care nu înlătură urmărirea penală a parlamentarilor, ci întârzie momentul trimiterii în judecată și al urmăririi penale. Mai mult, această întârziere este cauzată de două aspecte importante: în primul rând, o legislaţia insuficientă care este greșit interpretată și în al doilea rând, un număr mare de parlamentari supuși investigaţilor penale care denotă deficienţe majore în conduita parlamentară. Dacă ne vom îndrepta atenţie către cel de-al doilea aspect, retorica se va îndrepta către gradului ridicat de corupţie politică încurajată de imunitatea parlamentară, din două raţiuni: fie ademenește indivizii să intre în politică datorită acestor privilegii, fie abuzurile sub umbrela imunităţii sunt tentante[31] - aspecte care nu reprezintă obiectul cercetării de faţă, dar care ar putea consolida viitoare studii asupra imunităţii parlamentare.

Comun fiecărui caz de ridicare a imunităţii parlamentare este tipul de infracţiuni cel mai des întâlnite, predominante fiind faptele de trafic de influenţă, abuz în serviciu, dare și luare de mita (Vezi Tabel 2). Aceste infracţiuni nu fac referire la îndeplinirea mandatului, parlamentarii fiind cercetaţi ca un simplu cetăţean, dar supuși normelor procedurale care ghidează funcţionare a Parlamentului.

Tabel 2. Infracţiunile parlamentarilor, 2006-2010[32]

Trafic de influenţă	26%
Abuz în serviciu	16%
Dare de mită	16%
Luare de mită	10%
Fals intelectual	10%
Operaţiuni comerciale incompatibile	7%
Altele	15%

 

Deși infracţiunile există și persoanelor în cauza sunt cercetate penal, imunitatea parlamentară le permite nu numai amânarea prezenţei în faţa organelor de judecată, ci și posibilitatea de a fi realeși, din partea propriilor partide, pentru un nou mandat. Se naște astfel un paradox al democraţiei reprezentative, la care partidele politice participă ca actori principali. Tabelul 3 întărește această afirmaţie și arată că în perioada 2006-2010 a fost identificat un procent semnificativ de cazuri ale parlamentarilor trimiși în judecată și realeși. Așadar, din lipsa unor criterii clare de selectare a noilor candidaţi sau din motivul protecţiei vechilor candidaţi, partidele politice prezintă electoratului aceiași candidaţi, iar cetăţenii se află astfel în ipostaza realegerii reprezentanţilor care se află deja în vederea instanţelor juridice. Aceste aspecte consolidează argumentele teoretice prezentate anterior cu privire la rolul imunităţii parlamentare într-o democraţie reprezentativă și la modul în care partidele politice manipulează procedurile instituţionale.

Tabel 3. Parlamentarii supuși instanţelor de judecată, 2006-2010[33]

Fără a fi realeși	32%
Realeși în 2008	68%

În lumina acestor fapte, necesitatea unei analize asupra imunităţii parlamentare în România postcomunistă este generată de conflictele politico-instituţionale survenite în urma procesului de ridicare a imunităţii. Este vizibil astfel conflictul între democraţia reprezentativă și guvernarea democratică.

Concluzii

Interpretarea politică a imunităţii parlamentare, a practicilor născute de exploatarea acestui instrument de protejare permir definirea imunităţii ca o instituţie limită a democraţiei. Evoluţia sa de-a lungul istoriei constituţionale a României arată o accentuare a rolului privilegiilor parlamentare, însă cu riscul dezvoltării concomitente a diferitelor forme de practici antidemocratice.

Necesitatea dezvoltării imunităţii parlamentare apare în contextul politic al Constituţiilor din 1866 si 1923, în momentul în care guvernanţii reprezentând întreaga naţiune, pentru a satisface nevoile funcţiei publice, au identificat importanţa stabilirii unor instrumente instituţionale adecvate. Dezvoltarea propriu-zisă a instituţiei imunităţii este realizată în perioada interbelică, odată cu influenţele franceze manifestate în cazul românesc, privind latura duală a imunităţii parlamentare: iresponsabilitate și inviolabilitate. Evoluţia imunităţii pătrunde într-un mediu vidat odată cu instalarea comunismului în România, deoarece doctrina comunistă organiza întreaga societate și traiectoria principalelor instituţii, oprimând libera exprimare în forul legislativ. Relansarea discuţiei asupra privilegiilor parlamentare este conturată în perioada postcomunistă. Însă, noua Constituţie din 1991 și deciziile Curţii Constituţionale definesc protecţia parlamentară în termeni neclari, atât pentru guvernanţi, cât și pentru cetăţeni, în special din cauza lipsei unei culturi democratice consolidate.

Privind spre momentul actual, vom identifica elemente de noutate în delimitarea imunităţii ca instituţie cu reguli și practici organizate, datorită dezvoltării cadrului legislativ românesc. Latura sensibilă acestei instituţii, și anume lipsa de eficacitate, este cauzată de rolul important al elitelor și partidelor politice în ridicarea imunităţii parlamentare.

Într-o democraţie, scopul principal al imunităţii parlamentare este protejarea instituţiei legislative, prin conferirea parlamentarilor a unor mai mari libertăţi de deliberare și de criticare a practicilor și politicilor, aflate în neconcordanţă cu interesul comun. În perioada postcomunistă din România, interpretarea sistemul de privilegii a fost făcută în mod eronat de către elita parlamentară, imunitatea parlamentară fiind interpretată de multe ori drept un pretext pentru lipsa de răspundere juridică.

Practicile imunităţii parlamentare reprezintă un fenomen sensibil pentru regimul politic care a generat de-a lungul anilor dezbateri controversate cu privire la limitarea lor sau crearea unor noi norme legislative unitare. Imunitatea parlamentară este în același timp, atât un factor de protecţie a democraţiei, cât și unul care contravine uneori principiilor democratice. Juridic, partidele politice nu au un rol important în procesul de retragere a imunităţii, dar din perspectivă politică, organizaţiile partizane exercită o influenţă semnificativă și determinantă în unele cazuri.

 

BIBLIOGRAFIE

Surse primare:

Constituţia din 1923publicată în Monitorul Oficial nr. 282/29 martie 1923, disponibilă și on-line la http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1517

Constituţia României din 1991 publicată în Monitorul Oficial nr. 233/1991 disponibilă și on-line la http://www.cdep.ro/pls/dic/act_show?ida=1&idl=1

Revizuirea constituţională din 2003 publicată în Monitorul Oficial nr. 767/2003 disponibilă și on-line la http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339

Regulamentul Senatului din 30 iulie 1993, publicat în Monitorul oficial 173/1993 disponibil on-line la http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=3948

Decizia 45/1994 privind constituţionalitatea regulamentului Camerei Deputaţilor

Decizia 46/1994 privind constituţionalitatea regulamentului Senatului

Decizia 63 din 2 aprilie 1997 referitoare la constituţionalitatea Hotărârii Senatului nr. 11 din 13 martie 1997 disponibilă on-line la http://www.legex.ro/Decizia-63-1997-11647.aspx

Legea 96/2006 privind statutul deputaţilor și senatorilor publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 763 din 12/11/2008

Raport al Comisiei prezidenţiale de analiză a regimului constituţional și politic din România – pentru consolidarea statului de drept, disponibil on-line la http://www.presidency.ro/static/ordine/CPARPCR/Raport_CPARPCR.pdf

Hotărârea 17/2005 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camere Deputaţilor și Senatului pentru elaborarea propunerii legislative privind statutul deputaţilor și senatorilor disponibilă on-line http://legestart.ro/Hotararea-17-2005-constituirea-Comisiei-speciale-comune-Camerei-Deputatilor-Senatului-elaborarea-propunerii-legislative-Statutul-deputatilor-senatorilor-(MTM5OTk5).htm 

Surse secundare:

ADONIS, Andrew, Parliaments Today, a doua ediţie, Manchester University Press, Manchester, 1993

BOBBIO, Norberto, Liberalism și democraţie, trad. de Ana-Luana Stoicea, Nemira, București, 2007

DAHL, Robert A., Despre Democraţie, trad. de Ramona LUPAȘCU, Alina TURCU, Mihaela BORDE, Adriana BARGAN-ȘTRAUB, Institutul European, Iași, 2003

DAHL, Robert A., Democraţia și criticii ei, trad. din limba engleză de Petru IAMANDI, Institutul European, Iași, 2002

DOWNS, Anthony, O teorie economică a democraţiei, tradusă de Serban CERKEZ, Institutul European, Iasi, 2009

DRĂGAN, Tudor, Drept constituţional și instituţii politice. Tratat Elementar, Lumina Lex, București, 1988

ENACHE, Marian, Mihai CONSTANTINESCU, Renașterea parlamentarismului în România, Polirom, Iași, 2001

HUNTINGTON, Samuel, The Third Wave. Democratization in the late twentieth century, University of Oklahoma Press, Oklahoma, 1991

HUST, Marc van del, The parliamentary mandate. A global comparative study, Inter-Parliamentary Union Press, Geneva, 2000

LEVI, Michael, David NELKEN, The corruption of politics and the politics of corruption, Blackwell, Oxford, 1996

LIJPHART, Arend, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare și funcţionare în treizeci și șase de ţări, trad. de Cătălin CONSTANTINESCU, Polirom, Iași, 2006

MANIN, Bernard, The principles of representative government, Cambridge University Press, Cambridge, 1997

MURARU, Ioan (Ed.), Constituţia României. Comentariu pe articole, C.H. Beck, București, 2008

PITKIN, Hannah, The concept of representation, California University Press, California, 1967

POGUNTKE, Thomas, Paul WEBB (Ed.), The Presidentialization of politics. A comparative study of modern democracies, Oxford University Press, Oxford, 2007

PREDA, Cristian, Rumanii fericiti. Vot si putere de la 1831 pana in prezent, Polirom,București, 2011

PREDESCU, Ion, Bianca PREDESCU, Mandatul parlamentar și imunitatea parlamentară, Scrisul Românesc, Craiova, 2002

RHODES, R.A.W, Sarah BINDER, Bert A ROCKMAN (Ed.), The Oxford handbook of political institutions, Oxford University Press, Oxford, 2006

ROSANVALLON, Pierre, Contrademocraţia.Politica în epoca neîncrederii, trad. de Alexandra IONESCU, Bucuresti, Nemira, 2010

WIGLEY, Simon, ”Parliamentary immunity in democratizing countries”, in Human Rights Quarterly, nr. 4, 2009, pp. 3-23

 

 

NOTE