Teorii

Știinţă și politică în sistemul sociologic gustian
Proiectul de societate al Școlii Sociologice de la București
 

ANTONIO MOMOC
[The University of Bucharest]

Abstract:
What is Romania’s project for society and which is the direction we should be heading to? Who are the actors of modernization: the technocrats or the politicians? These are questions for which social actors, such as the Sociological School of Bucharest, have provided answers during the interwar period. The project for society that Dimitrie Gusti imagined assigned an essential role to the scientists (and sociologists) for modernizing the rural society. The modernization was going to be achieved through the total Monography of the Romanian society. This article is answering the question regarding the nature of the relationship between politics and sociology according to Gusti’s conceptual system.

Keywords: political project; monography; scientific messianism; cultural nation; cultural action

Introducere

În contextul post-aderării la Uni­unea Europeană şi pe fondul crizei financiare internationale, în spaţiul public şi în mediul academic românesc apare tot mai frecvent opinia că România nu propune un proiect de societate propriu. Sunt şi voci care asumă proiectul politic european ca pe unul românesc, dar aceste voci se aud tot mai timid în spaţiul public.

Întrebările care preocupă astăzi societatea civilă şi comunitatea ştiinţifică din România sunt legate de probleme precum: cine sunt actorii schimbării şi ai modernizării în ţara noastră? Există un proiect românesc de schimbare sau doar unul impus din exterior, de la Bruxelles? Cine cunoaşte direcţia în care România ar trebui să se îndrepte după aderarea la UE? Este de preferat dezvoltarea economică sau conservarea resurselor naturale şi a moştenirii culturale? Vor cetăţenii români promovarea capitalismului occidental şi locuri de muncă bine plătite sau doresc apărarea tradiţiei culturale şi a mediului natural? Europenism sau autohtonism? Elitele (politice, economice, ştiinţifice) sau oamenii obişnuiţi ar trebui să decidă direcţia? Politicienii sau oamenii de ştiinţă (tehnocraţi, sociologi, economişti, finanţişti etc) sunt cei care ar trebui să aibă ultimul cuvânt în alegerea direcţiei? Este de preferat dezvoltarea spirirtului antreprenorial sau civismul locuitorilor? Ce ar trebui să alegem între democraţie şi piaţa liberală?

La prima vedere aceste întrebări par a a avea prea puţin în comun cu Şcoala Sociologică a lui Dimitrie Gusti. Dar soluţiile ideologice pentru care au optat politicienii sau oamenii de ştiinţă români în anii ’20-’30 ai secolului trecut au consecinţe asupra mentalităţii şi comportamentelor din societatea actuală, au efecte asupra vieţii publice şi ştiinţifice. Preocupări similare frământau elita politică şi ştiinţifică interbelică, o perioadă de criză marcată de schimbările majore produse de Marea Unire, în care polemicile publice dintre intelectuali erau generate de clivajul dintre tradiţie şi modernitate, dintre rural şi urban, dintre industrializare şi conservarea tradiţiei agrare, dintre majoritate şi minorităţi etnice, dintre cosmopolitism şi naţionalism, dintre europenism şi autohtonism.

Între cele două războaie mondiale Şcoala Sociologică a lui Dimitrie Gusti, ca alte şcoli de gândire, a propus la rândul ei un proiect de modernizare al societăţii româneşti, iar sociologia avea de jucat un rol primordial în acest proiect. În viziunea profesorului Dimitrie Gusti actorii schimbării sociale urmau a fi oamenii de ştiinţă, elitele studenţeşti şi Monarhia. Voi arăta în acest studiu că sociologia, politica şi etica sunt concepte cheie în jurul cărora au orbitat majoritatea acţiunilor publice ale profesoului Gusti. Sociologia – nedespărţită de politica naţională şi de etică – au constituit pilonii arhitectonicii gândirii şi acţiunii gustiene. Care au fost cauzele şi consecinţele acestei sociologii naţionale lipită conceptual de politica de stat este întrebarea la care voi încerca să dau un răspuns în paginile următoare.

În epoca internetului şi a reţelelor sociale 2.0 poate părea exotică preocuparea pentru cercetarea concepţiei gustiene despre sociologia naţiunii sau interesul pentru rolul jucat în anii ’20-’30 de către Şcoala Gusti în construcţia naţiunii culturale. Care sunt consecinţele unei construcţii interbelice astăzi? Pentru asemenea dileme este necesară revizitarea studiilor semnate în interbelic de către Dimitrie Gusti şi de colaboratorii săi. Reîntoarcerea în anii ’20-’30 este posibilă cu ajutorul metodei istoriei orale şi a documentelor scrise (memorii, jurnale, primele lucrări ştiinţifice ale lui Dimitrie Gusti, articolele publicate de membrii Şcolii în revistele culturale sau ştiinţifice – Dreapta, Stânga, Rânduiala, Însemnări sociologice, Curierul echipelor studenţeti, Curierul Serviciului Social).

Proiectul de societate: monografia totală ca utopie

La 1918 societatea românească era una tradiţională. Trei sferturi dintre români trăiau în mediul rural. În agricultură şi în industrie se folosea tehnica de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Potrivit recensământului din 1912, 60% dintre români erau analfabeţi. 75% dintre ţăranii proprietari deţineau în 1930 suprafeţe mici, între 0-5 ha, adică 35,8% din total teren arabil.¹ 70% din populaţia României îşi câştiga traiul în urma exploatării solului.

Recensământul din 1930 descria România ca pe o ţară cu 15.201 sate şi doar 172 de oraşe. În consecinţă, modernizarea societăţii româneşti nu putea începe decât cu ridicarea condiţiei sociale a categoriei sociale preponderente, a ţărănimii.

Obiectivul pe care Dimitrie Gusti şi l-a propus la momentul întoarcerii de la studiile în străinătate a fost acela al cunoaşterii şi ridicării unei naţiunii alcătuită din ţărani. Mijloacele prin care Gusti şi-a propus să atingă obiectivul de a moderniza o societate eminamente ţărănească au fost devoalate înainte de primul război mondial: Monografia a celor peste 15.000 de sate. Obiectivul monografiei totale i-a determinat pe unii membrii Şcolii Sociologice, precum Henri H. Stahl, să fie circumspecţi şi îl descrie ca pe o utopie².

Cercetători ca Zoltán Rostás sau Dumitru Sandu subliniază la rîndul lor utopia demersului, dar aduc în prim plan „fertilitatea“ monografiei gustiene în contextul în care în anii ’20-’30 nu exista o tradiţie a cercetărilor empirice şi nici fundamente teoretice sau metodologice.³ Mai mult, Sandu evidenţiază că modul de lucru al echipelor gustiene în ce priveşte cercetarea şi acţiunea socială reflectă ideea că mişcarea socială de ridicare a satelor a fost abordată mai degrabă comunitar-regional decât din perspectiva monografică. Eticheta „Şcoala Monografică a lui Gusti“ este legată mai ales de numele mentorului, de intenţiile şi de opera sa. În schimb, denumirea de mişcare socială comunitar-regională este corelată cu studiile şi acţiunile efective ale mişcării şi ale colaboratorilor lui Gusti în perioda dintre războaie.⁴

Revenit din Germania şi Franţa unde a studiat la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, Dimitrie Gusti a expus în lecţia sa introductivă a Cursului de istorie a filosofiei greceşti, etică şi sociologie din 8 aprilie 1910 „sistemul, metoda şi ambiţiile sale universitare:“⁵

„Dacă avem vreo ambiţiune, este să întemeiem un Seminar de sociologie şi etică, pe care să îl punem în legătură cu Instituţiile de cercetare ştiinţifică similare din Apus.... Un seminar de sociologie, aşa cum l-am cunoscut în studiile din Germania, unde profesorul şi studenţii discută şi cercetează nu doar problemele ştiinţelor speciale, dar şi problemele de însemnătate socială imediată. [...] Să îndrăznim a spera că prin activitatea unor viitoare seminare şi asociaţii să se schimbe fundamental în ţara noastră modul îngrozitor de superficial cum se tratează astăzi sociologia şi problemele sociale româneşti, în special? Este timpul ca studiul problemelor sociale să se mute din comisiile parlamentare şi ministere la universităţi.“⁶

Universitatea, Seminarul de sociologie, asociaţiile profesionale, studenţii şi profesorii sunt actorii modernizării. Viziunea lui Gusti este concentrată în schema Sociologie-Politică-Etică, în acord cu care politica eficientă există doar dacă este fundamentată sociologic. Naţiunea poate fi „ridicată“ prin intermediul „personalităţilor culturale“, a elitelor. Specialiştii urmau să fie formaţi în universităţi ca oameni de ştiinţă. Aşa cum arătam cu alt prilej⁷, modernizarea cu ajutorul oamenilor de ştiinţă este o idee preluată de Gusti de la filosoful Saint-Simon. Deloc întâmplător, în anii ’20 Dimitrie Gusti se „îngrijeşte“ de apariţia în România a operei filosofului francez, iar lucrările contelui Saint-Simon – Catehismul industraşilor şi Noul creştinism – sunt publicate mai întâi sub îngrijirea lui Gusti.

Sociologia, politica şi etica sunt un continuum în sistemul de gândire gustian. Politica eficientă nu poate fi concepută fără sociologie, iar sociologia este inutilă dacă rezultatele cercetării nu sunt utile administraţiei publice locale. Prin cercetare socială se pot obţine informaţii de la firul ierbii, din sânul comunităţii locale, care trebuie puse apoi la dispoziţia omului politic. Operând astfel, politicienii nu vor mai recurge la improvizaţii, ci vor propune politici publice şi soluţii bazate pe informaţii precise:

„Politica şi etica nu se ocupă ca ştiinţele sociale particulare şi sociologice, de lumea socială aşa cum este ea în mod necesar; politica şi etica se ocupă de lumea socială aşa cum ea ar trebui să fie [...] Ştiinţele sociale, Sociologia, Politica, Etica formează o serie riguros logică, fiecare ştiinţă este o consecinţă logică a celei care o precedă. Sociologia nu e posibilă fără rezultatele ştiinţelor sociale particulare. [...] Politica se fondează pe sociologie. [...] Etica este ştiinţa normativă cea mai înaltă care închide seria ştiinţelor sociale explicative şi normative.“⁸

La preluarea catedrei din Iaşi, prioritatea lui Gusti era aceea a formării unor cercetători de elită. Prin Universitate, prin Seminarul de sociologie şi prin asociaţii profesionale precum Asociatia pentru Studiul şi Reforma Socială pe care a transformat-o, în 1921, în Institutul Social Român, urmau a fi educaţi specialiştii în abordarea problemelor sociale.

Mesianismul ştiinţific gustian îşi are originea în opera filosofului francez, iar Gusti nu ascunde influenţa lui Saint-Simon asupra sistemului Sociologie, Politică, Etică. În comunicarea Consideraţii asupra unui sistem de sociologie, etică şi politică susţinută la Academia Română în 19 ianuarie 1940, sociologul român recunoştea că s-a inspirat din opera contelui francez şi afirma necesitatea cultivării elitelor în toate domeniile vieţii publice: „Dacă etica se ocupă de sistemul scopurilor, din care se desprinde ca problemă centrală idealul etic, politica se ocupă cu sistemul mijloacelor pentru realizarea valorilor şi normelor sociale şi etice ale realităţii sociale viitoare [...] Toate acţiunile omeneşti trebuie să ducă la formarea de personalităţi culturale. Întemeiem astfel o pedagogie naţională a creaţiei şi formării personalităţii sociale ale cărei principii le desprindem din etică şi politică... Evoluţia socială este mersul ascendent al omenirii către personalitate, o înfăptuire treptată a idealului etic. Prin sistemul nostru de sociologie, etică şi politică se înlătură opoziţia care se susţine şi domină gândirea contemporană, între cunoaştere şi acţiune, intelectualism şi activism. [...] Din această înfrăţire a cunoaşterii cu realul prin acţiune se creează noi datorii şi responsabilităţi morale. Este programul vieţii lui Saint-Simon, care cu mândrie afirmă în cele mai dificile momente ale vieţii sale, <<încă trăiesc în viitor>>. Este programul monografiilor sociologice şi al acţiunii la sat.“⁹

Proiectul gustian a prins contur în anii ’20 în cadrul Seminarului de Sociologie de la Bucureşti, o dată cu primele cercetări monografice la sate. Aşa cum am mai arătat¹⁰, între 1925 şi 1931 gustiştii au evoluat ca mişcare socială de dezvoltare comunitară şi regională ghidată de scopul de a stimula iniţiativele comunităţilor locale. Între 1934-1937, pe fondul apropierii lui Gusti de Monarhia lui Carol al II-lea, monografiştii s-au îndreptat spre controlul tot mai centralizat al muncii culturale.

Pentru scurt timp Gusti a condus Ministrul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor (1932-1933), dar nu a reuşit să impună iniţiativele sale legislative prin care prevedea ca oamenii de ştiinţă să influenţeze procesul de elaborare al legilor în Parlament. În 1934 Carol al II-lea i-a oferit conducerea Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol“. În cadrul Fundaţiei interesul Şcolii s-a mutat de la cercetare la acţiune culturală pe cele patru dimensiuni: muncă, sănătate, minte şi suflet¹¹. Între 1938-1939, după intrarea în vigore a Legii Serviciului Social, acţiune culturală a înclinat, fără succes însă, spre inginerie socială.

Profesorul Gusti era convins că numai cu ajutorul Monarhiei îşi va putea desăvârşi proiectul de cercetare şi de ridicare a satului¹². În anii ’30, în perioada în care cei mai mulţi tineri intelectuali ai „generaţiei“ au fost prinşi în capcana extremismului fascinaţi de Căpitanul Corneliu Zelea-Codreanu, sociologii care au rămas alături de Dimitrie Gusti la Fundaţia Culturală Regală, Henri H. Stahl, Anton Golopenţia, Octavian Neamţu, au recunoscut importanţa sprijinului Monarhiei lui Carol al II-lea în încercarea de ridicare a satelor. Aceşti cercetători au alcătuit grupul gustiştilor care au afirmat în revistele Fundaţiei viziunea lui Gusti că Monarhia apără interesele claselor populare, a ţărănimii române, şi că rolul omului de ştiinţă este acela de a ridica naţiunea prin intervenţie socială şi prin muncă culturală. Ei au îmbrăţişat filosofia Monarhiei sociale gustiene.¹³

Pentru Gusti ştiinţa despre societate – Sociologia Militans – este, de fapt, Ştiinţa Naţiunii. Deşi nu a folosit concepte precum comunitarianism, „bună societate“ sau dezvoltare comunitară proiectul gustian a urmărit ridicarea culturală a satelor în sens comunitarian, din perspectiva muncii culturale pe dimensiunile Muncă, Sănătate, Minte şi Suflet.¹⁴ Facilitatorii dezvoltării comunitar-regionale erau elitele formate în Universităţi, mijlocul îl reprezenta cercetarea la nivelul comunităţilor rurale, stimularea iniţiativelor locale şi intervenţia socială, obiectivul fiind modernizarea în ansamblu a societăţii rurale interbelice.

Omul de ştiinţă şi omul politic sau despre dimensiunea publică a sociologiei

Convingerea profesorului Gusti că „sistemul de sociologie, politică şi etică înlătură opoziţia care domină gândirea contemporană între cunoaştere şi acţiune, intelectualism şi activism“ exprimă o filosofie a implicării active a sociologilor în viaţa cetăţii. Situată la polul opus, paradigma weberienă refuză ştiinţei asocierea cu politica: etica responsabilităţii omului politic este fundamental diferită de etica convingerii care aparţine intelectualului, politica fiind un domeniu care nu poate evita constrângerea.¹⁵ Lumea politicii cere o abordare ce implică în mod necesar acea „neutralitate axiologică“ pe care Weber o reclama atunci când făcea distincţia între discursul unui profesor pentru studenţii săi şi discursul unui om de partid, cel din urmă ţintind şi un alt interes decât cunoaşterea obiectivă a lucrurilor.¹⁶

Gândirea gustiană este departe de dilema morală weberiană a implicării politice a omului de ştiinţă. Omul de ştiinţă ar rebui să împărtăşească şi el etica responsabilităţii. Sociologia este, pentru profesorul Gusti, parte a sistemului de gândire şi de acţiune necesar pentru a reforma şi schimba în bine societatea: cercetarea sociologică are sens doar în măsura în care rezultatele şi concluziile investigaţiei sunt puse la dispoziţia omului politic, iar politicile sunt implementate în acord cu un ideal etic.

Astăzi, în ştiinţa socială, Michael Burawoy respinge la rândul său îngrijorările sociologilor legate de lipsa de separare dintre politică şi ştiinţă sau temerea de ceea ce el numeşte „politicization:“ „Dacă ştiinţele politice se pot distinge prin obiectul lor de cercetare şi prin valoarea lor centrală, anume statul şi apărarea ordinii, dacă ştiinţele economice se pot distinge prin obiectul lor de cercetare şi prin valoarea centrală, anume piaţa şi expansiunea sa, atunci valoarea centrală şi obiectul de studiu al sociologiei sunt societatea civilă şi rezistenţa ei. Proiectul disciplinei noastre nu trebuie redus la sociologia critică (critical sociology) care nu are sens fără o sociologie profesională (professional sociology) şi, mai ales, fără o sociologie publică (public sociology) pentru a infuza cu angajamentele sale, aşa cum toate trei sunt complementare cu o sociologie politică (policy sociology) care transmite cunoaşterea într-un mod eficient, util, aplicat.“¹⁷

Public sociology urmăreşte, în viziunea lui Burawoy, „to bring sociology into dialogue with audiences beyond the academy“, să aducă sociologia în dialog cu publicurile dincolo de academie sau universitate. În vreme ce public sociology este o sociologie preocupată să aibă un dialog constant cu publicul, professional sociology este sociologia aşa cum se predă în şcoală, „o sociologie ştiinţifică anume creată de şi pentru sociologi“. Dacă professional sociology este o sociologie care se concetrează pe problemele definite de către clienţi, fiind o sociologie de nişă aplicată la cererea clientului, public sociology este sociologia preocupată de viaţa politică şi economică, o sociologie aproape misionară.

Burawoy afirmă că angajarea sociologilor în viaţa publică şi militantismul nu afectează profesionalismul sociologului, ci îl transformă într-un om al cetăţii şi al societăţii civile:

„Soarta sociologiei astăzi depinde de conectarea ei la o societate civilă vie şi, de aici, interesul sociologiei coincide cu interesul universal – interesul umanităţii – de a ţine sub control, dacă nu de a combate statul terorist şi accesibilizarea totului, acea combinaţie dezastruoasă pe care o numim neoliberalism. Conectarea sociologiei la societatea civilă este tot atît de urgentă pe cât este conectarea ştiinţei economice la economie şi ambele conexiuni sunt produse ale istoriei. Sociologia s-a maturizat în secolul 19 o dată cu naşterea societăţii civile – în USA s-a născut din mişcările reformiste, din asociaţii comunitare şi comunităţi religioase, în Europa s-a impus în secolul 19 al educaţiei generale, al partidelor politice, al sindicatelor muncitoreşti, al organismelor opiniei publice şi al panopliei de asociaţii voluntare.“¹⁸

În Europa naţionalismelor, de la sfîrşitul secolului 19 începutul secolului 20, în interbelicul nazismului, al comunismului şi al crizei financiare, proiectul lui Gusti accentua tocmai acest rol pe care sociologii trebuie să îl asume în viaţa socială şi în viaţa naţiunii, în aplecarea către comunitatea locală şi în conectarea la societatea tradiţională. Implicarea intelectualilor în politică şi în viaţa publică nu există ca problemă morală la Gusti. De fapt, cei mai mulţi intelectuali români ai „generaţiei“ nu au avut această dilemă şi s-au implicat, într-un fel sau altul, politic.

Concluzii

Proiectul de societate propus de Dimitrie Gusti şi, mai ales provocările sale, sunt actuale şi moderne. Care este locul sociologului în viaţa publică: în politică şi în societatea civilă? Intelectualii trebuie să stea deoparte şi să analizeze critic sau ar trebui să se implice activ în administraţia publică şi în comunitatea locală?

Preocuparea lui Gusti pentru cunoaşterea socială, rolul mesianic pe care îl rezervă sociologiei, obiectivul său de conectare al sociologiei la comunitate şi dezvoltarea comunitară şi regională fac din implicarea sociologilor în cercetarea şi modernizarea unei societăţi rurale o necesitate. Cunoaşterea ştiinţifică este inutilă în turnul de fildeş al oamenilor de ştiinţă, iar democraţia fără cunoaştere la nivelul oamenilor simpli este doar exerciţiu de manipulare.

Mirajul produs de dimensiunile proiectului monografic al fondatorului Şcolii, intervenţia socială sau acţiunea culturală la sate riscă să arunce într-un con de umbră activitatea Şcolii ca mişcarea de dezvoltare comunitară-regională. În anii ’20-’30, sub coordonarea colaboratorilor lui Gusti, echipele multidisciplinare au coborât la sat pentru a se conecta cu comunitatea şi pentru a modela cu tehnici ştiinţifice comunităţile rurale în acord nu cu un model impus de sus în jos (de la vreun birou ministerial sau din Parlament), nici cu un model impus din exterior (de puteri străine), ci în acord cu tradiţiile şi cutumele comunităţilor rurale. Sociologia militans sau sociologia naţiunii nu este decât aparent o sociologie de sus în jos: comunitarianismul proiectului gustian se manifestă prin tendinţa sociologilor gustişti de a implica în dezvoltarea comunitar-regională resursele umane locale ale comunităţilor cercetate.

Bibliografie
BURAWOY, Michael, „The Critical Turn to Public Sociology“, Critical Sociology, Summer 2005, http://burawoy.berkeley.edu/PS/Critical%20Sociology/The%20Critical%20Turn%20to%20Public%20Sociology.pdf, accesat la 25.07.2013.
DUMITRU, Sandu, „Gândirea regională în mişcarea gustiană de ridicare a satului“, Transilvania, an XL, vol. 11-12, 2012.
GUSTI, Dimitrie, Introducere în cursul de istoria filosofiei greceşti, etică şi sociologie, Bucureşti, Institutul de Arte grafice Carol Gobl, 1910.
GUSTI, Dimitrie, Opere, [Vol. 3] Sistemul de sociologie, etică şi politică, C: Politica – sistemul mijloacelor pentru realizarea valorilor şi normelor sociale şi etice realităţii sociale viitoare, Partea I, Organizarea ştiinţei, Organizarea culturii, Bucureşti, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1946.
MOMOC, Antonio, „Engineering a good society: the Sociological School of Bucharest national project for building Romania“, European Journal of Science and Theology, vol. 9, suppl.2, iunie 2013.
MOMOC, Antonio, Capcanele politice ale sociologiei interbelice – Şcoala gustiană între carlism şi legionarism, Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2012.
MOMOC, Antonio, „H.H. Stahl – from Social Research to Social Monarchy“, Social Space and Its Actors, vol. 5, nr.1, Braşov, Ed. Univ. Transilvania din Braşov, 2011.
ROSTÁS, Zoltán, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Bucureşti, Ed. Paideia., 2000.
ROSTÁS, Zoltán, O istorie orală a Şcolii Sociologice de la Bucureşti, Bucureşti, Ed. Paideia, 2001.
ŞERBAN, Stelu, Elite, partide şi spectru politic în România interbelică, Bucureşti, Ed. Paideia, 2006.
VULCĂNESCU, Mircea, Şcoala Sociologică a lui Dimitrie Gusti, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1998.
WEBER, Max, Omul de ştiinţă şi omul politic, Bucureşti, Humanitas, 2011.
WEBER, Max, Politica – o vocaţie şi o profesie, Bucureşti, Anima, 1994.

NOTE

ANTONIO MOMOC – Lector. dr. la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București.

 sus