Portrete

Henri H. Stahl – un sociolog social-democrat
 

ALINA JURAVLE
[The University of Bucharest]

Abstract:
The following paper is an attempt to reveal Henri H. Stahl’s political views and the means by which he managed to work and publish during the Romanian communist regime. We thus uncover a social-democratic sociologist, concerned with the problems of Romania’s peasant class, interested mostly in socialist theories of social change and viewing historical materialism as a powerful methodological tool. His political beliefs are anti-bolchevik and his works on the social history of the peasantry challenge Stalin’s version of history, reviving the delicate and potentially subversive subject of oriental despotism. Apparently privileged, he in fact strives to overcome the numerous constraints and challenges that he faces during the communist era.

Keywords: Henri H. Stahl; Bucharest School of Sociology; historical materialism; social-democracy; bolchevism; oriental despotism; collectivization

Lucrările publicate de către Henri H. Stahl după cel de-al doilea război mondial pot fi simplist catalogate drept „marxist-leniniste“. După 1989, pe baza acestei etichete, dată fiind conotaţia puternic negativă pe care această etichetă o dobândeşte, ele pot fi clasate printre operele sociologice „nedemne“, „depăşite“ poate chiar „neştiinţifice“ ale sociologiei româneşti. Conţinutul ştiinţific al lucrărilor sale riscă să fie astfel marginalizat, în virtutea presupusei „contaminări“ a acestuia cu o ideologie atribuită statului comunist astăzi dezavuat. Aparenta libertate a lui H. H. Stahl de a profesa, cerceta şi publica sub regimul comunist poate fi şi este pretext pentru desconsiderarea operei sale.

Nu este deloc întâmplător faptul că, după revoluţie, în calitate de editor al operei tatălui său, republicând lucrări esenţiale ale acestuia sau publicându-le pe cele ce nu au răzbit dincolo de cenzură, P. H. Stahl explică de fiecare dată, în introducerile pe care le redactează, dificultăţile întâmpinate de H. H. Stahl in publicarea lucrărilor sale. Menţionează de fiecare dată străduinţele sale de a-şi reformula scrierile în aşa fel încât să nu fie considerate problematice de către reprezentanţii puterii de stat precum şi prezenţa în lucrările acestuia a unor adăugiri ale editorilor epocii, menite şi ele să branşeze lucrările lui Stahl la „ştiinţa oficială“ a Partidului. În ciuda tuturor modificărilor aduse, unele din lucrările sale sunt considerate totuşi prea „periculoase“ pentru a fi publicate. Acelaşi Paul H. Stahl face eforturi pentru a purifica, la rându-i, opera tatălui său de referinţele la teorii şi teoreticieni marxist-leninişti sau chiar stalinişti din text şi din note. Pe de o parte, în acest fel încearcă să le aducă la o formă apropiată de cea autentică, cea pe care ar fi preferat-o H. H. Stahl însuşi. Pe de alta parte însă, cel mai probabil toate aceste precizări şi modificări sunt făcute şi din cauza presiunilor sociale ale epocii, de natură ideologică, pentru apărarea valorii ştiinţifice a lucrărilor precum şi reputaţiei lui H. H. Stahl.

Rămâne astfel ca noi să încercăm să răspundem astăzi, măcar în parte, în cele ce urmează, la mai multe întrebări. În ce condiţii reuşeşte Stahl să îşi continue munca şi să obţină recunoaşterea meritelor profesionale în perioada comunistă? În ce măsură sunt Stahl sociologul precum şi opera sa sociologică supuse determinărilor sociale, politice, istorice? Care este orientarea politică veritabilă a lui H. H. Stahl şi cum reverberează sau se reflectă aceasta în opera sa ştiinţifică? Din ce cauză sunt lucrările de sociologie istorică sau istorie socială ale lui H. H. Stahl considerate „periculoase“ într-un moment sau altul de către regimul comunist de sorginte sovietică instituit în România?

*

Contactul lui H. H. Stahl cu mişcarea socialistă, în latura sa social-democrată, survine de timpuriu, în perioada tinereţii sale, înainte ca acesta să îl cunoască pe Dimitrie Gusti şi sa devină membru al Şcolii sale. Adeziunea la social-democraţie survine treptat, într-un context în care acţionează mai mulţi factori. În primul rând, simpatia lui H. H. Stahl pentru ţărănime, legată probabil de marea sa admiraţie faţă de gândirea şi opera lui N. Iorga, este sursa interesului său ştiinţific pentru „chestiunea ţărănească“ din România. Încercarea de a-şi lămuri sursele acesteia îl conduce către operele lui Constantin Dobrogranu Gherea. În teoria gheristă privind neoiobăgia Stahl identifică doar o jumătate de adevăr, anume adevărul privind calea pe care pătrunde capitalismul în economia românească, bazată pe agricultură, şi efectele nocive ale acestei pătrunderi. Stahl consideră însă că Gherea nu cunoaşte de fapt realitatea socială a ţărănimii române. Feudalismul satelor româneşti aşa cum este reprezentat în concepţia gheristă este considerat un neadevăr istoric de către Stahl, ce consideră mult mai apropiată de adevăr poziţia lui Nicolae Iorga în privinţa caracteristicilor şi evoluţiei satelor româneşti. Stahl va sfârşi însă apropiindu-se mai mult de cercurile şi teoriile socialiştilor. Aceasta din mai multe motive.

Stahl este îndrumat, pentru a-şi lămuri problemele pe care le studia, de către fratele său vitreg, Şerban Voinea, membru şi teoretician influent în Partidul Social-Democrat, către teoreticienii socialişti de orientare social-democrată. Acesta îi facilitează şi accesul la librăria partidului social-democrat, pe care Stahl o frecventează – se aprovizionează de aici cu cărţi şi cunoaşte oameni importanţi ai mişcării. Apoi, vizitele la tipografia unde se tipărea o lucrare a fratelui său, în absenţa acestuia, sunt pentru Stahl prilejul cu care îl cunoaşte pe Ilie Moscovici, un alt social-democrat, „furios antibolşevic“¹, de la care primeşte baza concepţiilor politice. În fine, în Viena precum şi în ţară, Stahl cunoaşte diferiţi membri ai facţiunii austro-marxiste a mişcării socialiste.

Contactele cu diferiţi membri ai mişcării social-democrate precum şi cu lucrările diferiţilor teoreticieni socialişti îi permit lui Stahl să îşi definească o poziţie politică, pe care putem să o reconstituim în măsura în care Stahl însuşi ne-o indică. Primul fapt de care trebuie să ţinem seama este acela că Stahl nu se situează pe poziţia „clasică“ a socialistului promotor al drepturilor şi partizan al proletariatului industrial. Stahl este un pasionat cercetător al clasei ţărăneşti din România şi partizan al intereselor sale. Din cuprinsul teoriilor socialiste privind istoria şi viitorul societăţilor, Stahl este interesat, drept urmare, în primul rând, de viziunea acestora privind ţăranii. Cum explică aceştia istoria şi soarta ţărănimii şi cum văd ei remedierea problemelor cu care se confruntă aceasta?

În ceea ce priveşte problemele ţărănimii – legate în principal, în viziunea socialiştilor, de pătrunderea capitalismului în relaţiile de producţie din spaţiul rural – cooperaţia este văzută de majoritatea socialiştilor, inclusiv Stahl, ca fiind soluţia cea mai potrivită. P. J. Proudhon, K. Marx, Fr. Engles, K. Kautsky, Ed. David şi Ed. Bernstein, narodnicii din Rusia dar şi alţii au viziuni diferite, într-o măsură mai mică sau mai mare, asupra cooperaţiei în spaţiul rural şi agricultură. Punctul comun al acestora este ideea că asocierea ţaranilor în vederea eliminării relaţiilor capitaliste de producţie este benefică. Diferă în schimb opiniile privind soarta proprietăţilor în cooperative, nivelul la care şi scopul pentru care asocierea trebuie să se producă – aprovizionare, vânzare, producţie pe suprafeţele proprii de teren, pe cele arendate sau pe cele de stat? – şi impactul pe care cooperativele îl pot avea în transformarea societăţilor. Cunoscând aceste viziuni divergente, Stahl îşi formează o poziţie proprie. Din punctul său de vedere, cea mai eficientă formă de cooperativă este cea de producţie, creată prin arendare sau punerea în comun a propriilor mijloace de producţie – deşi nu respinge nici cele de aprovizionare sau vânzare. Stahl nu crede însă în rolul şi impactul revoluţionar al cooperativelor ţărăneşti, precum narodnicii ruşi şi poporaniştii români. În viziunea sa, social-democrată, cooperativele nu sunt o rezolvare deplină a problemei ţăranilor, sunt însă o îmbunătăţire semnificativă a situaţiei lor. Sunt o formă de apărare impotriva capitalismului însă nu sunt un leac suficient de puternic, nu sunt capabile să se substituie acestuia şi să îl elimine definitiv. Apoi, în chestiunea proprietăţii, el este împărtăşeşte o viziune ce aparţine, la origine, lui Proudhon, preluată fiind apoi de Marx şi de social-democraţi: proprietatea asupra mijloacelor de producţie precum şi asupra produselor muncii lor este şi trebuie să fie a muncitorilor, a celor ce lucrează propriu-zis. Pentru prevenirea transformării întreprinderilor de tip cooperativ în întreprinderi capitaliste, Proudhon, Marx, teoreticienii social-democraţi şi H. H. Stahl recomandă socializarea mijloacelor de producţie (terenurile agricole, pădurile, islazurile precum şi utilajele agricole moderne în cazul satelor), respectiv instituirea proprietăţii colective, de obşte asupra acestora. Socializarea este însă văzută de Stahl şi social-democraţi ca fiind opusă etatizării practicate de statul sovietic. În fine, în concepţia social-democratului Stahl, ţăranii cooperatori ar trebui să fie liberi să decidă asupra producţiei pe care o realizează şi asupra modului de împărţire între ei a rezultatelor muncii lor.

Pentru a clarifica poziţia lui H. H. Stahl în problema statului socialist de tip bolşevic, putem porni de la un fapt. În interviurile din anii ‚80, Stahl spune despre sine, printre altele, că este un „kautskist“². Karl Kautsky, un „mare dascăl“ pentru Stahl, conform spuselor sale, este un teoretician şi ideolog marxist ultra-ortodox, de orientare social-democrată şi un antibolşevic vehement. Kautsky este unul din cei mai activi şi mai duri critici ai regimului sovietic, încă de la instituirea sa în 1917. El susţine că statul sovietic instituit prin revoluţie este unul despotic, similar despoţiilor asiatice pe care le descrie Marx într-una din lucrările sale. Statul este, astfel, condus de un despot şi nobilimea sa, stăpânitori – nu şi proprietari propriu-zişi – ai tuturor mijloacelor de producţie, concentrând puterea în mâinile lor prin teroare şi abolirea principiilor democratice. „Dictatura proletariatului“ în interpretarea bolşevică este, susţine Kautsky, o despoţie mai aspră decât a cunoscut Rusia vreodată. Prin teroare, prin abolirea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, instituirea proprietăţii socialiste de stat şi a capitalismului de stat, bolşevicii, o minoritate în fapt, îşi asigură stăpânirea asupra mijloacelor de producţie. În spaţiul rural, constituirea sub teroare a colhozurilor îi transformă pe ţărani, din nou, în lucrători pe terenurile unor stăpâni ce au dreptul de a controla şi rechiziţiona producţia. Aceasta este analiza critică pe care o face K. Kautsky în perioada interbelică statului sovietic al bolşevicilor şi politicii acestora în ceea ce priveşte ţărănimea. H. H. Stahl o cunoaşte, cu siguranţă, şi o acceptă. Apoi, pe linia lui Marx, Karl Kautsky şi a social-democraţiei, Stahl nu susţine revoluţia, precum bolşevicii lui Lenin, ci susţine ameliorarea pe cât posibil a situaţiei claselor muncitoare – ţărani sau proletari – şi sprijinirea acestora în procesul lor de maturizare şi organizare politică până în momentul în care, odată cu decăderea capitalismului, pe cale paşnică şi democratică, aceştia vor prelua puterea în stat. Pe filiera Bernstein însă, Stahl nu consideră ca fiind inevitabilă decăderea şi prăbuşirea capitalismului şi instituirea unei noi orânduiri de către proletariat – cea socialistă – idee ce se constituie într-o deviaţie de la evoluţionismul-fatalist şi optimist al unor autori precum Marx şi Kautsky.

Apoi, anti-bolşevismul lui Stahl, teoria sa privind constituirea statului pe o structura de exploatare fiscală instituită de cuceritorii nomazi, controlul boieresc al acestuia şi dezvoltarea puterii de stat pe măsura dezagregării obştilor săteşti şi aservirii satelor devălmaşe libere, credinţa sa în capacitatea de organizare şi de creaţie a ţărănimii (Rostás, 2000, pg. 296) precum şi afirmaţia sa că este „foarte impresionat de Proudhon“ (Rostás, 2000, pg. 14) par să indice o orientare anti-etatistă a lui H. H. Stahl. Anti-etatism ce nu este însă dus până la ideea desfiinţării administratiei statului ci – şi aici putem întrezări şi influenţa austro-marxistă asupra lui Stahl – până la ideea descentralizării, creşterii participării ţăranilor la luarea deciziilor ce îi privesc, cunoaşterii şi luării în considerare a dreptului lor obişnuielnic, a organizării lor sociale şi economice tradiţionale, culturii, nevoilor şi problemelor reale. Administraţia de stat, în viziunea lui Stahl, trebuie să fie un for de îndrumare şi sprijin pentru populaţie în demersurile sale de creaţie şi organizare. După cum spune la un moment dat, „statul nu poate decât să le puie la îndemână îndrumări juste, să ridice cultura, adică şcoli, să acorde credite. Asta poate s-o facă, dar mai multe nu.“³

În fine, în lucrările si teoriile socialiştilor, Stahl află aceleaşi preocupări ca ale sale – cele pentru înţelegerea transformărilor dar şi a problemelor sociale. Teoreticienii socialismului, între care domină Karl Marx şi Fr. Engels, se disting în epocă prin dorinţa de a da un fundament ştiinţific opţiunilor lor etice si politice, operând o analiză pluridimensională, voit ştiinţifică a istoriei. Cercetarea ştinţifică a proceselor istorice şi a rezultatelor lor, promovată de socialişti, este un deziderat pe care Stahl îl împărtăşeşte şi un liant puternic pentru aderarea sa la mişcarea socialistă. Mai mult, în analiza socialistă a istoriei Stahl întâlneşte şi o unealtă metodologică pe care o va găsi foarte potrivită pentru explicarea evoluţiei formelor sociale în spaţiul românesc – materialismul istoric. Utilizarea acestuia de către Stahl nu este una justificată de vreun fanatism ideologic ci de credinţa sa în puterea de explicare a realităţilor satelor româneşti de către o analiză bazată pe această unealtă. Conform spuselor sale, „Am fost convins că materialismul istoric este o admirabilă unealtă de cercetare ştiinţifică, însă atâta. Nu am fost prea entuziast nici ca socialist.“⁴. In marxistul „materialism istoric“ Stahl află un mod de a pune în relaţie diferitele dimensiuni ale realităţii sociale, pornind de la supoziţia că baza oricărei realităţi sociale studiate este una economică. În funcţie de această bază se structurează apoi toate celelalte dimensiuni. Iată de ce este uşor pentru Stahl, în contextul contactului său cu sistemul teoretic marxist, să adere la sistemul sociologic al lui Dimitrie Gusti, ce caută a stabili corelaţii între cadrele şi manifestările vieţii sociale. Mai mult, Stahl explică prin cunoaşterea şi adeziunea sa la metodologia marxistă faptul că a fost capabil să realizeze o sinteză teoretică pe baza cercetărilor monografice:

„Ei, asta exista, în cadrul însuşi al monografiilor se spunea că trebuie să lucrezi pe cadre şi pe manifestări. Dar nici unul nu a ajuns la concluzia că rostul adevărat al sociologiei este o sinteză de discipline sociale particulare. Singur eu am susţinut treaba aceasta. Sutele de oameni care au trecut prin monografiile sociologice nu au ajuns la asta. [...] Fiecare a făcut bucăţica lui. Dar, nici unul n-a îndrăznit să întrebe: dar o corelaţie între toate acestea nu există? Eu am pus problema şi sunt convins că am pus-o pentru că aveam şi informaţie marxistă. [...] Te obligă marxismul să faci această sinteză între toate disciplinele sociale particulare.“⁵

Deşi agreează sistemul sociologic al lui D. Gusti, Stahl consideră că el are un defect important – orientarea sa în principal către cercetarea prezentului şi a influenţelelor trecutului recent precum şi desconsiderarea proceselor istorice de durată ce au condus la structurarea formelor actuale ale vieţii sociale. El transformă, drept urmare, graţie materialismului istoric, sistemul teoretic al Şcolii, ajungând astfel sa vadă sociologia ca pe o ştiinţă de sinteză între toate disciplinele sociale particulare, ce ar trebui sa explice nu doar stările prezente ci şi procesele sociale ce au condus la acestea. Sistemul lui Gusti nu admite cercetarea trecutului îndepărtat de către sociologi însă este mult similar metodologiei marxiste de analiză a interdisciplinară a istoriei – drept urmare Stahl participă bucuros la cercetările Şcolii, folosind datele de cercetare obţinute pentru a-şi construi teoria.

*

În vremurile comunismului românesc, pentru H. H. Stahl, la fel ca şi pentru alţii, se ridică problema supravieţuirii – fizice, sociale, profesionale. Mai mulţi dintre colegii săi, membri ai Şcolii lui Dimitrie Gusti, sunt închişi, câţiva dintre aceştia mor în temniţă, majoritatea îşi văd curmat sau deturnat traseul profesional. Cum şi de ce reuşeşte Stahl să supravieţuiască într-o asemenea orânduire socială, după desfiinţarea învătământului sociologic în 1948 şi suprimarea Şcolii sociologice de la Bucureşti?       Stahl este unul din membrii Şcolii a cărui soartă sub regimul comunist pare a fi din cele mai bune. Reuşeşte să publice lucrările sale nu doar după reabilitarea sociologiei ci şi înainte de aceasta; publică şi în străinatate; participă la reinstituirea învăţământului sociologic; este primit şi ocupă funcţii în organizaţii academice de prestiugiu. În aparenţă, doar persoanele aflate în deplin acord cu regimul comunist din România ar putea beneficia de asemenea „privilegii“. În realitate însă, „privilegiile“ sale sunt doar aparente. Lucrările pe care le publică reuşesc cu greu să treacă de cenzură iar unele nu vor vedea lumina tiparului niciodată. După reabilitatea sociologiei, în ciuda faptului că ocupă poziţii de prestigiu, este lipsit de o putere reală, ce ar fi făcut posibilă reorganizarea învăţământului sociologic conform principiilor sale şi publicarea nestingherita a lucrărilor proprii. Stahl este mai curând folosit de către M. Constantinescu pentru împlinirea planurilor sale şi de către regim în eforturile sale de a-şi îmbunătăţi imaginea, prin reabilitarea sociologiei şi atribuirea unor roluri de faţadă unor intelectuali valoroşi precum H. H. Stahl. Mai mult chiar, Stahl este nevoit, în mod repetat, să căute căi prin care să facă posibilă publicarea lucrărilor sale sau prin care să evite represaliile regimului, mai mult sau mai puţin dure.

În primul rând, Stahl se foloseşte, la nevoie, de legătura cu fratele său, Şerban Voinea (utilă doar în primii ani după război, până ce acesta emigrează) precum şi de legăturile cu persoane având o poziţie importantă în noua administraţie de stat, precum Miron Constantinescu şi Ştefan Voitec. Şerban Voinea este fratele său, cu care împărtăşea mare parte din convingeri şi care îl influenţase şi îndrumase pe Stahl în stabilirea acestor convingeri. Miron Constantinescu, comunist încă din perioada interbelică, fusese studentul lui H. H. Stahl şi colaborase cu acesta în cadrul Serviciului Social. Pentru el, Stahl este profesorul a cărui muncă şi operă o respectă, pe care, cel mai probabil, chiar o admiră. În 1949, când se discută în sânul partidului comunist începerea colectivizării agriculturii, M. Constantinescu invocă teoria lui Stahl privind satele devălmaşe pentru a susţine că există un substrat al organizării sociale a satelor româneşti ce ar fi compatibil cu colectivismul de tip sovietic⁶. Pe Ştefan Voitec H. H. Stahl îl cunoaşte de multă vreme, interacţionând inclusiv în gruparea universitară a profesorilor social-democraţi din care amândoi făceau parte. După război Stahl devine membru al partidului social-democrat iar semnăturile de care avea nevoie pentru a fi primit în PSD le primeşte de la fratele său şi de la acelaşi Şt. Voitec. În primii ani de după război, legăturile cu Voinea şi Voitec, dintre care cel de-al doilea ocupa funcţia de ministru al educaţiei, constituie mijlocul său de protecţie în faţa represiunii comuniste în momentul în care afirmă pentru prima dată într-o lucrare că organizarea Moldovei şi Ţării Româneşti, în anumite perioade ale istoriei lor, este similară într-o oarecare măsură cu despoţiile orientale⁷. Afirmarea tezei acesteia era una deosebit de periculoasă în era comunismului stalinist, după cum vom vedea mai departe. Apoi, după fuziunea şi difuziunea social-democraţilor în partidul comunist şi după plecarea din ţară a fratelui său, Henri H. Stahl va mai putea beneficia de protecţia lui Ştefan Voitec şi de influenţa lui Miron Constantinescu, deveniţi între timp lideri comunişti. În contextul demersurilor de reabilitare a sociologiei, când se pune problema numirii profesorilor în catedra de sociologie, Miron Constantinescu ezită să îi acorde un post lui Stahl. Dornic să revină la catedră şi să se implice în reorganziarea sociologiei, Stahl apeleaza atunci la un alt fost social-democrat, Nicolae Deleanu, mâna dreapta a lui Ştefan Voitec, pentru a-i susţine cauza în faţa acestuia din urmă. Voitec intervine pentru Stahl iar M. Constantinescu primeşte „dezlegare“, după cum se exprimă Stahl⁸, şi îi acordă lui Stahl un post de suplinitor în catedra de sociologie, pe care Stahl îl va ocupa pentru o scurtă perioadă, înainte să iasă la pensie. M. Contantinescu este de altfel o persoană care are un rol important în cariera lui Stahl, dirijand-o, folosindu-l pe Stahl pentru propriile interese, limitându-l adesea la servirea acestora, acordându-i totuşi şansa de a lucra şi de a se exprima, în măsura posibilă. Persoane sus-puse în noua orânduire de stat au avut uneori, în măsura în care Stahl însuşi apelează la ele la nevoie, un rol şi în deciziile de publicare a lucrărilor sale.

Nu există însă nicio dovadă ce să reiasă din analiza legăturilor sale cu membrii partidului comunist ce să indice adeziunea, fie parţială, fie deplină, a lui H. H. Stahl la politica partidului. Legăturile sale cu persoanele cu funcţii importante în partid se bazează pe alte criterii. Stahl are nevoie de ei pentru a surmonta dificultăţile cu care se confruntă. Într-o anumită măsură, pentru diferite calităţi morale sau intelectuale, îi respectă pe Voitec şi Constantinescu. De partea cealaltă, un factor important în relaţia liderilor comunişti cu Stahl este respectul pe care aceştia îl au pentru el ca om de ştiinţă. Acesta, precum şi convingerea că acesta este compatibil şi, în acelaşi timp, inofensiv din punct de vedere politic, îi determină să îi permită să profeseze într-un domeniu sau altul (sociologie sau istorie). Stahl nu este însă un om liber ci este îngrădit, lipsit de putere reală şi folosit pentru ridicarea calităţii publicaţiilor, activităţilor şi învătământului sociologic precum şi pentru îmbunătăţirea imaginii statului comunist romând în străinătate.

Stahl este conştient, cu certitudine, de statutul său precar şi de dependenţa de bunăvoinţa Partidului Comunist. Membru al Partidului Social-Democrat, el este „deversat“, în cuvintele sale, în rândurile celui comunist. În 1952, însă, cu prilejul unei acţiuni de curăţare a partidului de elemente necorespunzătoare lui Stahl i se aduc diferite acuzaţii şi este dat afară din Partidul Comunist. În interviurile din anii ‚80 el relatează că una din acuzaţiile aduse a fost aceea că a citit lucrările unui social-democrat acuzat în epocă de deviaţionism – E. Bernstein. Stahl îşi construieşte însă o apărare eficientă, ce îl scuteşte de represalii mai dure în epoca proceselor, închisorilor, a crimelor politice. Iată apărarea sa:

„Am spus, domnule, în religia catolică sunt o serie întreagă de autori apocrifi, pe care n-ai voie să-i citeşti. Cu o dezlegare: dacă eşti episcop. Şi am spus: eu, în materie de marxism, mă consider episcop, i-am citit pe toţi. [...] Sunt dator ca om de ştiinţă, de carte, să-i citesc pe toţi, nu?“⁹

Se refugiază astfel, în raport cu Partidul, în rolul omului de ştiinţă, intelectualului complet imparţial. Conştient că afirmarea oricărei alte opţiuni politice afară de cea a puterii de stat este pasibilă de pedeapsă, Stahl, precum mulţi alţii, preferă să nu îşi facă opţiunile politice cunoscute, publice:

„Am fost odată întrebat [...] dacă sunt un cetăţean conştient, dacă merg după indicaţiile date de partid. Am spus: da sunt de acord cu partidul, în măsura în care partidul este de acord cu mine. Sunt anumite teme, în care sunt sută la sută de acord cu el, în altele, ba. Nu fac obiecţii, pentru că nu fac politică, nici nu strig în gura mare ce nu-mi place, tac din gură, îmi văd de treburile mele [...].“¹⁰

Strategia sa – discreţie sau chiar autocenzură privind propriile opinii politice şi promovarea imaginii de om de ştiinţă marxist – este suficient de convingătoare pentru cei aflaţi la putere şi, graţie relaţiilor sale cu aceştia, face posibilă, în anumite limite, continuarea activităţii sale de cercetare şi publicare. Stahl oferă comuniştilor o interpretare acceptabilă pentru ei privind identitatea sa. Profită apoi, conştientizând mecanismele noului sistem politic, de conexiunile sale cu câţiva membri de seamă ai Partidului, parte din noua aristrocraţie a statului comunist, pentru a-şi putea continua munca şi traiul de zi cu zi.

În fine, o ultimă parte a explicaţiei „supravieţuirii“ profesionale a lui H. H. Stahl se regăseşte în lucrările sale din perioada comunistă. În acestea, pentru a evita nu numai respingerea lor de către edituri dar şi represaliile posibile – variind, în funcţie de epoca postbelică în care se situează, de la închisoare şi moarte la marginalizarea profesională şi împiedicarea publicării lucrărilor sale – construieşte şi întreţine aparenţa acordului cu „linia oficială de partid“, aşa cum este aceasta într-o perioadă sau alta a comunismului românesc. În acest scop utilizează mai multe tehnici.

Opera lui Stahl este publicată de-a lungul unei perioade de 50-60 de ani. Tematica pe care o abordează, cea a ţărănimii, este aleasă în funcţie de mai mulţi factori – întâi, pentru că este o problemă socială dominantă în conştiinţa oamenilor epocii, apoi din simpatie pentru această categorie socială dar şi din credinţa sa în faptul că abordarea unei teme specifice spatiului românesc, pe care niciun altul nu a tratat-o până atunci, este calea de urmat către succesul academic. În acelaşi timp însă, Stahl trebuie să ţină cont de contextul organizaţional şi politic în care încearcă să îşi publice lucrările.

În perioada interbelică, poziţia sa în raport cu teoriile marxiste privind etapizarea dezvoltării societăţilor precum şi orientarea sa politică este aproape complet invizibilă în lucrările sale ştiinţifice. Stahl scrie în cadrul Şcolii sociologice de la Bucureşti şi, în acest context precum şi cel politic general, îşi impune anumite limite. Standardele Şcolii nu permit membrilor săi să amestece în lucrările lor ştiinţifice valori şi valorizări politice. Chiar şi după 1934, când Şcoala este implicată în acţiuni pro-dezvoltare cu valenţe politice, Gusti încearcă să facă din sociologii săi specialişti în dezvoltare, care decid căile de urmat în vederea ridicării satelor româneşti în principal în baza cercetării ştinţifice directe, de teren, a realităţii şi nevoilor satelor – nu în baza unor ideologii şi a unor directive politice. De aceea, în lucrările ştiinţifice redactate în această perioadă ca membru al Şcolii, Stahl urmează în genere liniile directoare ale acesteia. Preferă materialismul istoric al marxiştilor ca metodologie însă, dată fiind compatibilitatea acestuia cu metodologia sistemului lui D. Gusti şi implicarea sa benevolă în activităţile Şcolii, nu face nicio trimitere la acesta în niciuna din lucrările din această perioadă. Nu face trimitere, de altfel, la niciun aspect al convingerilor sale politice, chiar dacă acestea sunt deja foarte clar conturate. Spre sfârşitul anilor ’30 Stahl scrie, în apărarea ţăranilor vrânceni, un articol în care critică dur, din perspectiva omului de ştiinţă, necunoaşterea realităţilor satelor de către autorităţile statului şi reglementarea complet neadecvată de către acestea a situaţiei obştiilor vrâncene. Am putea vedea în acest articol şi o manifestare foarte discretă a socialistului Stahl, apărătorul intereselor clasei ţărăneşti în faţa statului claselor suprapuse, promotoarele capitalismului. În aceeaşi perioadă totuşi, înainte de a fi publicată, partea din monografia Nerejului referitoare la manifestările politice şi administrative de aici este eliminată, dat fiind că semnala aspecte foarte problematice ale acestora¹¹.

În 1946, în „Sociologia satului devălmaş românesc“, discursul său începe să trădeze într-o oarecare măsură viziunea sa – sociologică, etică şi politică în acelaşi timp – privind antagonismele claselor sociale şi pătrunderea capitalismului în spaţiul rural românesc, prezentând într-o aură negativă boierii şi chiaburimea ce luptă pentru cucerirea şi extinderea proprietăţilor lor, antrenând astfel dezagregarea obştiilor libere, egalitare. Nici urmă însă în această lucrare de vreo trimitere la lucrările sau teoriile lui Marx, Lenin sau Stalin. În 1947, Stahl publică într-un manual de sociologie marxistă redactat împreună cu fratele său o primă formă a tezei sale privind lipsa feudalismului în ţările române şi asemănarea orânduirii acestora cu despotismul asiatic. Pentru aceasta afirmaţie riscă să sufere represalii din partea comuniştilor din ministerul educaţiei însă intervine pentru el pe atunci social-democratul Şt. Voitec, ministru al învăţământului. S-ar părea că, dată fiind ascensiunea social-democraţilor şi adeziunea oficială a lui Stahl la partidul acestora, în perioada 1946-’47 Stahl purcede pentru prima dată, eliberat în parte de constrângerile Şcolii şi perioadei interbelice, la sugerarea, cu maximă discreţie, a valorilor şi orientării sale chiar în conţinutul lucrărilor sale ştiinţifice. Se poate însă ca şi aici să se regăsească influenţa puterii crescânde a comuniştilor, sprijiniţi de ocupaţia sovietică.

Mai mulţi ani mai târziu, aducând teoria sa privind satele devălmaşe aproape de completitudine, Stahl încearcă să facă publicabile rezultatele muncii sale de-o viaţă. Reuşeşte, publicând în 1958, ‚59 şi ‚65 cele trei volume din „Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti“. Sunt vizibile în acestea nu doar preferinţa sa pentru materialismul istoric ci şi eforturile sale – şi, pare-se, şi ale editorilor săi – de a sprijini afirmaţiile făcute pe cele ale unor predecesori agreaţi de regim, intangibili, de necontestat. Cele trei volume sunt asezonate din belşug cu trimiteri la teoreticieni pe care Partidul îi agreează şi cu ale căror teorii este de acord.

Pentru diferiţii teoreticieni ai socialismului, a adopta o viziune sau alta asupra istoriei atrage automat şi formularea anumitor opţiuni politice în ceea ce priveşte calea pe care ar trebui să o urmeze societăţile studiate. Cursul formelor istorice ale societăţilor indică analistului socialist sursele şi formele injustiţiei sociale, categoriile sociale blamabile, justeţea sau injusteţea anumitor organizări sociale, caracteristicile diferitelor clase sociale, cauzele problemelor sociale ale omenirii, necesitatea revoluţiei sau reformei – chestiune esenţială în dezbaterea socialistă – formele pe care revoluţia sau reforma ar trebui să le îmbrace. În special pentru regimurile comuniste instituite sub impactul forţei sovietice, orice încercare de teoretizare a istoriei sociale a unui teritoriu este încărcată de pericole. Dacă un teoretician încearcă să contrazică „linia de partid“ în ceea ce priveşte cursul istoriei, cititorii săi pot să găsească în teoriile acestuia argumente pentru a contesta acţiunile Partidului şi ale liderilor săi. Stahl, precum mulţi alţii, cunoaşte pericolele încălcării „liniei de partid“ şi încearcă să ofere imaginea respectării întocmai a teoriilor magiştrilor agreaţi de puterea de tip sovietic. Celor ce l-ar acuza de erezie poate oricând să le răspundă cu faptul că nu el ci înşişi aceşti magiştri au susţinut o teză sau alta.

Un ultim mijloc pe care Stahl îl foloseşte pentru a asigura publicarea şi acceptarea în epocă a lucrărilor sale este referirea la lucrările autorilor români ce, pentru merite reale dar şi pentru poziţia în partid, beneficiază de prestigiu şi credibilitate. În 1980, când publică volumul său de „Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributale“, Stahl menţionează autorii care ridicaseră anterior în România problema despoţiei asiatice sau a orânduirii tributale. Din cei 4 menţionaţi, tezele lui Miron Constantinescu sunt expuse pe larg. Nu doar pentru că acesta porneşte de la lucrările de istorie socială ale lui Stahl şi dă un nume şi o oarecare dezvoltare suplimentară teoriei enunţate iniţial de acesta – ci şi pentru că, pe autoritatea şi statutul său, Stahl îşi poate construi şi sprijini, în continuare, afirmaţiile.

*

De ce, totuşi, puteau fi atât de pericoloase lucrările lui H. H. Stahl în viziunea comuniştilor români, de ce este atât de greu pentru acesta să le facă acceptate şi de ce unele nu trec niciodată de cenzura comunistă? În anii '30, K. Kautsky, o voce socialistă dominantă a epocii, critică dur regimul înstituit în Rusia de Lenin şi dus mai departe, în forme şi mai opresive, de către Stalin, caracterizându-l drept o nouă despoţie. După cum relatează Stahl, Marx, Engles, G. V. Plehanov şi chiar Lenin însuşi vorbiseră anterior despre un tip oriental de despotism, ce ar fi o etapă istorică specifică regiunilor estice, predominant agricole. Or Kautsky îi acuză pe bolşevici, în vremea lui Stalin, de a fi reinstituit o astfel de orânduire, nicidecum una socialistă sau comunistă. În 1938, cel mai probabil nu fără legătură cu aceste critici, Stalin neagă existenţa acestei despoţii şi impune lumii sovietice viziunea sa privind istoria. Istoria lui Stalin cunoaşte cinci tipuri esenţiale de relaţii de producţie: comunismul primitiv, orânduirea sclavagistă, orânduirea feudală, orânduirea capitalistă şi orânduirea socialistă“¹². În lumea lui Stalin, cea a statelor comuniste organizate după modelul bolşevic, istoria va fi, drept urmare, rescrisă. Nimeni nu ar trebui să mai pună în discuţie, în lumea sovietică, problema orânduirii tributale sau a despotismului oriental. Stalin se simte probabil ameninţat de posibilitatea ca şi alte persoane, asemenea lui Kautsky, să poată să interpreteze în acelaşi sens istoria şi, prin prisma acesteia, prezentul. H. H. Stahl însă, dezvoltă în cel de-al treilea volum din „Contribuţii...“ mai multe idei potenţial periculoase – ţările române nu au cunoscut orânduirea sclavagistă; satele au fost iniţial libere, dispundând de o organizare proprie, confederală; feudalism de tip vestic nu a existat în ţările române; domnitorul este stăpânul absolut al teritoriilor româneşti; cedează treptat din drepturile sale boierilor şi manăstirilor, ce rămân simpli stăpâni, neimplicaţi în producţie şi fără drept real de proprietate asupra satelor stăpânite, organizate devălmaş, până într-un moment târziu al istoriei. Abia odată cu comodificarea produselor satelor, stăpânitorii caută să se erijeze în proprietari ai unor terenuri tot mai vaste din satele lor, instituind zilele obligatorii de clacă şi, astfel, un feudalism românesc. Un număr foarte mare de sate rămân totuşi libere, chiar până în secolul al XX-lea, datoare doar cu birul către domnie. Istoria socială a României în versiunea Stahl nu urma, pare-se, directivele lui Stalin, având conţinuturi subversive. O avantajează totuşi faptul că nu face trimitere directă la odiosul despotism oriental. Chiar dacă Stalin este mort şi lumea sovietică în proces de „destalinizare“, durează şase ani până ce şi acest volum este acceptat pentru publicare, nu se ştie după câte modificări operate de autor şi editori. Abia mai târziu, în anii de distanţare generală faţă de stalinism şi a României faţă de U.R.S.S, cercetătorilor li se permite să repună în discuţie ipoteza existenţei în istoria omenirii a unei despoţii orientale. Stahl are însă grijă să se separe, în volumul din 1980, de critica vestică din anii ‚50 a regimului sovietic – despoţie orientală, de care se pare că este de-asemenea informat. Crezând în „dezgheţul“ şi distanţarea faţă de sovietici a României, Stahl încearcă apoi să publice tezele sale privind falsificarea istoriei sub regimul de sorginte stalinistă. Însă, după apariţia în 1983 a lucrării sale „Eseuri critice: despre cultura populară românească“, Stahl este aspru criticat de către reprezentanţii puterii naţionalist-comuniste, ce-i interzic, practic, să mai publice. În plus faţă de aceasta, regimul nu îşi permite oricum să admită o critică ce i-ar putea submina fundamentele puterii. Drept urmare, volumul cuprinzând aceste idei, va fi publicat abia după 1990, după moartea lui H. H. Stahl, de către fiul său, Paul, cu tiltul de „Probleme confuze în istoria socială a României“.

Bibliografie
Pierre Ansart, Marx et l’anarchisme: essai sur le sociologies de Saint-Simon, Proudhon et Marx (Paris: Presses Universitaires de France, 1969);
Celestin Bougle, La sociologie de Proudhon (Paris: Libraire Armand Colin, 1911);
Dan Cătănuş, Octavian Roske, Colectivizarea agriculturii în România: dimensiunea politică, vol. 1 (Bucureşti: Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2005);
Karl Kautsky, Dela democraţie la robia de stat. Răspuns lui Troţki, trad. de Şerban Voinea (Bucureşti: editura Cultura Naţională, 1922);
Karl Kautsky, Le bolchevisme dans l’impasse (Paris: Presses Universitaires de France, ed. 1982);
Gromoslav Mladenatz, Istoria doctrinelor cooperative (Bucureşti: editura Lupta, 1931);
Gromoslav Mladenatz, Socialismul şi cooperaţia (Bucureşti: editura Independenţa Economică, 1946) ;
Zoltan Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu H.H. Stahl (1985-1987) (Bucureşti: editura Paidea, 2000);
Zoltan Rostás, „H.H. Stahl, sau un savant solitar într-o comunitate“, în Gusti, Dimitrie et al., Cornova: 1931 ( Chişinău: editura QUANT, 2011);
Zoltan Rostás, „O istorie nefardată a reabilitării sociologiei româneşti“, în Revista Transilvania, anul anul XL (CXLIV), nr. 11-12(Sibiu: Centrul Cultural Interetnic Transilvania, 2012)
Henri H. Stahl, Gh. Serafim, „O situaţie juridică intolerabilă. Neorganizarea obştilor răzăşeşti din Vrancea“, în Sociologie românească, anul IV, nr. 1-3 (Bucureşti: editura Institutul de Ştiinţe Sociale al României, 1939);
Henri H. Stahl, Sociologia satului devălmaş românesc: Organizarea economică şi juridică a trupurilor de moşie, vol. 1 (Bucureşti: Fundaţia Regele Mihai I, 1946);
Henri H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, 3 volume (Bucureşti: editura Academiei Republicii Populare Române, 1958-1965);
Henri H. Stahl, Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributale (Bucureşti: Editura Ştiintifică şi Enciclopedică, 1980)
Henri H. Stahl, Eseuri critice: despre cultura populară românească (Bucureşti: editura Minerva, 1983)
Henri H. Stahl, Probleme confuze în istoria socială a României (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1992)
Henri H. Stahl, Satele devălmaşe, 3 volume(Bucureşti: editura Cartea Românească, 1998)
Paul H. Stahl, ed., Cum s-a stins Ţara Vrancei. Nereju, sat din Vrancea (Bucureşti: editura Paideia, 2002).

NOTE

ALINA JURAVLE – doctorand, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București.

 sus