Două decenii de analiză

[Sfera Politicii 120-122]

Lungul drum al lustrației în Europa de Est
 

LAVINIA STAN
[St. Francis Xavier University, Canada]

Abstract:
The article represents an excerpt the results of a comparative study on lustration in Eastern Europe. It analyses the cases of Czech Republic, Slovakia, Poland, Hungary, Bulgaria, Albania and Slovenia. The conclusion is that the eastern countries has taken different ways regarding to the concrete methods, and in some of the countries this process could not lead to a wipe of the communist party’s activists and secret police’s agents from the post-communism’s elite.

Keywords: eastern countries; communist party’s; secret police’s agents; post-communism’s elite

Recent, atenţia opiniei publice româneşti s-a îndreptat asupra lustraţiei, privită ca piatră de hotar ce a determinat marginalizarea fostului senator Constantin Ticu Dumitrescu de la conducerea Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) şi stagnarea discutării proiectelor legislative relevante în comisiile parlamentare. S-a considerat că votul de alegere a conducerii CNSAS şi modificările restrictive aduse propunerii legislative au constituit un semnal clar nu numai al dezintegrării rapide a mereu instabilei coaliţii guvernamentale liberal-democrate, ci şi a rezistenţei elitei politice româneşti în ansamblul ei faţă de reevaluarea onesta a trecutului communist, aflarea identităţii foștilor torţionari și îndepărtarea acestora din viaţa politică post-comunistă.

Mulţi români știu că termenul de lustraţie (de etimologie latină) desemnează procesul de îndepărtare a foștilor demnitari comuniști și a foștilor agenţi ai poliţiei politice din procesul politic post-comunist. Puţini știu ca același cuvânt, în varianta sa cehă, lustrace, era folosit chiar de către poliţia politică cehoslovacă pentru a caracteriza verificarea loialităţii cetăţenilor faţă de Partidul Comunist. Este o ironie a sorţii că Europa de Est rămâne prizoniera trecutului său comunist chiar și în ce priveste metodele folosite pentru a-l depăși. Odată ce Cehoslovacia a adoptat lustraţia, cîteva dintre celelalte ţări din regiune și-au asumat această opţiune fără a căuta alta nouă. Este la fel de adevărat că lustraţia ca politică publică diferă substanţial de la o ţară la alta. Acest articol prezintă evoluţia lustraţiei în toate celelalte ţări est europene (mai puţin fosta Germanie de Est și părţi ale fostei Iugoslavii).

Cehoslovacia

În 1990 Adunarea Federală a autorizat o comisie parlamentară să verifice legăturile cu poliţia politică, Statní Bezpenosti sau StB, ale deputaţilor, membrilor cabinetului primului ministru, miniștrilor și secretarilor de stat. Comisia trebuia să constate dacă arhiva secretă dovedea că persoana știa că este considerată un informator, conţinea rapoarte de informare semnate sau un angajament semnat, sau numea persoana în mai multe dosare. Cei dovediţi drept colaboratori aveau 15 zile să renunţe la mandat. Dacă refuzau, numele lor era făcut cunoscut Adunării. Pe 22 martie 1991, Petr Toman a prezentat într-o sesiune televizată raportul comisiei, care dezvăluia rezultatele verificarilor, adăugând că „singurul mod de a preveni șantajul, continuarea activitatii colaboratorilor StB-ului și scandalurile politice este de a curăţa structurile guvernamentale și legislative de acești colaboratori”¹. Raportul dezvăluia numele, numărul de înregistrare, categoria de colaborare, numele de cod secret și data colaborării pentru zece deputaţi ce refuzaseră să își dea demisia². Reacţiile au fost mixte, unii deputaţi lăudând activitatea comisiei, alţii criticând-o. Însă chiar și aceștia din urmă par să se fi opus nu atât ideii de lustraţie, cât lipsei de legislaţie adecvată care să o guverneze.

Ca răspuns, Adunarea Federală a adoptat Legea 451/octombrie 1991 (așa numita lege a lustraţiei), vazută și ca instrument de prevenire a unei reîntoarceri la comunism. Legea i-a vizat pe toţi cei ce, între 25 februarie 1948 și 17 noiembrie 1989, au fost agenţi și informatori StB, lideri ai Partidului Comunist, miliţieni, ofiţeri politici ai Corpului Securităţii Naţionale, membri ai comitetelor ce au înscenat procesele politice de după instaurarea regimului comunist în 1948 sau de după invazia sovietică din 21 august 1968, cei ce au studiat în școli KGB cel puţin trei luni și gazdele caselor conspirative. Aceste persoane nu puteau fi, pentru urmatorii cinci ani, alese sau numite în structurile guvernamentale federale și republicane (exclusiv ca deputaţi), ofiţeri de armată cu grad superior coloneilor, conducători ai întreprinderilor de stat, agenţiei naţionale de presă, radioteleviziunii de stat, universităţilor și Curţii Supreme, judecători și procurori. Cei care deja ocupau sau candidau pentru astfel de poziţii trebuia să fie certificaţi de Ministerul de Interne. Cetăţenii nu aveau acces la dosarul lor secret, dar puteau cere o analiză a acestuia. Partidele politice, editurile și posturile de radio și televiziune puteau cere verificarea angajaţilor lor cu acordul acestora din urmă. Rezultatele verificărilor puteau fi făcute publice tot cu acordul persoanelor verificate. Oricine putea cere investigarea unei figuri publice contra unei taxe de 1000 coroane (cam 35 de dolari), restituită dacă persoana verificată era lustrată. Iniţial, legea se aplica până la data de 31 decembrie 1996³.

Dupa dezmembrarea federaţiei, legislaţia cehoslovacă a rămas în vigoare în ambele ţări. În 1994 guvernul lui Vladimir Meiar a cerut Curţii Constituţionale Slovace sa respingă legea lustraţiei ca fiind incompatibilă cu legislaţia internaţională ce garanteaza drepturile omului. După ce Curtea a refuzat să se pronunţe în acest sens, guvernul a refuzat să implementeze lustraţia. În 1996, legea nu a mai fost reînnoită, încetând astfel să mai fie aplicată. Însă în 2002, după formarea unui guvern de centru-dreapta, Slovacia a adoptat o lege ce permitea accesul public la dosarele privind activitatea serviciilor secrete în perioada 1939-1989. Legea însarcina Institutul Memoriei Naţionale (care și-a început activitatea un an mai târziu) cu deconspirarea unor categorii de colaboratori secreţi, fără însă a prevedea vreo sancţiune, și condamnarea crimelor împotriva umanităţii. Institutul este condus de un colegiu format din persoane fără cazier juridic care nu au fost niciodată membri ai Partidului Comunist.

În Cehia, parlamentul a extins termenul limită de aplicare a legii lustraţiei de două ori, în 1995 și 2000, în ciuda opoziţiei presedintelui Havel. Actul 245/1995 a extins legea pe încă cinci ani, în timp ce Actul 422/2000 a extins-o indefinit până la adoptarea unor noi legi privind siguranţa si administraţia publică (ambele încă nepromulgate). În plus, parlamentul ceh a respins un număr de propuneri de abrogare a legii venite din partea comuniștilor, cea mai recentă la sfârșitul lui 2005. Este neclar când anume legea va expira. Anul trecut, premierul Paroubek a cerut soluţionarea acestui punct până în 2007, când noua lege a administraţiei publice ar fi trebuit să intre în vigoare, dar unii deputaţi au insistat ca termenul limită să fie 17 noiembrie 2009, pentru a marca 20 de ani de la căderea comunismului. Legea se aplică numai persoanelor născute înainte de 1 decembrie 1971.

Dintre toate ţările postcomuniste, deci, Republica Cehă a folosit lustraţia pentru cea mai lungă perioadă. De la 4 octombrie 1991, data la care legea a intrat în vigoare, și până în noiembrie 2005, Ministerul de Interne a întocmit 451.000 certificate de lustraţie. Dintre acestea, doar 2% au fost pozitive, încadrând persoana respectivă într-una dintre categoriile specificate de lege, fără a specifica natura colaborării. Deciziile ministerului au fost contestate în 870 de cazuri. În cele mai multe dintre acestea, curţile au găsit drept nejustificată încadrarea de către StB a persoanelor drept colaboratori. Pavel Brunnhofer, arhivist la Ministerul de Interne, a declarat că rata mare a invalidării deciziilor ministerului de către curţi se datorează faptului că judecătorii nu acceptă decât documentele originale de hârtie, nu microfișele, deoarece în acest din urmă caz autenticitatea semnăturilor nu putea fi verificată. Contestatarii sunt avantajaţi de faptul că multe dintre arhivele secrete de hârtie au fost distruse sau pierdute și, în plus, ministerul trebuie să facă dovada colaborării. Validitatea unor decizii de exceptare de la lustraţie a fost pusă sub semnul întrebării în iunie 2001, când Ministrul de Interne Stanislav Gross a declarat că la începutul anilor 90 cam 100 de agenţi StB au fost în mod fals exoneraţi de lustraţie și au putut astfel să ocupe poziţii guvernamentale. Ministerul a anunţat că va reverifica 150.000 decizii de exonerare, dar nu se cunoaște dacă într-adevăr a făcut-o. În august 2005 judecătoarea Jitka Horová a fost demascată drept colaboratoare a StB-ului. După demiterea sa, Ministrul Justiţiei, Pavel Nmec, a ordonat verificarea altor 60 de judecători (dintr-un total de 2.900 judecători și 1.100 procurori). Horová a declarat că va contesta demisia în tribunal⁴.

Polonia

La 24 august 1989 Tadeusz Mazowiecki a respins examinarea trecutului ca trădând spiritul Mesei Rotunde, ce permisese transferul de putere către forţele opoziţiei, și a anunţat că „o linie groasă” va separa prezentul de trecut, poziţie susţinută de Aleksander Kwasniewski, liderul Uniunii Stângii Democrate, succesorul comuniștilor, și intelectualul Adam Michnik, un lider al Solidarităţii. Toţi cetăţe-nii, inclusiv comuniștii, puteau să înceapă o nouă viaţă dacă îmbraţișau principiile democratice. Politica „liniei groase” a blocat adoptarea lustraţiei într-o perioadă în care majoritatea polonezilor erau în favoarea verificării legăturilor politicienilor cu fosta poliţie politică, Sluzba Bezpieczenstwa sau SB, și doar unul din trei se opuneau lustraţiei⁵.

Chiar și in lipsa lustraţiei, reforma justiţiei se impunea datorită legăturilor strânse și vizibile ale procurorilor și judecătorilor cu SB-ul. Ca intrumente ale poliţiei politice, justiţia arestase dizidenţi fără bază legală, organizase procese politice, fabricase dovezi false și trimisese mii de oameni la închisoare pentru opţiunile lor politice. Procurorii care și-au mărturisit crimele au fost iertaţi, indiferent cât de atroce erau aceste crime. Mărturisirea nu era publică, ci scrisă, cuprinsă în declaraţii semnate ce detaliau activitatea din timpul comunismului. Dacă Ministrul Justiţiei considera declaraţia ca fiind falsă, procurorul nu era reangajat. Deși expeditivă, procedura permitea demiterea doar a acelor procurori care făcusera fals în acte, nu a celor care violaseră drepturile omului cu impunitate, dar mărturisiseră. În urma verificărilor, doar o zecime dintre procurori și o treime din funcţionarii Procuraturii Generale au fost demiși.

Două căderi de guvern ca urmare a scandalurilor legate de arhivele secrete au arătat atât dreptei, cât și stângii poloneze costurile ridicate impuse de lipsa unei lustraţii controlate. În 1992, cabinetul minoritar de centru-dreapta al lui Jan Olszewski a pierdut încrederea parlamentului, după ce Ministrul de Interne Antoni Macierewicz a acuzat 64 de politicieni, între care Walesa și alţi disidenţi, că ar fi figurat în arhivele secrete drept colaboratori. În scandalul public ce a urmat, ministrul a recunoscut că, de fapt, unii dintre cei numiţi apăreau drept candidaţi la recrutare. Trei ani mai târziu, cabinetul de stănga al lui Jozej Oleksy a căzut, după ce președintele Walesa, la final de mandat, l-a acuzat pe premier de spionaj în folosul KGB-ului. Fost demnitar comunist, Oleksy a întreţinut legături cu un agent KGB și, conform fostului Ministru de Interne, Krzysztof Kozlowski, nu a realizat că „în 1989 Polonia a devenit un stat suveran în care contacte ce în anii 80 erau normale deveniseră acte de spionaj... Înainte, nimeni din partid nu le condamna. Din contră, ele permiteau activiștilor de partid să promoveze mai rapid”⁶. Acesta este contextul în care majoritatea partidelor politice poloneze și-au reconsiderat poziţia faţă de lustraţie.

Pentru a-și apăra colaboratorii, a-și onora promisiunea de a ajuta ţara să se îndepărteze de trecutul său comunist și a controla procesul de verificare, la 1 februarie 1996 noul președinte Kwasniewski a introdus în parlament o propunere de lustraţie moderată, ce caută să protejeze statul de foștii agenţi secreţi și să ajute persoanele nevinovate să se apere de acuzaţii mincinoase. O Comisie de Încredere Publică, formată din judecatori numiţi direct de președinte, trebuia să stabilească legăturile cu SB ale persoanelor cu funcţii publice. Parlamentul a respins propunerea pe motiv că viza doar informatorii, nu și agenţii secreţi sau activiștii de partid ce dirijaseră activitatea poliţiei politice. În schimb, în aprilie 1997 parlamentul a adoptat o contra-propunere iniţiată de o serie de partide mici. Legea lustraţiei permitea cetăţenilor să cunoască activitatea trecută a celor care îi reprezentau, garanta că persoanele publice nu mai erau expuse șantajului și depolitiza problema colaborării cu SB legislând-o.

Legea lustraţiei a vizat doar liderii comuniști ce avuseseră legături cu SB-ul și nu impunea sancţi-uni pentru colaborare. Toţi oficialii aleși, de la guvernator de provincie până la președinte, membrii cabinetului, avocaţii, notarii, judecătorii și procurorii, și membrii mass media publice trebuia să depună declaraţii semnate în care să specifice dacă au colaborat sau nu cu poliţia secretă comunistă. O Curte de Lustraţie formată din 21 de judecători, verificaţi la rândul lor, examina acurateţea declaraţiilor. Colaborarea trebuia să fie conștientă, secretă și legată de activităţile operaţionale ale SB-ului. Simpla semnare a unui angajament nu demonstra colaborarea dacă nu exista dovada unor activităţi efectuate în folosul poliţiei politice sub forma de rapoarte de informare. Persoanele cu poziţii publice și candidaţii pentru astfel de poziţii care semnau declaraţii false nu puteau să mai ocupe astfel de posturi pe o perioadă de zece ani, numele lor fiind publicate în Gazeta de Stat, echivalentul Monitorului Oficial. În schimb, cariera politică și imaginea publică a celor ce își admiteau colaborarea nu erau deloc afectate. În cazul aleșilor, electoratul putea decide dacă să îi susţină sau nu în alegeri. Curtea de Lustraţie avea access la archivele secrete păstrate de serviciul de informaţie și Ministerele de Apărare și de Interne, verdictele sale putând fi contestate în termen de 14 zile. Decizia curţii de apel era definitivă, toţi cei găsiţi vinovaţi trebuind să renunţe la funcţii imediat. În iunie 1998 parlamentul a recunoscut Curtea de Apel din Varsovia drept Curte de Lustraţie și a permis membrilor de parlament să iniţieze procedura de lustraţie prin așa numitul denunţ parlamentar.

După realegerea sa în 2000, președintele Kwasniewski a prezentat parlamentului amendamente ce reduceau sfera de aplicabilitate a legii. Persoanele ce colaboraseră cu structurile de spionaj exterior, contraspionaj și grăniceri erau exceptate, deși istoricii polonezi au insistat ca toate departamentele Ministerului de Interne comunist fuseseră represive. Președintele Curţii de Lustraţie (procurorul de lustraţie) trebuia să anunţe persoanele suspectate de fals în declaraţii înainte de începerea verificărilor. Definiţia colaborării a fost restrânsă doar la acele activităţi de spionaj care aduseseră prejudicii bisericii, opoziţiei anticomuniste, sindicatelor și „aspiraţiilor naţionale de suveranitate” (niciodată definite precis), efecte care erau dificil de probat indisputabil. Pe 15 octombrie, președintele Kwasniewski a promulgat o versiune amendată a legii, ce ţinea cont de obiecţiile Curţii Constituţionale ca răspuns la o petiţie înaintată de opoziţie.

Curtea de Lustraţie a fost precaută în a demasca persoanele publice ca foști colaboratori secreţi. Până la mijlocul lui 1999, doar 300 din cei 23.000 de oficiali ce semnaseră declaraţii și-au recunoscut fosta colaborare. Doar șapte politicieni au fost lustraţi în acea perioadă, în mare parte pentru că tipul de dovezi găsite în arhivele secrete ar fi oferit „probe circumstanţiale” insuficiente din punctul de vedere al Curţii Constituţionale. Presa a speculat că i-ar lua procurorului de lustraţie 1.333 de ani să examineze toate declaraţiile oferite de politicieni. În 2000, Curtea de Lustraţie i-a achitat pe candidaţii prezidenţiali Kwasniewski and Walesa, acuzaţi de colaborare cu poliţia secretă. Acuzaţiile de colaborare au continuat. În 1999, Ministrul de Interne Janusz Tomaszewski și-a dat demisia când Curtea de Lustraţie a început verificările în cazul său. Comisarul pentru integrare europeană Slawomir Wiatr a recunoscut că a colaborat „voit și ascuns” cu SB-ul, dar a putut să își menţină poziţia. În 2005 premierul Marek Belka a fost acuzat de colaborare cu SB-ul, dar a insistat că informaţia pe care a furnizat-o poliţiei politice era lipsită de importanţă. Belka și-a pierdut poziţia când partidul său nu a mai câștigat alegerile din acel an. Deoarece procedura de lustraţie a fost lentă, verdictele au fost formulate adeseori după ce politicienii își terminaseră mandatele.

Ungaria

Prima propunere legislativă de lustraţie, înaintată de deputaţii Peter Hack și Gabor Demszky în octombrie 1990, căuta sa promoveze „puritatea vieţii publice democrate”, să limiteze capacitatea de a participa în politica și în viaţa publică a „persoanelor care au jucat roluri politice în fostul regim” și să prevină „abuzurile incidentale” precum scurgerea de informaţii în domeniul public. Propunerea urma să fie aplicată ofiţerilor acoperiţi și informatorilor ai fostului Departament III/III al Ministerului de Interne, responsabil pentru „protecţie internă”, singurul de a cărui existenţă deputaţii știau la acel moment. Odată ce celelalte patru directorate și șase departamente ale poliţiei politice (Allamvedelmi Osztaly) au devenit cunoscute, s-a cerut extinderea categoriilor lustrate, însă fără succes. Numele persoanelor lustrate ar fi fost făcute publice doar dacă colaborarea ar fi fost dovedită și persoana ar fi refuzat să renunţe la poziţia sa publică. Astfel, lustraţia nu aducea cu sine înlăturarea din funcţia publică, ci posibilitatea de a fi deconspirat public.

La 13 mai 1991, guvernul Antall a introdus în parlament prima sa propunere legislativă de lustraţie (nr. 2294) ce permitea investigaţii pentru a determina dacă categoriile prevăzute la Secţiunea 2 fuseseră ofiţeri de carieră, ofiţeri acoperiţi sau informatori ai Departamentului III/III. Secţiunea 2 permitea verificarea deputaţilor, miniștrilor și persoanelor numite de guvern; secretarilor de stat și directorilor din ministere; președintelui republicii; președintelui parlamentului și al Curţii Constituţionale; directorilor intreprinderilor de stat; ambasadorilor; guvernatorului și vice-guvernatorilor Băncii Naţionale și președinţilor băncilor în care statul era acţionar majoritar; magistraţilor, procurorilor și judecătorilor Curţii Supreme; primarilor de orașe, președinţilor de consilii locale și regionale; profesorilor universitari și șefilor de catedra; directorilor radioului, televiziunii, agenţiei de presa și a ziarelor cu un tiraj mai mare de 50,000 de exemplare. Președinţii republicii, parlamentului și Curţii Constituţionale și prim ministrul supervizau lustraţia cu ajutorul Ministerului de Interne și a Comisiei Parlamentare a Securităţii Publice. Persoana verificată era rugată să își prezinte demisia. Dacă refuza, procedura de demitere putea fi iniţiată. În cazul în care demisia nu era dată sau iniţiată, colaborarea era facută publică. Verificările erau operate de comisii de lustraţie formate din trei judecători. Legea a intrat în vigoare la 15 aprilie 1994. Şase luni mai târziu, Curtea Constituţională a cerut parlamentului să îndepărteze prevederile neconstituţionale ale legii până la 30 septembrie 1995 și să restrângă categoriile lustrate la cei numiţi de parlament sau care depuseseră jurământ în faţa parlamentului. Judecătorii și procurorii trebuia să fie excluși.

Legea a fost ulterior modificată prin Actul Parlamentului LXVII/1996. Noul Oficiu Istoric era custodele tuturor dosarelor secrete ce nu aduceau atingere securităţii naţionale. Serviciile de informaţii postcomuniste erau singurele în măsura să decidă ce materiale puteau fi transferate Oficiului. Legea a limitat lista categoriilor supuse lustraţiei la deputaţi, președintele republicii, membrii cabinetului, președintele și vice-președinţii Oficiului de Audit, avocatul poporului, membrii Curţii Constituţionale, președinţii și vice-președinţii Curţii Supreme, procurorul general și adjucţii acestuia, guvernatorul și vice-guvernatorii Băncii Naţionale, președintele și vice-președinţii Oficiului de Concurenţă. Acestora li se adăugau președinţii și vice-președinţii radioului, televiziunii și agenţiei de știri de stat „ce puteau influenţa opinia publică direct sau indirect”. În 2000, aceste categorii au fost extinse la reprezentanţi ai mass mediei si lideri ai partidelor politice ce primeau finanţare bugetară (prin Legea T/2298). Verificările trebuia să determine dacă acești funcţionari publici colaboraseră cu Departamentul III/III, singurul recunoscut drept braţul represiv al regimului comunist. Iniţial legea urma să expire la 30 iunie 2000, dar termenul limită a fost ulterior extins până în iunie 2004.

După ce în 2002 premierul Peter Medgyessy a fost acuzat că fusese ofiţer acoperit în Directoratul III/II (contrainformaţii), guvernul a introdus două noi propuneri legislative (T/541 și T/542). Prima, adoptată la 23 decembrie 2003, crea o nouă Arhiva Istorica a Serviciilor Publice de Securitate care devenea custodele tuturor arhivelor secrete comuniste și le punea la dispoziţia publicului interesat. Deoarece ofiţerii poliţiei politice colectaseră informaţie prin ordin de stat, nu în interes propriu, numele acestora era făcut public. Doar acele documente a căror publicare aducea daune statului postcomunist rămâneau secrete. Din nou, doar serviciile de informaţii puteau stabili care documente aduc atingere securităţii naţionale. A doua propunere, ulterior respinsă, permitea „desecretizarea colaborării cu serviciile secrete a persoanelor cu rol public” într-un efort de a revela nu trecutul, ci posibilitatea ca unii factori de decizie politică actuali să fie influenţaţi de fosta lor apartenenţă la poliţia politică. Iniţiatorii propunerii insistau că, dacă reprezentanţii mass mediei sunt supuși verificarilor, atunci și liderii sindicatelor și ai grupurilor religioase ar trebui să fie. Pentru ei, lustrarea bisericilor era justificată de rolul lor social și de formatori de opinie și de contribuţiile financiare pe care le primesc de la buget.

Prima comisie de lustrare a fost constituită în 1994, dar doi din cei trei judecători au fost ulterior îndepărtaţi pe motive de incompatibilitate. Din cei șase judecători numiţi în 1995, patru au devenit membri permanenţi, cărora li s-au adăugat cinci noi judecători în 2000. Comisiile nu dispun de arhiviști proprii și ca atare trebuie să se bazeze pe Oficiul Istoric. Comisiile pot adopta decizii declaratorii care sunt publicate și atestă că persoana a conlucrat cu poliţia politică, decizii dispensatorii ce admit existenţa informaţiilor incriminatorii, dar și faptul că acestea nu sunt suficiente pentru a proba activitatea, și decizii de terminare a procedurilor dacă persoana verificată a demisionat din funcţie sau și-a terminat mandatul între timp. Comisiile de lustraţie se bazează pe Codul Administrativ, persoanele verificate având drept de apel la tribunal. Comisia își formulează verdictele pe baza dosarelor secrete, primite iniţial de la Ministerul de Interne, sau a unor informaţii obţinute din alte surse. Iniţial comisia audia fiecare persoană verificată, dar după 2000 doar persoanele pentru care arhiva secretă conţinea informaţii incriminatorii au fost audiate. Colaborarea este dovedită de existenţa a două din următoarele piese: un angajament semnat, rapoarte de informaţii, onorariu sau fișă de evidenţă. Până în decembrie 2003, doar 7,872 persoane au fost verificate (342 voluntariind pentru verificare). O treime dintre cei verificaţi au renunţat la mandat, cam jumătate au primit dispensaţii, și numai cinci decizii au fost publicate. Se estimează că doar în jur de 500 de colaboratori au fost împiedicaţi să obţină funcţii publice.

Bulgaria

În Bulgaria lustraţia a fost o încercare de a-i impiedica pe liderii comuniști și ofiţerii poliţiei politice să ocupe poziţii importante în stat. Termenul a fost folosit pentru prima dată în 1991 de primul guvern al Uniunii Forţelor Democratice, dar spre sfârșitul anilor 90 era deja perceput ca incorect politic. Lustraţia a figurat iniţial în legea băncilor din 1992 (abolită în 1997), ce bara accesul la poziţiile de conducere din sistemul bancar a foștilor activiști de partid și a agenţilor și colaboratorilor poliţiei politice (Komitet za Durzavna Sigurnost sau KDS). Dezbaterea publică pe tema lustraţiei a început însă în decembrie 1992, când parlamentul a adoptat legea privind introducerea unor cerinţe adiţionale pentru membrii structurilor de conducere din instituţiile stiintifice și Comisia Supremă de Acreditare (așa numita lege Panev), condamnată de Partidul Socialist Bulgar ca persecuţie politică și vânătoare de vrăjitoare și abolită în 1995 de majoritatea parlamentară socialistă. Aplicată universităţilor, institutelor știinţifice și Academiei de Stiinţe, legea bara accesul la funcţiile de conducere, inclusiv șef de serviciu personal, a foștilor nomenclaturiști, ofiţerilor și informatorilor KDS-ului, și a celor care au predat discipline ideologice în școli (articolul 3). Tot în 1992 guvernul a formulat Legea decomunizării, o propunere de lustraţie care marginaliza anumite categorii de factori decizionali comuniști din poziţii de conducere în executiv, companii de stat, mass media și alte organizaţii. Președintele Jelev a criticat legea pe motiv că „reconcilierea naţională și reforma economică reprezintă adevărata decomunizare”. Căderea guvernului Uniunii la sfârșitul acelui an a pus capăt încercărilor de decomunizare, cu atât mai mult cu cât proiectul nu a primit susţinere populară. Noul guvern socialist nu a fost înclinat să redeschidă subiectul lustraţiei.

După ce preluat puterea în 1997, Uniunea a încercat să resusciteze tema lustraţiei printr-o propunere de constituire a unei comisii speciale autorizate să facă publică identitatea agenţilor secreţi din rândul clasei politice bulgare. Articolul 26 al legii privind radioteleviziunea publică din noiembrie 1998 prevedea că foștii agenţi și colaboratori ai poliţiei politice nu puteau fi membri ai nou-creatului Consiliu Regulator al Mass Mediei. În februarie 2002 consiliul a pierdut un membru, după ce acesta a fost demascat ca fost agent secret. Candidaţii pentru aceste poziţii sunt obligaţi să semneze declaraţii privind (ne)colaborarea lor cu poliţia politică. Condiţii similare se aplică membrilor de parlament și consiliilor locale după ce în 2001 legea privind alegerile membrilor de parlament, a primarilor și a consilierilor municipali a fost modificată. După propriile declaraţii, comisia specială a verificat toţi candidaţii propuși pentru a ocupa aceste poziţii, iar comitetele electorale regionale au publicat rezultatele acestor verificări. Este important să notăm că verdictele comisiei rămân simple recomandări și nu sunt urmate de înlăturarea celor dovediţi drept colaboratori din viaţa politică postcomunistă. Partidele politice nu sunt obligate să exludă de pe listele electorale pe cei demascaţi ca foști agenţi secreţi. Deși implementată doar la alegerile generale din 2001, legea a generat un scandal public în care integritatea unor cunoscute figuri publice (actori, regizori și jurnaliști) care și-au lansat carierele în comunism a fost pusă sub semnul întrebării.

Albania

O masivă triere a aparatului administrativ de stat, apreciată ca fiind cea mai dramatică din Europa de Est, a urmat victoriei electorale a Partidului Democrat. În decembrie 1991, guvernul de coaliţie dominat de democraţi a introdus legea relaţiilor de muncă (nr. 7526), ce a permis demiterea angajaţilor din întreprinderile și agenţiile de stat fără motiv explicit sau drept de apel. Organizaţia internaţională Human Rights Watch a estimat că legea a permis ca „favoritismul politic și personal să determine procesul”. Aproape 250.000 persoane – în mare parte simpatizanţi socialiști fără legătură cu structurile de conducere ale vechiului regim – și-au pierdut locul de muncă. După ce socialiștii au preluat puterea în 1997, la fel de mulţi angajaţi au fost demiși, expunând lustraţia albaneză criticii de a fi o simplă reglare de conturi mai mult decât un proces de reconciliere naţională. Politizarea administraţiei a fost atât de acută, încât după alegerile din 2005 premierul Sali Berisha a asigurat populaţia că un nou val de demiteri nu va urma.

În 1995, parlamentul albanez a adoptat două legi privind lustraţia: legea genocidului și a crimelor împotriva umanităţii comise în Albania în timpul regimului comunist din motive politice, ideologice și religioase (nr. 8001 din 22 septembrie, „legea genocidului”) și legea privind verificarea caracterului moral al oficialilor și al altor persoane conectate cu apărarea statului democratic (nr. 8043 din 30 noiembrie, „legea verificării”), ulterior amendată de decizia Curţii Constituţionale din 31 ianuarie 1996. Prima facie, aceste legi au avut intenţia de a proteja noua democraţie albaneză prin limitarea accesului la procesul politic a persoanelor cu tendinţe antidemocratice, dar de fapt ele au fost folosite de Partidul Democrat pentru a curăţa scena politică locală de persoanele antidemocrate și de cele care se ridicau împotriva sa.

Legea genocidului permitea condamnarea, prin intermediul procurorului general, a crimelor împotriva umanităţii comise de regimul comunist. Demnitarii comuniști puteau fi acuzaţi de crime împotriva umanităţii, nu doar de corupţie, cum fusese cazul înainte de 1994. Persoanele găsite vinovate erau excluse din posturi publice până în anul 2002 pe baza implicării lor personale în acte reprobabile. Până în ianuarie 1996, procurorul general a ordonat arestarea a 24 foști lideri comuniști, dintre care mulţi erau deja în ţnchisoare condamnaţi pentru implicarea în acte de corupţie. Succesorul lui Hodja, Ramiz Alia, a fost condamnat în 1994 pentru crime economice, eliberat în 1995 și rearestat în februarie 1996 în baza legii genocidului sub acuzaţia că ar fi ordonat încarcerarea a mii de cetăţeni înainte de 1991, uciderea celor ce încercaseră să părăsească ilegal ţara, deschiderea focului de către poliţie asupra celor ce au răsturnat monumentul lui Hodja din Tirana și uciderea a patru persoane pe 2 aprilie 1991 la Shkoder. Alia a fugit din ţară în 1997, înainte de a fi condamnat, dar alţi demnitari comuniști au primit sentinţe variind de la cinci ani la închisoare pe viaţă. Legea genocidului a permis și o lustraţie extrem de limitată. Persoanele dovedite a fi autori, conspiratori sau executori ai crimelor comuniste împotriva umanităţii și cei ce au deţinut anumite poziţii publice înainte de 31 martie 1991 nu puteau ocupa posturi în administraţia publică, justiţie sau mass media până în 2002. Poziţiile publice ce duceau la lustraţie erau cele de fost membru al conducerii Partidului Muncii și al Adunării Naţionale, președinte al Curţii Supreme, procuror general și ofiţer și informator al Sigurimi, dar nu cei ce au deţinut asemenea poziţii dar „au acţionat împotriva liniei oficiale sau s-au distanţat de ea în mod public” (articolul 3). Cu câteva excepţii notabile (Haxli Lleshi, fost președintele Adunării Naţionale, sau Manush Myftiu, fost vice-premier), cei găsiţi vinovaţi erau deja în închisoare și oricum nu ar mai fi putut ocupa posturi publice până în 2002.

Verificările au fost operate de un comitet cu drepturi exclusive de a folosi dosarele fostei Sigurimi și ale Partidului Muncii. Articolul 1 al legii verificării stabilea lista poziţiilor ce se aflau în atenţia comitetului: deputaţi, președintele republicii, membri ai aparatului de stat central și local, directori de instituţii bancare și financiare, ofiţeri de armată, membri ai poliţiei, serviciilor secrete și ai corpului diplomatic, judecători și procurori, rectori de universităţi, directori ai radio-televiziunii de stat. Comitetul determina apartenenţa persoanelor verificate la următoarele categorii: membri ai guvernelor comuniste, Politburoului, Comitetului Central, Consiliului Prezidenţial și ai Curţii Supreme, ofiţeri, agenţi și colaboratori ai Sigurimi și ai serviciilor externe de informaţii, ofiţeri din penitenciare și lagăre de muncă, denunţatori, investigatori, procurori și judecători implicaţi în procese politice (articolul 2). Comitetul includea șapte membri: președintele numit de parlament, vice-președintele și un alt membru numiţi de guvern, câte un membru numit de miniștrii justiţiei, de interne și ai apărării, și un membru numit de Serviciul Naţional de Informaţii (articolul 4). Teoretic comitetul era independent, însă practic marja sa de libertate a fost limitată, deoarece componenta îi era determinată de majoritatea parlamentară democrată. Lideri democratici precum Sali Berisha și Spartak Ngjela au recunoscut în 2005 că natura sa partizană a influenţat negativ eficacitatea și imaginea publică a comitetului. Dacă persoana investigată refuza să renunţe la poziţia publică, comitetul făcea public verdictul său, pe baza căreia guvernul putea să iniţieze procedura de demitere. Persoana investigată putea contesta decizia în termen de șapte zile în Curtea de Casaţie.

Articolele 7 și 9 ale legii verificării prevedeau ca toţi candidaţii la poziţiile din articolul 1 trebuiau verificaţi în prealabil de comitet. Un amendament ulterior a exceptat candidaţii la alegerile locale (60.000 persoane pentru 5.764 poziţii), incluzându-i pe cei pentru primării și prefecturi (800 pentru 64 poziţii). În cazul în care comitetul o includea într-o categorie prevăzută în articolul 2, persoana nu putea candida până în 2002. Dacă încerca să se inregistreze înainte de acea dată, comitetul îi dezvăluia public dosarul și informa Biroul Electoral, ce trebuia să împiedice candidatura. Verificările puteau fi iniţiate de instituţii, de membri ai partidului, în cazul liderilor politici, sau de persoana în cauză. Cei ce erau deputaţi la momentul promulgării legii au fost supuși verificîrii doar în cazul în care au candidat în alegerile din iunie 1996.

În primele luni de activitate, comitetul a recomandat ca 139 persoane (10% dintre candidaţii care în alegerile din mai 1996 au încercat să ocupe un loc în parlament) să nu candideze în alegeri. Dintre aceștia, 45 erau socialiști, 23 social democraţi, 3 democraţi, 11 reprezentau Alianţa Democrată și 13 Partidul Republican. Şapte dintre cei 11 lideri ai Partidului Socialist au fost declaraţi neeligibili (inclusiv Fatos Nano, Servet Pëllumbi și Kastriot Islami). Deoarece revelarea publică se putea face doar cu consimţământul persoanelor investigate, numele candidaţilor declaraţi neeligibili nu au fost făcute publice și astfel albanezii nu vor ști niciodată natura acuzaţiilor ridicate împotriva lor. Doar 57 dintre cei acuzaţi au contestat decizia. Curtea de Casaţie a dat dreptate numai la șapte dintre aceștia. Organizaţii internaţionale precum Human Rights Watch și OSCE au criticat termenul strâns de depunere a contestaţiilor, partizanatul comisiei de verificare și caracterul secret al verificărilor⁷.

Negocierile președintelui Berisha cu opoziţia socialistă din 1996 au dus la acceptarea unui compromis prin care candidaţii la alegerile locale, dar nu cei pentru funcţiile de primar și prefect, au fost exoneraţi de verificare. Protestele populare ce au urmat căderii schemelor piramidale au dus la formarea unui guvern de „reconciliere naţională” și organizarea de noi alegeri generale în iunie 1997. Un nou „contract politic” amenda legile lustraţiei prin legile nr. 8215 și nr. 8220. Doar foștii membri ai Politburoului, foștii agenţi secreţi și cei vinovaţi de crime împotriva umanităţii urmau a fi lustraţi. Miniștri comuniști ca Fatos Nano și Skendër Gjinushi au putut candida în alegeri. Cu o majoritate parlamentară, socialiștii au putut folosi lustraţia în propriul lor avantaj, reorganizând administraţia centrală, justiţia, universitaţile și mass media publică și înlocuind simpatizanţii democraţi cu proprii lor membri. La cererea noilor procurori numiţi de socialiști, tribunalele au reexaminat acuzaţiile de crimă împotriva umanităţii ridicate împotriva unor oficiali comuniști ca Ramiz Alia, Hekuran Isai and Simon Stefani. În octombrie 1997 Curtea Suprema i-a achitat pe toţi pe motiv că nu puteau fi trași la răspundere pentru fapte recunoscute ca legale în momentul în care au avut loc. La 15 ianuarie 1998, președintele Nafiz Bezhani al noul comitet de verificare numit de socialiști a cerut parlamentului să modifice legea verificării, restrângând numărul cazurilor supuse lustraţiei de la toţi agenţii secreţi doar la șefii Ministerului de Interne și ai Sigurimi. Judecătorii și procurorii comuniști nu mai erau lustraţi, iar colaborarea cu Sigurimi era pedepsită doar dacă se referea la investigaţiile de natură politică. În mai 1998, comitetul a anunţat că a verificat 3.000 demnitari și a recomandat lustrarea a doar 81 dintre ei. Nu este clar câţi dintre aceștia și-au pierdut posturile. Ulterior, comitetul nu a mai funcţionat, iar la 31 decembrie 2001 legea verificării și-a încetat aplicarea.

Slovenia

În Slovenia, lustraţia a luat forma amendamentului UDBa (Udbovski Amandma), a rezoluţiei privind ilegalitatea regimului totalitar comunist și a legii privind suprimarea consecinţelor regimului totalitar comunist (așa numita lege a lustraţiei). Nici una dintre aceste initiaţive nu a avut succes.

Amendamentul UDBa, propus în iulie 1992 și aplicat legii alegerilor parlamentare, căuta să blocheze posibilitatea ca foștii colaboratori secreţi să ocupe fotolii în Adunarea Naţională. Amendamentul stipula că, înaintea alegerilor și a acceptării unei poziţii, fiecare candidat să semneze o declaraţie scrisă detaliind colaborarea, înainte de alegerile din primăvara lui 1990, cu poliţia politică (Sluba Dravne Varnosti sau SDV) și serviciile de inteligenţă iugoslave sau străine. Cei care admiteau o asemenea colaborare nu mai puteau candida pentru un fotoliu parlamentar, iar cei care minţeau în privinţa trecutului lor printr-o declaraţie falsă își pierdeau poziţia. Declaraţia era un document public înregistrat la Comisia Electorală. În septembrie 1992, amendamentul a fost respins de parlament. Coaliţia DEMOS care a dominat scena politică în anii 1990-1992 a preferat să se concentreze asupra crimelor comuniste comise în al doilea razboi mondial sau împotriva rezistenţei interne. Eforturile sale au contribuit la reabilitatea victimelor proceselor politice din anii 40, la reconsiderarea rolului colaboratorilor și partizanilor și la restituirea proprietăţilor naţionalizate după război. Însă DEMOS nu a vrut, și poate nu a putut, să analizeze activitatea poliţiei politice iugoslave din alte perioade ale dominaţiei comuniste sau a liderilor politici comuniști ce au făcut abuz de putere. În 1992 cabinetul lui Drnovsek a creat o Comisie Parlamentară de Investigare a Crimelor de Masă Postbelice, a Proceselor Dubioase și a Altor Iregularităţi. Comisia a operat între 1992 și 1996 sub conducerea vice-premierului Joe Punik, dar nici unul dintre rapoartele sale nu a fost făcut public⁸.

În 1997 forţele de centru-dreapta au ridicat iar problema lustraţiei. Înaintea alegerilor din acel an social democraţii și creștin democraţii au înaintat parlamentului două documente: rezoluţia privind ilegalitatea regimului totalitar comunist și așa numita lege a lustraţiei. Ministrul Apărării Jan Janza a sus-ţinut că NATO cerea Sloveniei să-și confrunte demonii trecutului comunist înainte de a i se putea încredinţa secretele alianţei. Public s-a considerat că insuccesul ţării de a fi admisă printre primele candidate NATO din Europa de Est se datora lipsei lustraţiei. Pe 26 noiembrie 1997 legea lustraţiei a fost respinsă de parlament cu 57 voturi contra și doar 22 pentru. Doar 79 dintre cei 90 membri ai parlamentului au participat la vot. Discutată în aceeași perioadă, rezoluţia condamna fostul regim, fără a prevedea sancţiuni contra indivizilor sau instituţiilor asociate acestuia. Conform rezoluţiei, în Slovenia perioada comunistă se împărţea în trei etape: etapa totalitară, etapa socialist realistă și etapa socialismului cu faţă umană. Partidul Comunist era făcut responsabil pentru susţinerea pe care o acordase regimului. După cinci zile de dezbateri, rezoluţia a fost respinsă cu 44 voturi contra și 42 pentru, într-o atmosfera de apatie publică. Proiectul lustraţiei a fost ulterior abandonat în Slovenia.

Ţările est europene au urmat căi diferite în ce privește metodele concrete de lustraţie, atât în ce privește sancţiunile pe care aceasta le atrage după sine, cât și categoriile sociale vizate pentru înlăturare. Serviciile secrete, judecătorii și procurorii, și clasa politică au fost segmentele cel mai adesea verificate. Dar dacă toate procesele de lustrare au inclus verificarea, nu toate au inclus sancţiuni pentru deconspirarea ca fost instrument al represiunii comuniste. Prin urmare, doar în unele ţări procesul de lustraţie a dus la curăţirea elitelor postcomuniste de activiștii de partid comunist și de agenţii și colaboratorii secreţi ai poliţiilor politice secrete.

Acest articol prezintă sumar rezultatele unei cercetări comparative coordonate de Centrul de Studii Postcomuniste de la Universitatea St. Francis Xavier și generos finanţate de Social Sciences and Humanities Research Council of Canada, la care au participat dr. Nadya Nedelsky (USA), dr. Robert Austin și dr. Gary Bruce (Canada), dr. Momchil Metodiev (Bulgaria) și dr. Renata Uitz (Ungaria). Le mulţumesc dr. Maria Los, dr. Dariusz Stola și istoricilor Institutului pentru Memorie Naţională din Varșovia pentru sugestii și completări și numeroșilor oameni politici din toate ţările discutate care au oferit informaţie.

NOTE

LAVINIA STAN – Associate Professor, St. Francis Xavier University, Canada. Apariţii recente: Lavinia Stan and Lucian Turcescu, eds., 1989-2009:Incredibila aventura a democraţiei după comunism (Iaşi: Editura Institutului European, 2010); Lavinia Stan and Lucian Turcescu, Religion and Politics in Post-Communist Romania (New York: Oxford University Press, 2007); Lavinia Stan, ed., Transitional Justice in Eastern Europe and the Former Soviet Union: Reckoning with the Communist Past (London: Routledge, 2009).

 sus