Mitologii, ideologii

Realismul între știință şi ideologie

SILVIU PETRE¹
[National School of Political and Administrative Studies Bucharest]

ȘERBAN FILIP CIOCULESCU
[Institute of Political Science of Defence]

Abstract:
Sovereignty is defined as the external behaviour of a state personalized by its elite after gaining the consensus of the public. Seldom between decision making and public approval there are many intermediate actors such as lobbies and group interest. In a country such as USA many complain what they called the hijacking of public interest by particular lobby organizations. Stephen Walt’s and John Mearsheimer’s book, Israeli lobby and US foreign policy are some of these voices. Aggressively attack because of its supposedly anti-Semitic character, few have noticed its broader and more cerebral stake: that of raising a call for a realist and prudent American diplomacy, free from the temptation of tangling alliances and military unwanted adventures.

Keywords: Stephen Walt; John Mearsheimer; Tony Judt; Israel Lobby; Realism

Introducere

Viaţa unei teorii sau şcoli de gândire tinde să se desfăşoare între ştiinţă şi ideologie. Dacă în faza incipientă, exploratorie fronda sa împotriva ideilor mai vechi clamează un caracter ştiinţific, odată consacrată, noua teorie tinde să se ideologizeze pentru a-şi spori şi perpetua întâietatea.

Măsura în care cele de mai sus sunt adevărate este pusă în discuţie de reacţiile create de controversata lucrare la două mâini a autorilor americani: Stephen Walt şi John Mearsheimer: Lobby-ul israelian şi politică externă a SUA². Având pretenţii ştiinţifice şi venind din partea unor analişti reputaţi şi nu a vreunui demers bombastic jurnalistic, cartea celor doi a generat polemicile aprinse dincolo de tema tratată în ea. De curând, recenzia cărţii lui Gilad Atzmon, The Wondering Who? de către John Mearsheimer a realimentat un ciclu al neînţelegerilor sau atacurilor personale niciodată extins cu adevărat în ultimii 6 ani.³ Atacurile la adresa tezei lor merg cel mai adesea către invocarea celui mai mic numitor comun al înţelegerii care este anti-semitismul până la acuze cerebrale care ţin de metodologia folosită de cei doi.

În spiritul adevărului şi obiectivităţii, menţionăm faptul că Walt şi Mearsheimer, conştienţi de aspectul foarte „sensibil” al tematicii alese de ei, precizează încă de la începutul studiului lor că „unii cititori vor considera deranjantă această analiză, deşi datele pomenite aici nu sunt de regulă contestate în mediul academic.” Încercând să se pună la adăpost de inevitabilele acuzaţii de anti-semitism, ei mai arată şi că aceste date sunt bazate substanţial pe cercetările unor academici şi jurnalişti israelieni. Desigur, criticii teoriilor celor doi nu se lasă „adormiţi” de asemenea argumente pro domo, pe care le consideră simple perdele de fum.

Astfel, Walter Russell Mead, autor de istorie americană găseşte drept punct vulnerabil al tezei vaga definiţie a noţiunii de lobby- consecinţa fiind săvârşirea erorii de compoziţie. Lobby-ul israelian ar deveni astfel un passe partout explicativ pentru toată politica americană în Orientul Mijlociu. Alan Dershowitz, avocat şi militant civic reproşează tezei trunchierea datelor; scoaterea din context a unor afirmaţii şi, mai grav decât atât, lezarea rigorii academice de către W&M prin citarea unor surse dubioase luate de pe site-uri radicale.⁵

Alte nume importante au stat de partea celor doi, precum fostul preşedinte Jimmy Carter, consilierul acestuia de la acea vreme, Zbigniew Brzezinski sau istoricul laureat Pulitzer Tony Judt. Ironic, poate cei mai mulţi apărători ai tezei sunt tocmai intelectuali de origine evreiască, dacă este să conferim discuţiei un caracter inter-etnic: de la ante-numitul Judt la jurnalişti sau politologi precum Milton Viorst, Daniel W.Drezner sau Robert D.Kaplan.⁵

Dialogul este oricum complex şi complicat, meritând comparaţia cu un război de gherilă. Este complex datorită multitudinii de factori şi variabile implicaţi, dincolo de competenţa profesională a unui singur om. Complicat din cauza tendinţei extreme spre ideologizare a conotaţiilor, generându-se astfel o spirală de neînţelegeri, voite şi nevoite sau atacuri la persoană.⁶

Acuzaţiile de antisemitism au deturnat discuţia către acest aspect, cu o încărcături emoţională ridicată, ducând la trecerea în planul doi a fundamentelor teoretice aflate la baza proiectului W&M. Mai puţini au fost aceia care au sesizat şi latura mai profundă a tezei avansate de Walt şi Mearsheimer, dacă se ţine cont de faptul că cei doi sunt renumiţi pentru aportul lor la dezvoltarea teoriei relaţiilor internaţionale. Studiul lor de caz poate fi citit ca făcând parte dintr-un proiect ambiţios de redefinire a realismului.⁷

Teoria relaţiilor internaţionale între ştiinţă şi partizanat

Dominant mai ales între anii 1940-1975, realismul ca paradigmă ştiinţifică avea în vedere înţelegerea rolului Statelor Unite şi Occidentului într-o lume profund instabilă. Din punct de vedere prescriptiv, realismul poate fi considerat în secolul XX drept o apologie a pesimismului. Avându-şi rădăcinile filosofice în autori precum Tucidide, T. Hobbes şi Niccolo Machiaveli, realismul este sceptic din start cu privire la orice posibilitate de progres în relaţiile internaţionale. Pesimismul este ancorat, desigur, fie în caracterul presupus intrinsec negativ al naturii umane (lăcomia de putere, agresivitatea, egoismul), fie în presiunile sistemului internaţional asupra actorilor statali, fapt ce nu permite decidenţilor să fie buni şi morali, fără riscul de a îşi pune în pericol propriile state şi populaţii. Desigur, cercetătorii relaţiilor internaţionale, şi în general ai ştiinţelor sociale, nu sunt aidoma celor din ştiinţele exacte (ale naturii), ei nu se pot detaşa complet de obiectul de studiu (omul, societatea), fiind la rândul lor „captivii” unor epoci şi a unor societăţi anume. De aceea, evenimentele trăite în direct le influenţează adesea decisiv doctrinele. Nu este poate exagerat a constata o simetrie ciclică a recurenţei realismului în vecinătatea câte unui război civil sau a unuia inter-statal de amploare. Tucidide, Machiavelli, Hobbes, Richelieu, Bismarck, Alexander Hamilton şi Abraham Lincoln poate, Raymond Aron, George Kennan şi Morgenthau au trăit sau scris în preajma unui mare şi prelungit conflict. Că este vorba despre certurile ducilor italieni în secolul renascentist, de Războiul de Treizeci de ani ori de cel Civil Englez, de carnagiile Primului Război Mondial sau de „religiile seculare” care s-au confruntat pe tot timpul Războiului Rece (1917-1989, şi aici preluăm cronologia lui André Fontaine), Realismul a fost o subspecie a scepticismului, pesimismului sau cvietismului. Cvietismul- termen ce trimite spre o sectă franceză de secol XVII, descrie poate cel mai bine ca atribut realismul personal- acela de a te concentra pe propria perfecţionare decât pe încercarea de a schimba lumea.⁸ Transpus în imperativele state-buildingului sau ale balanţei de putere, realismul a căutat sustragerea agenţilor (fie ei indivizi ori state) din anarhia naturală. Realiştii, fiind pesimişti, susţineau că starea de natură nu poate fi depăşită, anarhia fiind un dat endogen, peren. Alternativa la anarhie putea fi doar una – imperiul – însă cum realiştii urmăreau supravieţuirea entităţilor de tip statal, ei ofereau reţete de supravieţuire statelor ameninţate de înglobarea forţată în imperii. Dacă războiul este o constantă a umanităţii, singura soluţie pentru a „îmblânzi” anarhia era aplicarea riguroasă, aproape matematică, a balanţei de putere, după cum H. Morgenthau a subliniat adesea.

Dacă o asemenea perspectivă are nişte merite în perioadele tulburi, în cele de calm şi rutină, realismul pierde argumentul cu oponentul său dialectic- idealismul politic. Cele două sunt opuse într-o chimie continuă tocmai pentru că explorează două moduri de a vedea realitatea: ca substantiv sau ca verb. Ca substantiv, realitatea este mediul obiectiv care constrânge acţiunile indivizilor. Ca verb, realitatea ca produs al lui a realiza semnifică triumfalismul şi optimismul schimbării mediului prin forţele individuale.

De aici fiecare cu neajunsurile şi excesele sale. Realismul omagiază Westphalia dar nu spune nimic despre imoralitatea construirii Versailles-ului. Idealismul distruge Bastilii dar nu intuieşte Teroarea sau bonapartismul. I se reproşează adesea Realismului că este vinovat de perpetuarea mentalităţilor agresive, militariste ale liderilor statali, printr-un soi de mecanism al profeţiei auto-împlinitoare, deoarece fie are generaţie de elite statale este educată de anterioara, direct cu învăţături realiste. Ar fi nevoie aşadar de o „spargere” a cercului vicios al educaţiei realiste.⁹

Dacă este însă să vorbim despre cazul american, atunci filozofia politică a Părinţilor Fondatori se cere văzută în conjunctura întemeierii Republicii. Aflate în război cu monarhia britanică dar si cu indienii, proclamând libertatea umană universală într-un societate de latifundiari sclavagişti, oamenii de stat americani au adoptat un tip de gândire care se află mereu la mijlocul între realismul şi liberalismul clasice europene. Utopianismul reproşat de către europeni americanilor, nu era decât expresia condiţiilor naţionale ale acestora din urma; dilema de a-şi conserva statutul neutral (the City on a hill) sau cel de a crea lumea după propria imagine. Realiştii europeni care au imigrat în America începând cu anii ’40 (Morgenthau, Kissinger, Stanley Hoffmann, Edward Luttwak) au încercat să aducă patina prudenţei într-o politică externă pe care o considerau naivă şi neîndemânatică.

După Războiul Rece, moştenirea celor mai sus menţionaţi s-a întâlnit cu filozofia altui grup de autori americani care, deşi semnificativ diferiţi, au devenit adepţii unui soi de neoizolaţionism. (Aici includem fie mercantilişti precum Robert Gilpin preocupat de efectul nociv al investiţiilor făcute de corporaţiile multinaţionale americane în exterior; libertarieni precum Ron Paul¹⁰ sau Murray Rothbard care găseau creşterea statului american drept cauză a opresiunii atât domestic cât şi exterior sau vechi politicieni şi comentatori ca Pat Buchanan critic al imigraţiei şi pierderii identităţii americane). Vectorul unificator a fost printre alţii Samuel Huntington, atent în ultima parte a carierei sale la chestiunile identitare şi rolul acestora în modelarea relaţiilor internaţionale. Ca elevi ai săi, Stephen M.Walt şi John Mearsheimer, se află pe acelaşi curs.^{11 12}

În ultimii zece ani cel puţin, în opoziţie cu neoconservatorismul,¹³ cei doi s-au exprimat împotriva extinderii războiului contra terorismului în Irak.¹⁴ Manifestul semnat împreună cu Kenneth N.Waltz şi alţi gânditori realişti pionerează manifestul unui alt tip de containment: unul pe care America ar trebui să şi-l impună sieşi, ca singur remediu contra hibrisului imperial, par să spună semnatarii.¹⁵ Opunându-se celor ce susţineau opţiunea războiului contra Irakului în 2002-2003 (de pildă lui Kenneth Pollack¹⁶), W şi M susţineau că în realitate Saddam nu e un lider complet iraţional, nicidecum un al doilea Hitler, el putând fi descurajat şi presat eficient prin containment.¹⁷

Reclamarea ştiinţei sau ideologizare?

Ecartul care desparte realismul, şi într-un sens mai larg dezbatarea neo-neo din anii ’80-’90 de teoriile critice provine din moduri diferite de citire a textelor. Pentru raţionalişti ca gen şi realişti ca specie teoria are o valoare neutru axiologică. Pentru ei scopul filozofilor este în primul rând acela de a examina şi înţelege lumea, mai mult decât a o schimba. Pentru critici în schimb, tributari temei intelectualului, textul nu are doar o valoarea descriptivă ci şi una cât se poate de prescriptivă, de normativă.¹⁸ De aceea autorul are o responsabilitate morală. Astfel, spun criticii, realişti se fac vinovaţi de make-up-ul ideologic al complexului militaro-industrial. Scriind despre război şi anarhie dintr-o poză pesimistă nu ar fi făcut decât să dea apă la moară militarismului. Altfel spus, realiştilor li se reproşează că pretenţia neutralităţii axiologice de care aceştia ne asigură este cât se poate de falsă, ei înşişi nefiind altceva decât apologeţii (poate inconştienţi) ai realpolitikului căruia i-au dedicat operele şi „vinovaţi” pentru perpetuarea acelor self-fulfiling prophecies axate pe conflictul inevitabil şi chiar benefic pentru societăţi, într-un sens mai degrabă „darwinist”.

Concentrându-ne numai asupra cărţii lui Walt şi Mearshheimer- Lobby-ul israelian.., perspectiva critică îi poate acuza pe autori de instigare la rasism, numai prin simpla cercetare a unei teme inflamabile.

O asemenea linie de investigaţie, deşi are doza sa de dreptate trebuie corectată prin două precizări suplimentare:
a) despre mai toţi marii filozofi se poate afirma că au girat prin scrierile lor fapte controversate, reprobabile: Platon devine inginerul gulagurilor de secol XX (cel puţin în cheia popperiană), Machiavelli se face vinovat pentru noaptea Sfântului Bartolomeu,¹⁹ Rousseau pentru Teroare, Clausewitz pentru măcelul primului război mondial, Marx pentru stalinism iar Mises pentru toate neajunsurile liberalismului.
b) Numărul intelectualilor realişti prezenţi în administraţiile americane postbelice a fost limitat. Cu excepţia lui Hans Morgenthau, Henry Kissinger şi a lui George Kennan o scurtă perioadă, realismul ca metodologie nu s-a tradus într-un militantism practic. Într-o mult mai mare măsură se poate vorbi despre liberali transnaţionali asemenea lui Joseph Nye Jr. care a servit în administraţiile Jimmy Carter şi Clinton; Zbigniew Brzezinski- Carter şi Obama sau postructuralişti asemenea lui Robert W.Cox implicat în Organizaţia Internaţională a Comerţului.²⁰

De asemenea, în relaţia dintre universitate, Pentagon şi complexul militaro-industrial din anii ’40-’60 mult mai importanţi şi mai influenţi au fost matematicieni şi logicieni precum Vannevar Bush, John Nash Jr, Thomas C.Schelling şi Kenneth Arrow.²¹

Cum răspund realiştii în faţa valului de provocări (şi aici referinţa este în special la duoul Walt&Mearsheimer)? Prin două mijloace:
A. Reajustarea metodologiei pentru a cuprinde criticile care se referă la trecerea într-o lume postwestphaliană în care statul ca actor monolitic, raţional şi suveran nu mai e valabilă.
B. Transformarea lor din scolastici ai turnului de fildeş, care este de multe ori spaţiul academic, înspre intelectuali publici şi comentatori ai vieţii cotidiene.

Stanley Hoffmann constata la un moment dat, reflectând asupra teoriei relaţiilor internaţionale ca ştiinţă pur americană la faptul că autorii sistemici/sistemişti se ocupă mult prea mult de marile probleme fără a reuşi să integreze în preocupările lor şi analiza de politică externă zi cu zi. Din perspectiva sociologiei intelectualităţii, publicarea Lobby-ului poate fi văzută şi ca începutul unei noi repoziţionări a adepţilor şcolii realiste în peisajul mediatic. Interviurile acordate în emisiuni precum Conversaţii cu Istoria (Harry Kreisler) sau Democracy Now (Amy Goodman) ori postările frecvente de pe blogul lui Stephen Walt sunt dovezi în această direcţie.²²

În ceea ce îi priveşte pe Walt şi Mearsheimer, aceştia au revenit cu un nou articol²³ pe tema lobby-ului israelit, de fapt un răspuns dat unui articol al lui Jerome Slater din revista Security Studies. Slater, deşi un critic la fel de feroce al politicii americane din Middle East, le reproşa că au definit prea larg lobby-ul, că i-au exagerat importanţa, în realitate pro-israelitismul din politica externă americană fiind datorat în special relaţiilor şi afinităţilor culturale şi religioase între o parte însemnată a naţiunii americane şi evrei, fiind vorba de un larg sprijin popular al americanilor, de care nici un polician nu poate să nu ţină seama.²⁴ W&M răspund argumentat că dacă grosul americanilor s-ar identifica cu statul evreu, nu ar mai fi nevoie ca faimosul lobby, mai ales AIPAC-ul, să fie atât de activ şi de insistent. În plus, Slater a confundat cauza cu efectul: dacă atât de mulţi americani simpatizează cu Israelul, asta de datorează în bună măsură eforturilor lobby-ului, nu invers! În plus, deşi mulţi americani sunt pro-israelieni, ei totuşi exprimă adesea opinii critice la adresa politicilor israeliene şi sunt aşadar mai critici decât reprezentanţii lor din Congres. Sondaje de opinie serioase, din anul 2003, au arătat că circa 60% din americani doreau chiar o suspendare a sprijinului dat Israelului, dacă acesta nu depune eforturi reale de a soluţiona conflictul cu palestinienii, iar 73% doreau că SUA să se situeze neutru faţă de Israel şi de palestinieni. Chiar dacă dintre aceşti americani o parte simpatizează totuşi Israelul, în general, nu se poate spune că politicienii americani se sprijină pe o zdrobitoare majoritate cînd iau măsuri pro-Israel, ba chiar din contră! Prin urmare, „lobby-ul este forţa conducătoare din spatele relaţiei speciale”²⁵ dar, pe măsură ce tot mai mulţi americani (inclusiv din cei ce simpatizează cu Israelul) conştientizează şi partea de vină a statului evreu în conflictul din Middle East, va fi tot mai greu pentru lobby să nu îşi rafineze şi întrucâtva obiectiveze discursul şi acţiunile. Ceea ce ar fi în bemeficiul societăţii americane, finalmente!

Ce observăm? Că doi clasici ai neorealismului (unul ofensiv, altul defensiv, dar este mai mult o problemă de poziţionare în cadrul curentului doctrinar) sunt extrem de atenţi la factorii scenei politice interne, la structurarea opiniei publice pe simpatii şi antipatii, la efectele grupurilor de presiune asupra decidenţilor, elemente ce duc cu gândul mai degrabă la bazele ştiinţifice ale Foreign Policy Analysis decît la neorealismul structural rigid al lui Kenneth Waltz, cu insistenţa sa excesivă pe rolul factorilor macro-sistemici. Aşadar, dintr-un punct de vedere „behaviorist”, ar fi un plus de ştiinţificitate, o încercare de a păstra realismul relevant şi „viu”, capabil să se supună testului popperian al falsificabilităţii.

Cum va fi afectat chipul dezbaterilor în relaţiile internaţionale rămâne de văzut. Însă aducerea realismului mai aproape de realitate nu poate fi decât benefic pentru intimitatea ştiinţei cu interesul public. Esenţa realismului se regăseşte la urma urmei în chiar etimologia cuvântului: res=lucruri. Într-un asemenea caz, realismul ca disciplină a realităţii ne aminteşte că universul are o inerţie proprie iar voinţa noastră de a personifica mediul înconjurător are clar nişte limite.

Bibliografie
ARIENZO, Alessandro, BORRELLI, BORRELLI, Gianfranco , Anglo-American Faces of Machiavelli, Milano: Polimetrica, 2009
BULL, Hedley, ALDERSON, Kai , HURRELL, Andrew , Hedley Bull on international society, Great Britain:Palgrave Macmillan, 2000
COYLE, Martin, Niccolò Machiavelli’s The prince: new interdisciplinary essays, Manchester University Press, 1995
EDKINS, Jenny,  VAUGHAN-WILLIAMS, Nick , Critical theorists and international relations, Routledge/Taylor & Francis, 2009
GREENBERG, Daniel S., The politics of pure science, Chicago: University of Chicago Press, 1999
GREENBERG, Daniel S., Science, money, and politics: political triumph and ethical erosion,
Chicago: University of Chicago Press, 2001
GUSTON, David H., Between politics and science: Assuring integrity and productivity of research, Cambridge: Syndicate of the University of Cambridge, 2000
JARVIS, Darryl, International relations and the challenge of postmodernism: defending the discipline, University of South Carolina Press, 2000
KEOHANE, Robert O. (ed): Neorealism and its critics, New York: Columbia University Press, 1986
MEARSHEIMER, John J., WALT, Stephen M., Lobby-ul israelian şi politica externă a Statelor Unite, Prahova: Antet, 2006
SAREWITZ, Daniel R., Frontiers of illusion: Science, technology, and the politics of progress, Philadelphia: Temple University Press, 1996
SMITH, Mark C. , Social science in the crucible: the American debate over objectivity and purpose, 1918-1941, Duke University Press, 1994

Articole ştiinţifice
Alan Dershowitz, Debunking the Newest – and Oldest – Jewish Conspiracy: A Reply to the Mearsheimer-Walt “Working Paper”, Harvard Law School, April 2006, http://www.comw.org/warreport/fulltext/0604dershowitz.pdf
J.J. Mearsheimer, S.M. Walt, „Is it love or the lobby? Explaining America s Special Relationship with Israel”, in Security Studies, 18, 2009, 58-78.

Articole jurnalistice
Henry Farrell, Drezner on political science methodology and Walt/Mearsheimer
The Monkey Cage, February 21, 2008, http://themonkeycage.org/blog/2008/02/21/drezner_on_political_science_m/
Mark J.Lacy, A History of Violence: Mearsheimer and Walt’s Writings from ‘An Unnecessary War’ to the ‘Israel Lobby’ Controversy, Geopolitics
13, Issue 1: 2008, http://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/14650040701783326
Daniel W. Drezner, Defending the Realist Interest: Policy Advocacy and Policy Planning in an Anarchical World, November 2009, http://danieldrezner.com/research/defendingrealistinterest.pdf
Robert D.Kaplan, Why John J. Mearsheimer Is Right (About Some Things), The Atlantic, January/February 2012, http://www.theatlantic.com/magazine/archive/2012/01/why-john-j-mearsheimer-is-right-about-some-things/8839/

SILVIU PETRE – Doctorand SNSPA și cercetător la Centrul de Studii Est-Europene și Asiatice din cadrul SNSPA. Domeniul său de interes este studiul securităţii..

ȘERBAN FILIP CIOCULESCU – Doctor în știinţe politice și cercetător la Institutul de Știinţe Politice ale Apărării și Istorie Militară din cadrul MApN. Domeniul său de interes este studiul securităţii..

 sus