Alegeri locale 2012

Noile tendințe repetitive
O analiză contextuală a alegerilor locale 2012
 

DAN PAVEL
[The University of Bucharest]

Abstract:
The author considers that 2012 local elections in Romania marked the beginnings of a new party system and political system. 2012 was the year of popular movements and street protests, asking for political change. For the first time in post-communism, the coalition in power was defeated in Parliament with a censorship motion, followed by a new government, made from the previous opposition parties. In 2008, the party system moved towards tripartidism, but now the anti-system party is back, with a strong populist appeal. Romania passed already „he two-turnover test” (in 1996 and 2000), in 2004 it was already the third turnover, but the big question remains: if the 2012 will mark the fourth turnover, why democracy is not yet consolidated?

Keywords: local elections; party system; political system; status quo vs breakthrough; turnover and democracy consolidation

Alegerile locale din 2012 au marcat un moment de cotitură în politica românească postcomunistă. Pentru a înţelege corect semnificaţia lor, este necesar un exerciţiu de analiză politică. Analiza politică înseamnă însă infinit mai mult decît simpla menţiune a rezultatelor electorale şi înşirarea compilativă a tabelelor cu număr de voturi, număr de mandate, procente de voturi şi mandate. Mai periculoasă decît abordarea strict cantitativistă este confundarea analizei politice cu emiterea de judecăţi de opinie asupra actorilor politici, proprie comentariului politic şi jurnalisticii, dar care la noi s-au substituit analizei, deşi ignoră simptomatic biblioteci întregi din literatura de political science. Fenomenul face parte integrantă din degradarea profesională şi morală care afectează anumite domenii ale vieţii intelectuale, culturale şi sociale autohtone. Tocmai de aceea, acest text încearcă în mod programatic să ofere o abordare care să depăşească limitele semnalate.

Unul dintre clişeele politice anglo-saxone pătrunse în mediile „politologice” semidocte autohtone spune că „All politics is local”. În realitatea politică a fostelor state comuniste din Europa Centrală şi de Est, ca de altfel în cea mai mare parte a Asiei, Americii Latine şi Africii – adică în cea mai mare parte a lumii contemporante – lucrurile stau cam altfel. Şi sînt mult mai complicate. În cea mai mare parte a sistemelor politice din „restul lumii”, politica se face de la centru, deciziile fiind luate de o mînă de oameni¹, iar democraţia locală ori democraţia directă are un rol mai degrabă limitat. Democratizarea este un proces global, dar cu semnificaţii legate mai degrabă de criteriile soft ale consolidării democratice – precum „testul dublei alternanţe”. Pe măsură ce reinventăm political science, descoperim că alegerile locale sînt îndeobşte confimări ale status-quo-ului din sistemul de partide, iar într-un sens mai larg din sistemul politic. În particular, inerţia totalitară acţionează în anumite foste ţări comuniste, iar într-un alt sens puterea guvernării centralizate, care distribuie resursele în conformitate cu sistemele clientelare, creează alte inerţii.

Cu toate acestea, regula(ritatea) alegerilor locale nu este absolută, iar cînd este încălcată se întîmplă lucruri spectaculoase: alegerile locale pot fi anticipări sau chiar reprezintă un set variabile independente² care produc transformări ale sistemului de partide şi - direct sau indirect - transformări ale sistemului politic (variabilele dependente). Dacă este vorba de modul indirect, sistemul de partide devine o variabilă intermediară. Din fericire pentru analiza politică, în alegerile locale din 2012 s-au manifestat tendinţe de schimbare fundamentală a celor două sisteme. Schimbările din sistemul de partide şi din sistemul politic ale anului 2012 s-au petrecut într-un context istoric special. Anul 2012 a fost din punct de vedere politic extrem de bogat în evenimente spectaculoase, premiere şi răsturnări de situaţii. Pentru prima dată în istoria postcomunistă a României, a fost votată în Parlament o moţiune de cenzură a opoziţiei soldată cu înlăturarea reală a guvernului partidului/coaliţiei aflate la putere³. Pe 27 aprilie 2012, guvernul condus de Mihai Răzvan Ungureanu a căzut, în urma adoptării moţiunii de cenzură înaintate de Uniunea Social Liberală, cu 235 de voturi pentru, 9 voturi împotrivă şi 4 voturi anulate (s-au abţinut de la vot parlamentarii partidelor din arcul guvernamental – Partidul Democrat-Liberal/PD-L, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România/UDMR şi Uniunea Naţională pentru Progresul României/UNPR).

Faptul că pentru prima dată în politica postcomunistă a fost înlocuită de la putere o coalitie de o altă coaliţie (sau alianţă⁴), aflată în opoziţie, înaintea alegerilor legislative, a fost doar parţial consecinţa luptelor parlamentare. Explicaţia integrală trebuie căutată în „programul” mişcărilor sociale de stradă începute în ianuarie 2012, la Târgu Mureş, declanşate iniţial datorită înlăturării nedrepte din funcţie a subsecretarului de stat din Ministerul Sănătăţii, românul de origine siriană Raed Arafat, „originar” din Târgu Mureş. Ulterior, aceste mişcări de stradă au exprimat marile nemulţumiri faţă de guvernarea din acea vreme şi s-au extins în toată ţara, iar epicentrul protestelor a devenit Piaţa Universităţii din Bucureşti. Alegerea Pieţei Universităţii ca loc de manifestare a unui protest care avea să dureze multe luni de atunci încolo nu era întîmplătoare, locul fiind faimos datorită „baricadei de la Inter” din 21 decembrie 1989, din cadrul manifestării revoluţionare anticomuniste care a contribuit la înlăturarea regimului comunist, apoi pentru manifestaţia+maraton împotriva Frontului Salvării Naţionale, din aprilie-iune 1990.

Motivele enormei nemulţumiri populare concretizate în protestele şi manifestările antipedeliste, antiguvernamentale şi antiprezidenţiale de la începutul anului 2012 erau aceleaşi cu acelea care au dus la scăderea încrederii în politicienii şi formaţiunile care dominaseră în ultimii trei ani politica românească: Traian Băsescu, Preşedintele României, Guvernul României, în frunte cu Emil Boc, PD-L-ul, ca principal partid de guvernămînt, dar şi celelalte forţe politice care asiguraseră majoritate (UDMR şi UNPR). Pe scurt, motivele erau legate de durele măsuri de austeritate bugetară iniţiate şi anunţate public de Băsescu (tăierea cu 25% a salariilor, tăierea pensiilor, precum şi o serie întreagă de alte măsuri de austeritate), care au fost mai dure decît măsurile luate în oricare altă ţară a Uniunii Europene. Nici măcar în Grecia aflată în pragul falimentului, măsurile luate împotriva populaţiei nu au fost atît de dure. Drept urmare, nemulţumirile populare din Piaţa Universităţii şi din întreaga ţară au fost concentrate în trei revendicări de natură politică:
1. Împiedicarea comasării alegerilor locale cu alegerile parlamentare (decomasarea);
2. Înlăturarea de la putere a guvernului PD-L – UDMR – UNPR, în frunte cu Emil Boc;
3. Înlăturarea de la putere a preşedintelui Traian Băsescu, perceput drept principalul responsabil pentru măsurile prea aspre de austeritate.

În faţa nemulţumirilor sociale crescînde care cereau măturarea de la putere a coaliţiei guvernamentale conduse de PD-L, în perspectiva unui rezultat slab în cadrul alegerilor parlamentare din toamna anului 2012, guvernul Boc îşi asumase pe 15 decembrie 2011 răspunderea în parlament pentru iniţiativa legislativă privind comasarea alegerilor locale şi parlamentare. Datorită faptului că PD-L stăpînea o mulţime de primării, consilii judeţene, consilii locale, cu mînă de fier, iar în plus încurajase/şantajase mulţi primari din celelalte partide să treacă de partea puterii, pentru că altminteri nu primeau bugetele care altminteri li se cuveneau legal, această mişcare ar fi asigurat dacă nu păstrarea în continuare a puterii, măcar obţinerea unui rezultat atît de bun încît orice guvernare viitoare ar fi fost posibilă doar cu participarea PD-L. Degeaba au protestat partidele din opoziţie, degeaba s-a votat în parlament, că iniţiativa legislativă a devenit lege. Singura speranţă a opoziţiei şi a populaţiei rămăsese Curtea Constituţională a României, unde fusese contestată tocmai constitutionalitatea acelei legi.

Ar fi un exerciţiu de analiză politică contrafactuală dacă aş încerca să îmi imaginez ce ar fi decis CCR cu privire la legea comasării alegerilor locale şi parlamentare în absenţa nemulţumirilor sociale şi presiunilor străzii, în particular la Bucureşti. Cert este că pe 25 ianuarie 2012, CCR a decis că legea asumată în parlament de către guvernul Boc pentru comasarea alegerilor locale şi parlamentare era neconstituţională. A fost prima victorie a poporului revoltat împotriva puterii de atunci (ori cel puţin a acelei părţi din popor care nu se simţea nici reprezentată, nici condusă de către puterea din acea perioadă, care adusese milioane de oameni la sapă de lemn). Dar strada nu se mulţumea cu îndeplinirea doar parţială şi mininală a revendicărilor, aşa că protestele au continuat.

Pentru protestari, următoarele ţinte erau guvernul şi preşedinţia. Pe 6 februarie 2012, Emil Boc a anunţat în mod oficial că îşi depune mandatul de premier, la Preşedinţie şi Parlament, „pentru a detensiona situaţia politică şi socială din ţară”⁵. Demisia lui Boc a fost primită cu entuziasm, pentru că el ca persoană ajunsese să fie detestat, fiind perceput şi taxat public drept un executant obedient al tuturor măsurilor dictate de Băsescu, oricît de dăunătoare ar fi fost acestea interesului public. Dar demisia lui Boc nu era suficientă, pentru că în locul său a venit la guvernare „un alt guvern Boc”, condus de Mihai Răzvan Ungureanu şi compus din aceiaşi reprezentanţi, cel puţin din partea UDMR şi UNPR⁶.

După instalarea guvernului condus de MRU, nemulţumirile sociale au continuat, însă s-a mai întîmplat un fenomen relevant pentru schimbarea raporturilor de forţe politice: inversarea tendinţelor traseismului politic. După cum am arătat într-un text anterior, PD-L nu putea să guverneze fără asigurarea unei majorităţi în parlament, unde raportul de forţe era net favorabil PSD & PNL. Prin urmare, a fost creată în mod ilegitim o nouă forţă politică, direct în parlament, „partidul trădătorilor”, UNPR, alcătuit din deputaţi şi senatori aleşi din partea PSD şi PNL, care au fost convinşi prin tot felul de mijloace să treacă în rîndurile unui partid care nu se prezentase niciodată în alegeri⁷. Pe fondul acestor mişcări de nemulţumiri sociale şi a schimbării raporturilor de forţe din parlament şi în plan politic mai general, s-a produs prima cădere a unui guvern prin moţiune de cenzură şi înlocuirea sa de către un guvern al opoziţiei, cu care am început această analiză contextuală. Pe acest fond s-au produs alegerile locale din 2012.

Chiar dacă alegerile locale din 2012 au reprezentat premisele unor schimbări importante, consecinţele lor vor fi pe deplin consumate abia după alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012 şi viitoarele alegeri prezidenţiale, la termen (adică în 2014) sau anticipate. Fără a dezvolta excesiv acest subiect, pe care îl voi aborda după consumarea alegerilor generale, trebuie precizat că spre deosebire de alte cicluri electorale, în 2012 s-a petrecut un fenomen politic în parte inedit: între alegerile locale şi alegerile parlamentare a fost intercalat referendumul pentru demiterea preşedintelui României, Traian Băsescu, din 29 iulie 2012.

Cei care se aşteaptă să găsească în acest text toate cheile hermeneutice pentru intepretarea transformărilor din sistemul politic românesc, precum şi din sistemul de partide, vor fi dezamăgiţi. Textul despre alegerile locale din 2012 este doar o piesă componentă a unui efort analitic mai larg, din care unele componente au fost deja publicate⁸, altele sînt în lucru. Prin urmare, dacă simptomele incompletudinii sînt prezente, una dintre explicaţii este dată. Incompletitudinea însă este chiar a realităţii politice studiate, unde am asistat în 2012 la o nouă fază a prăbuşirii hegemoniei politice, care nu s-a încheiat, iar pînă nu se încheie nimeni nu ar trebui să se încumete să tragă concluzii pripite, fără rezultatele finale şi fără consumarea consecinţelor (nominalizarea premierului, alcătuirea noului guvern, formalizarea procedurilor parlamentare legate de formarea unei noi majorităţi). Dacă am trecut în anul 2000 „testul dublei alternanţe”⁹ - după care a urmat cea de-a treia alternanţă, cea din 2004 – în 2008 nu a fost chiar o alternanţă. Iată însă că în 2012 se poate petrece cea de-a patra alternanţă la putere. Cu alte cuvinte, o alternanţă cvadruplă. Importanţa ei ar putea să fie enormă, pentru că România are nevoie probabil de o experienţă prelungită a alternanţelor, de un dublu „test al dublei alternanţe” pentru ca să se poată vorbi de consolidarea democraţiei. Am să revin după alegerile parlamentare asupra acestei probleme, mai ales că într-un fel ea s-a produs de fapt în alegerile locale, ceea ce pare a contraveni regulilor huntingtoniene. Deja este important de semnalat că importanţa alegerilor locale din 2012 vine din aceea că anunţă producerea celei de-a patra alternanţe executive şi legislative. Rămîne de văzut dacă această tendinţă se confirmă.

După cum arătam la început, în analiza politică a sistemelor de partide, alegerile locale pot fi confirmări ale stării de status quo sau anticipări ale unor dinamici ale transformării. Alegerile locale din 2012 au arătat cît de dramatice erau schimbările din politica românească, în ciuda scepticismului celor care credeau că noua epocă de hegemonie politică se va prelungi indefinit. Rezultatul alegerilor locale este unul dintre criteriile relevante pentru anticiparea rezultatelor alegerilor generale şi interpretarea semnificaţiilor schimbărilor din sistemul de partide şi sistemul politic, în general. Una dintre erorile frecvente din spaţiul mediatic românesc, unde prevalează comentariul politic, nu analiza politică, este ignorarea demersului comparativ, logic şi istoric. Pentru a evita asemenea capcane, studiul care urmează se bazează pe comparaţia cu alegerile locale din 2008, iar acolo unde este nevoie pe comparaţia cu alegerile locale din 2004, pe care le-am analizat cu alte ocazii¹⁰. În plus, datorită importanţei unor tendinţe mai largi din sistemul de partide şi sistemul politic, studiul se va referi şi la alegeri de alt tip (alegeri generale, prezidenţiale, europarlamentare). Anticipînd, una dintre concluziile acestui studiu este că alegerile locale din 2012 au scos la iveală complexitatea echilibrului dinamic dintre diferitele forţe politice, precum şi tendinţa respingerii de către sistemul de partide şi sistemul politic a tendinţelor din alegerile europarlamentare din 2007 şi 2009, precum şi din alegerile locale şi parlamentare din 2008.

Referinţa la „complexitate” are în vedere mai multe planuri ale analizei. Unul dintre acestea este cel privind lipsa de uniformitate a rezultatelor alegerilor locale. După cum se va vedea, sînt diferenţe importante între tipurile de vot (votul pentru preşedinţii consiliilor judeţene; votul pentru primari; aşa-numitul vot politic, adică votul pentru consiliile judeţene; votul pentru consiliile locale). Pe alt plan, niciodată nu a existat o diversitate mai mare a formulelor electorale. Înainte de a scoate în evidenţă acest tip de complexitate, trebuie (re)amintiţi principalii actori politici colectivi ai alegerilor locale 2012, mai ales că anumite formule electorale nu se vor mai repeta niciodată în viitor şi atunci vorbim despre „unicate” politice.

Actorii politici la locale

Principalele partide şi alianţe politico-electorale care s-au prezentat la alegerile locale din 2012 (şi au obţinut rezultate semnificative) au fost:
• Partidul Democrat-Liberal (PD-L), condus la vremea respectivă de Emil Boc, proaspăt fost prim-ministru al guvernului României şi candidat la funcţia de primar al municipiului Cluj, funcţie pe care o mai ocupase anterior, înainte de a deveni premier. PD-L era de cîţiva ani membru al Partidului Popular European, după ce anterior făcuse parte din Internaţionala Socialistă şi din Partidul Socialist European. După schimbarea identitară, s-a autoidentificat constant drept partid de centru-dreapta, încercînd chiar să se auconsolideze drept singurul partid al polului de dreapta, prin tentativa constantă de a nega identitatea de dreapta a fostului său aliat, PNL, care s-a plasat în mod constant în perioada de după primul război mondial¹¹, iar în particular de după prăbuşirea comunismului la dreapta. În mod simptomatic, liderii pedelişti şi „analişti de casă” ai partidului ori „analiştii de palat” ai lui Băsescu au calificat blocul politico-electoral USL ca fiind unul „de stînga”, în ciuda faptului că din cele trei formaţiuni componente două erau de dreapta, PNL şi PC. Datorită incertitudinilor legate de declinul votului popular, PD-L a format în multe judeţe alianţe şi coaliţii dintre cele mai ciudate, schimbîndu-şi sigla, culorile, denumirea (vezi Anexa 1).
• UDMR (UDMR), formaţiunea reprezentativă a cetăţenilor români de etnie maghiară din ţara noastră, condusă de deputatul Kelemen Hunor, deşi este compusă din reprezentanţi ai mai multor curente doctrinare, face parte formal din PPE, ca şi PD-L. În ciuda clişeului mediatic cum că UDMR ar fi făcut parte „mereu” din coaliţiile aflate la guvernare, formaţiunea reprezentativă a maghiarilor s-a plasat încă de la începuturile democraţiei împotriva FSN, iar apoi PDSR, fiind membră fondatoare a Convenţiei Democratice şi aflîndu-se ulterior de mai multe ori în opoziţie. Este singura formaţiune politică din România care sub aceeaşi identitate şi denumire a intrat de fiecare dată în parlament, în fiecare ciclu de alegeri, fără a avea nevoie de alianţe politico-electorale.
• Uniunea Naţională pentru Progresul României (UNPR), un partid parlamentar şi clientelar care nu a trecut niciodată prin alegeri parlamentare, format în primul rînd pentru a asigura PD-L-ului majoritatea necesară pentru a guverna. Deşi avea trei preşedinţi, conducătorul respectivei formaţiuni era Gheorghe Oprea, fost parlamentar PSD, devenit în guvernul Boc ministru al apărării naţionale. Din punct de vedere ideologic şi doctrinar, deşi era format din parlamentari veniţi atît dinspre stînga, cît şi dinspre dreapta, dar şi în ciuda faptului că asigura majoritatea în parlament a două partide membre în PPE, orientarea UNPR era cam de stînga (fapt recunoscut prin formarea ulterioară a unei coaliţii electorale de stînga, cu PSD, prin care a intrat în USL).
• Uniunea Social Liberală (USL), compusă din trei partide – PSD + PNL + PC. Copreşedinţii USL erau preşedinţii celor două formaţiuni majore componente, social-democratul Victor Ponta (la vremea aceea prim-ministru) şi liberalul Crin Antonescu. Este semnificativ faptul că în majoritatea judeţelor, cele trei partide au mers împreună în alegeri, sub sigla comună a USL, dar în destule judeţe, social-democraţii, liberalii şi conservatorii au mers sub sigla proprie sau în combinaţii de cîte două partide (PSD+PNL sau PSD+PC ori PNL+PC). De aceea, la actorii politici semnificativi voi menţiona atît USL-ul de unul singur, cît şi fiecare component al respectivei alianţe, cînd acestea au candidat singure (desigur, în limita spaţiului acestui articol, pentru că doar enumerarea exhaustivă ar ocupa multe pagini).
• Partidul Social Democrat (PSD), condus de către premierul în funcţie la acea vreme, Victor Ponta, copreşedinte al USL. Este un fapt incontestabil, pe care l-am repetat în multe texte, că partidul înfiinţat şi condus de Ion Iliescu (FSN/ FDSN/ PDSR/ PSD), urmat de Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta, a fost în mod constant un „partid mare”, iar multă vreme singurul partid mare, care a obţinut pentru mai mult de trei alegeri succesive, de unul singur, mai mult de 15% din voturi. Fesenismul a fost un fenomen istoric inedit şi trebuie repetată observaţia că niciodată fesenismul nu a fost egal cu comunismul. Aceasta nu înseamnă că în perioada sa de început fesenismul nu a comis o mulţime de abuzuri. Or, în momentul în care PD/PD-L a devenit partidul cu tendinţe hegemonice, trebuie subliniat adevărul istoric că numai cele două partide descendente din FSN – primul partid hegemonic postcomunist – PDSR/PSD ‘& PD/PD-L au avut tendinţa şi posibilitatea de a-şi pune în practică ambiţiile hegemonice. Cînd PSD era la putere şi se manifesta hegemonic, PD se opunea. Cînd PD a ajuns la putere şi s-a comportat hegemonic, cu Băsescu în frunte, PSD s-a opus. Prin urmare, tentativa de a susţine superioritatea morală a uneia dintre fracţiunile feseniste asupra celeilalte este îndoielnică. Semnificativ este că ambele descendente feseniste s-au aliat cu PNL cînd a trebuia să lupte împotriva suratei hegemonice. Ideologic vorbind, diferenţa dintre cele două partide hegemonice este că unul a plecat din Internaţionala Socialistă şi PSE, iar celălalt a rămas – PSD.
• Partidul Naţional Liberal (PNL), singurul „partid istoric” care a supravieţuit comunismului şi crescut în perioada postcomunistă, membru în ALDE (Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europpa) şi Internaţionala Liberală, condus de senatorul Crin Antonescu, . Fiind un partid anticomunist şi antifesenist, acest partid s-a plasat constant la dreapta, centru-dreapta, în ciuda aplicării constante a etichetelor de către PD-L, cum că ar fi devenit un partid al stîngii datorită asocierii cu PSD. După cum voi arăta ceva mai încolo, „partidul Brătienilor” a luptat în mod constant împotriva tendinţelor hegemonice din politica autohtonă, fiind singura formaţiune din România, care a făcut parte din coaliţiile antihegemonice, indiferent că la putere s-au aflat formaţiune de stînga sau de dreapta.
• Partidul Conservator (PC), este un partid mic, fondat de către magnatul Dan Voiculescu, care şi-a schimbat de mai multe ori denumirea şi care nu a reuşit să intre în parlament decît sub umbrela altor alianţe sau coaliţii politico-electorale. Conducerea executivă a partidului este asigurată de Daniel Constantin, iar partidul se consideră unul de dreapta. De altfel, PC şi PNL au format întîi Alianţa de Centru Dreapta, care ulterior împreună cu PSD a format USL. În ciuda faptului că este considerat un „partid minor”, PC a fost în 2004 indispensabil pentru Traian Băsescu, pentru a împiedica venirea la putere a PSD, care cîştigase alegerile, dar nu avea majoritatea.
• Partidul Poporului – Dan Diaconescu (PP-DD), a fost înfiinţat şi condus de către moderatorul şi patronul OTV, Dan Diaconescu. Supranumit ironic „partidul televizor”, PP-DD este un partid populist, fără o identitate politică şi doctrinară precisă, iar în alegerile locale din 2012 a reuşit să răstoarne calculele electorale ale celorlalte formaţiuni politice.

Rezultatele votului

În alegerile locale din 2012, Biroul Electoral Central a comunicat că dintre alegătorii cu drept de vot înscrişi pe listele electorale (18.538.562 de alegători pentru primari şi consiliile locale) s-au prezentat la urne 56,26% (10.430.884), 49,88% în mediul urban, 65,30% în mediul rural¹². În cadrul acestor alegeri, au fost considerate drept valabil exprimate 10.042.641 voturi (96,27%) pentru primari şi 9.869.082 voturi (94,6%) pentru consilieri locali. În cadrul alegerilor locale din 2012, pentru preşedinţii de Consilii Judeţene şi pentru consilierii judeţeni au fost înregistraţi pe listele electorale 16.735.846 alegători, dintre care s-au prezentat la urne 9.616.681 cetăţeni (57,46%), iar numărul voturilor valabil exprimate a fost de 9.023.518 la preşedinţii de consilii judeţene (93,83%), respectiv 8.910.442 la consilierii judeţeni (92,64%). În plus, la alegerile pentru consiliul general al municipiului Bucureşti (CGMB), au fost înscrişi pe liste 1.802.773 alegători, dintre care s-au prezentat la urne 812.264 cetăţeni (45,05%, sub media naţională), iar voturi valabil exprimate au fost 784.367% (95,56%)¹³.

În competiţia electorală pentru funcţiile de preşedinţi ai consiliilor judeţene au fost în joc 41 de mandate, iar pentru primării 3.186 de mandate. La consiliile locale au fost în total 40.256 mandate de consilier local, iar la consiliile judeţene au fost 1.338 mandate de consilier judeţean.

USL a primit 4.497.823 (49,84%) voturi pentru preşedinţii de CJ, cîştigînd 36 de mandate, şi 4.437.985 (49,80%) pentru consilierii judeţeni, cîştigînd 723 mandate (54,03%). De asemenea, a primit 3.713.798 (36,98%) voturi pentru primari, pe baza cărora a cîştigat 1.324 mandate (41,55% din totalul mandatelor de primar pe ţară), şi 3.566.239 voturi pentru consilierii locali (36,13%), cu ajutorul cărora a cîştigat 13.154 mandate (32,67%). PSD a luat separat de USL 753.052 (7,49%) de voturi pentru primari, cu ajutorul cărora a cîştigat 379 mandate (11,89%), şi 706.065 (7,15%) de voturi pentru consilierii locali, cu ajutorul cărora a cîştigat 4.116 mandate (10,22%). La rîndul său, PNL a obţinut 597.637 (5,95%) de voturi pentru primari, cu ajutorul cărora a cîştigat 265 mandate (8,31%), şi 543.919 (5,51%) de voturi pentru consilierii locali, care i-au adus 3.150 mandate (7,82%). ACD, separat de USL, a luat 52.938 (0,52%) voturi pentru primari, pe baza cărora a obţinut 27 mandate de primar (0,84%) şi 43.532 (0,40%) voturi pentru consilieri locali, cu ajutorul cărora a cîştigat 248 mandate (0,61%). Nu au fost candidaturi separate de USL pentru preşedinţii de consilii judeţene, dar la mandatele de consilieri judeţeni apar 3 mandate pentru PSD şi 2 mandate pentru PNL.

PD-L a luat 1.346.767 voturi pentru preşedinţii de CJ (14,92%), cîştigînd un singur mandat sub sigla sa¹⁵, şi 1.362.797 de voturi pentru consilierii judeţeni (15,29%), cîştigînd 212 mandate (15,84%). Fostul partid de guvernămînt a luat 1.547.072 (15,40%) voturi pentru primari, cîştigînd 498 mandate (15,63%), şi 1.411.904 de voturi pentru consilierii locali (14,30%), cu ajutorul cărora a cîştigat 6.360 mandate (15,79%).

În plus, cele 19 alianţe sub ale căror denumiri PD-L şi-a camuflat identitatea politică au obţinut împreună 729.109 voturi pentru preşedinţii de consiliu judeţean (7,35%), 759.179 voturi pentru consilierii judeţeni (8,44%), 856.188 voturi pentru primari (7,83%) şi 754.784 voturi pentru consilierii locali (7%)¹⁵. În două judeţe, alianţele electorale formate de PD-L au funcţionat numai la nivel de municipiu, în Bacău şi Constanţa. În cazul în care considerăm că suma PD-L la nivel naţional este egală cu suma PD-L + Alianţe, rezultă că acesta a obţinut un scor naţional de 2.210.428 voturi la PCJ şi un procent de 22,45%; 2.121.976 voturi la CJ şi un procent de 23,73%; 2.524.620 voturi la primării şi un procent de 23,27%; 2.292.987 voturi la CL şi un procent de 21,47%.

PP-DD a primit 831.778 voturi pentru preşedinţii de consiliu judeţean (9,21%), fără a cîştiga însă nici un mandat, şi 798.583 voturi pentru consilierii judeţeni (8,96%), cîştigînd 134 mandate (10,01%). De asemenea, a luat 725.724 voturi pentru primari (7,22%), dar a obţinut doar 31 mandate de primar (0,97%), şi 847.460 voturi pentru consilierii locali (8,58%), cu ajutorul cărora a cîştigat 3.132 mandate (7,78%).

UDMR a luat 485.666 voturi pentru preşedinţii de CJ (4,95%) şi 491.864 voturi pentru consilierii judeţeni (5,52%), cîştigînd 88 mandate (6,57%). Pentru primării a primit 420.662 voturi (4,18%) şi a cîştigat 203 mandate de primar (6,37%), iar pentru consilierii locali 455.855 voturi (4,61%), cu ajutorul cărora a cîştigat 2.261 mandate (5,61%).

UNPR a obţinut 183.277 voturi pentru preşedinţii de CJ (2,03%), fără a cîştiga însă nici un mandat, şi 217.241 voturi pentru consilierii judeţeni (2,43%), cîştigînd 13 mandate (0,97%). La primării a obţinut 327.322 voturi (3,25%), cu ajutorul cărora a cîştigat 25 mandate (0,78%), iar la consiliile locale a obţinut 288.606 voturi (2,91%), datorită cărora a obţinut 1.005 mandate (2,49%).

Faţă de alegerile locale din 2008, care au prefigurat trecerea de la pluralismul extrem la pluralismul moderat, precum şi fenomenul tripartitismului (tendinţa de a avea trei partide mari în multe judeţe, complementară cu sistemul „trei partide şi jumătate” în judeţele din Transilvania şi la nivel naţional), alegerile locale din 2012 prefigurează revenirea la pluralismul extrem. Dacă alegerile parlamentare vor confirma tendinţele din alegerile locale, PP-DD ar putea să devină în parlamentul României un substitut funcţionat pentru „partidul antisistem” (Partidul România Mare) al lui Corneliu Vadim Tudor, aşa cum s-a întîmplat pînă la alegerile din 2008¹⁶. Dacă partidul sau coaliţia care va cîştiga alegerile parlamentare din 2012 nu va avea majoritatea, aşa cum s-au petrecut lucrurile la ultimele alegeri parlamentare, cele din 2004 şi 2008, ceea ce a condus la „soluţia imorală” şi la „monstruoasa coaliţie”, lucrurile se vor complica din nou. În schimb, dacă se confirmă tendinţele de creştere exagerată a USL din Bucureşti şi din celelelalte judeţe, cu excepţia Transilvaniei, este posibil ca datorită prevederilor de redistribuire a locurilor în parlament, datorită procentajului la nivel naţional, să asistăm la o suplimentară masivă a numărului de parlamentari, care contravine aşteptărilor publice şi aversiunii populare faţă de „numărul mare” de „aleşi ai poporului”.

„Baronii locali” sînt preşedinţi „judeţeni”

În general, dintre toate categoriile de vot pentru alegerile locale se consideră că „votul politic” este cel pentru consilierii judeţeni. Aşa cum fac mai toţi ziariştii şi analiştii care nu se respectă, este uşor să copiezi rezultatele anunţate de către BEC şi să le prezinţi drept o mare descoperire, comentînd grav sau scriind fără a cita despre aceste rezultate. Tocmai de aceea, nu am să repet rezultatele pe care le vor da toţi sau ar trebui să le dea. Mai este un motiv. După ce am analizat mai multe rînduri de alegeri, inclusiv alegerile din 2008, am ajuns la concluzia că un indicator interesant privind anticiparea tendinţelor din alegerile parlamentare este votul pentru preşedinţii consiliilor judeţene. În ciuda eforturilor făcute de liderii partidelor din USL, proiectata schimbare a sistemului electoral nu s-a putut petrece, din cauza împotrivirii Curţii Constituţionale¹⁷. Din această cauză, în alegerile parlamentare din 2012 se va merge tot pe sistemul electoral din 2008, pe care rînd pe rînd cam toate formaţiunile au ajuns să îl considere dezavantajos, dar care este mai just decît proiectul USL respins de CCR. Or, actualul sistem de vot pentru parlamentare se aseamănă mai mult cu votul pentru preşedinţii consililiilor judeţene, unde este ales primul clasat, indiferent de numărul de voturi şi de procentajul obţinut, conform logicii sistemului electoral majoritar.

Actualul sistem de vot pentru alegerile parlamentare este unul mixt, o combinaţie între sistemul majoritar de vot şi sistemul proporţional. Tocmai de aceea, pentru strategii electorali care se ocupă de proiectarea campaniilor electorale, liderii politici, dar şi pentru analişti, care pot şi ei retroactiv să-şi dea cu părerea, în prima fază a votului trebuie ţinut cont de tendinţele votului pentru alegerea preşedintelui consiliului judeţean, care este un vot majoritar. Doar în faza a doua a actualului sistem de vot, unde există redistribuirea locurilor rămase neocupate după adjudecarea lor de către cei care nu au luat peste 50%, intervine asemănarea cu votul pentru consilierii judeţeni, care se face în conformitate cu sistemul de vot proporţional. Cu ajutorul acestui ghidaj, se poate anticipa, într-o anumită marjă de eroare, care vor fi judeţele şi circumscripţiile electorale unde USL sau PD-L vor cîştiga fără probleme, cu peste 50%, şi unde va fi o luptă intensă, care necesită prevederi strategice şi tactice suplimentare. Din acest motiv, am ales într-o primă fază să acord o atenţie sporită votului pentru preşedinţii consiliilor judeţene. Dar, mai întîi faptele şi datele.

În legătură cu mai mulţi preşedinţi de consilii judeţene din ţara noastră, presa a lansat sintagma „baroni locali”. Dincolo de inacurateţea şi stupiditatea sintagmei, pentru că titlul de baron, ca şi cel de „rege”, „monarh”, este ereditar şi este deţinut „pe viaţă”, or preşedinţii sînt aleşi din patru în patru ani, dacă o acceptăm, rezultă că la nivelul judeţelor ar exista o formă de guvernămînt neofeudal şi postmodern, de tip republican-monarhic. Oricum, influenţa pe plan local, ca şi la nivel central al preşedinţilor consiliilor judeţene este una în creştere, motiv pentru care am considerat oportună menţionarea lor pe nume în tabelul cu rezultatele. Situarea unor preşedinţi de consilii judeţene peste sau sub baremul de 50% din voturile exprimate, ca şi uşurinţa sau greutatea cu care au fost aleşi, la mare luptă sau la mare distanţă de urmăritori, sînt criterii utile pentru anticiparea, iar ulterior compararea rezultatelor din alegerile locale şi a celor din alegerile parlamentare. După cum am arătat la începutul acestei analize contextuale, alegerile locale pot reproduce vechile structuri sau pot anticipa structurile de putere de la nivel naţional. Or, teza mea este că, în anul electoral 2012, rezultatele alegerilor locale anticipează un nou sistem de partide şi un nou sistem politic. În cele ce urmează voi prezenta premisele acestui silogism anticipativ. După alegerile parlamentare, se va putea vedea dacă am avut sau nu dreptate ori în ce măsură.

Niciodată în istoria postcomunistă a României nu s-a întîmplat ca o alianţă politico-electorală să obţină un rezultat atît de bun în alegerile locale precum Uniunea Social Liberală, la criteriul preşedinţi de consilii judeţene. După cum se poate vedea din Tabelul 1, practic, USL a obţinut preşedinţia consiliilor judeţene în 36 de judeţe din 41 (procentual, aceasta înseamnă 87,80%). Restul de 5 preşedinţii ale consiliilor judeţene s-au împărţit între UDMR (2 mandate, în judeţele secuieşti, Covasna şi Harghita), PD-L (2 mandate, dintre care 1 mandat sub sigla proprie, în Alba, iar altul sub denumirea Mişcarea Creştin Liberală, la Arad) şi UNPR (1 mandat, sub denumirea abracadabrantă de Alianţa Electorală Populară Progresistă Europeană Liberală, pentru detaliile combinaţiei, vezi Anexa I). Prin urmare, dacă privim în sens invers, toate celelalte forţe politice (aflate la guvernare pînă în aprilie 2011) au cîştigat preşedinţiile CJ în doar 5 judeţe, dintr-un total de 41¹⁸.

Tabelul 1
Preşedinţii Consiliilor judeţene din România, alegeri locale 2012

Dacă analizăm repartiţia pe partide a preşedinţiilor consiliilor judeţene în interiorul USL, ea se prezintă astfel: PSD a cîştigat preşedinţia consiliilor judeţene în 22 de judeţe (Argeş; Bacău; Bistriţa Năsăud; Brăila; Constanţa; Dâmboviţa; Dolj; Galaţi; Gorj; Ialomiţa; Mehedinţi; Olt; Prahova; Sălaj; Sibiu; Suceava; Teleorman; Timiş; Tulcea; Vaslui; Vâlcea; Vrancea), PNL în 13 judeţe (Bihor; Botoşani; Braşov; Buzău; Caraş Severin; Călăraşi; Cluj; Giurgiu; Hunedoara; Iaşi; Ilfov; Mureş; Satu Mare), iar PC într-un singur judeţ (Maramureş)²⁰. Aceste rezultate reprezintă situaţia din punct de vedere sincronic, la sfîrşitul alegerilor locale, pe baza rezultatelor care au dus la atribuirea mandatelor de preşedinţi ai consiliilor judeţene.

Analiza diacronică, adică analiza mişcării, a schimbărilor, ne aduce un plus de informaţie şi înţelegere a „străpungerilor” (breakthroughs) petrecute în alegerile locale din 2012. Analiza diacronică ne ajută să anticipăm (cel puţin parţial) schimbările care se vor petrece în alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012, iar după ce acelea se vor consuma să explicăm cu acurateţe natura schimbărilor din sistemul de partide şi din sistemul politic. Marii învinşi ai alegerilor locale, categoria preşedinţi ai consiliilor judeţene, au fost PD-L şi UDMR, fostele partide de guvernămînt. În toată ţara, PD-L a pierdut preşedinţia a zece consilii judeţene (Bihor, Bistriţa-Năsăud, Buzău, Cluj, Dâmboviţa, Ilfov, Mehedinţi, Suceava, Timiş, Tulcea). În mod simptomatic, votul negativ împotriva PD-L s-a manifestat pregnant la vîrful conducerii politice a judeţului, împotriva „şefului” local, iar preşedinţii consiliilor judeţene au fost schimbaţi din funcţie, în vreme ce alte nivele de conducerea locală au scăpat neatinse.²¹

În mod particular, este interesant studiul raporturilor în schimbare dintre PD-L şi PNL, pe fondul controversei politice şi mediatice privind pilonul în jurul căruia se va forma viitorul pol de dreapta. Dacă trecem din nou în revistă votul de la alegerile locale din 2008, observăm o oarecare scădere faţă de 2004, în vreme de întîrirea din 2012 este substanţială. În 2008, PNL a pierdut preşedinţia a trei consilii judeţene, toate trei în Transilvania şi toate trei în favoarea PD-L (Maramureş, Cluj, Alba), dar a cîştigat preşedinţia altor două consilii (Bihor, Giurgiu). În 2012, PNL şi-a păstrat preşedinţia celor cinci judeţe din dotare (Bihor; Braşov; Călăraşi; Giurgiu; Hunedoara) şi a cîştigat preşedinţia în încă opt judeţe (Botoşani; Buzău; Caraş Severin; Cluj; Iaşi; Ilfov; Mureş; Satu Mare). În mod simptomatic, cinci din cele opt judeţe cîştigate de PNL au fost în dauna PD-L (Botoşani, Buzău, Caraş Severin, Cluj, Ilfov), fiind considerate fiefuri ale fostului partid de guvernămînt; un judeţ a fost recîştigat după ce preşedintele fost liberal a trecut la PD-L (Bihor), în vreme ce singurele două victorii ale PD-L au fost obţinute la limită şi în faţa candidaţilor liberali, în judeţele Alba şi Arad (vezi mai jos, la „cîteva studii de caz). Singura poziţie de preşedinte al unui consiliu judeţean cîştigată de UNPR (Neamţ) a fost tot în faţa candidatului liberal, fiind o victorie tot la limită, datorată notorietăţii candidatului uneperist (Culiţă Tărîţă).

Oarecum similar, în Transilvania, alte două judeţe au fost cîştigate de PNL în dauna UDMR (Mureş, Satu Mare). În total, UDMR a pierdut 3 preşedinţii de consilii judeţene din cele 5 pe care le obţinuse în 2008. Pentru cei preocupaţi de teoria partidelor şi de exemplele concrete, faptul că pe lîngă „singurul” „partid mare”, PSD, mai există două partide (PNL şi PD-L) care aspiră la acest statut este relevant pentru continuitatea schimbărilor din sistemul de partide şi din sistemul politic, pe care le-am semnalat după alegerile din 2008.

Abia din 2012, PNL redevine „naţional”

Din punctul de vedere al numărului de preşedinţi ai consiliilor judeţene, alegerile locale din 2012 au reprezentat pentru PNL cel mai bun rezultat electoral, fie că a participat de unul singur la alegeri, fie că a făcut parte dintr-o alianţă/coaliţie politico-electorală. Această comparaţie este cu atît mai relevantă cu cît PNL este singura formaţiune politică postcomunistă care a fost membră fondatoare în toate cele trei construcţii politico-electorale construite pentru a lupta împotriva unui partid dominant, cu tendinţe hegemonice – Convenţia Democratică din România (CDR), Alianţa pentru Dreptate şi Adevăr (Alianţa DA), Uniunea Social Liberală (USL). Trebuie observat faptul că de fiecare dată partenerii din respectivele construcţii electoral-politice au fost alţii. Împotriva clişeului susţinut în sens partizan sau din lipsă de informaţie şi cunoaştere cum că PNL ar participa acum la o construcţie nefirească, un fel de „struţo-cămilă” organizaţională, cu un partid de stînga, trebuie subliniat faptul că în fiecare din cele trei construcţii instituţionale PNL s-a aliat cu partide de stînga. Singura formaţiune care a făcut parte din toate trei este Partidul Naţional Liberal. Potenţialul de coaliţie al PNL este extrem de ridicat, chiar dacă nu a reuşit pînă acum niciodată „performanţa” de a se alia, fie şi temporar, fie şi local, cu partidul antisistem PRM, aşa cum au făcut-o anterior PSD sau PD-L. De aceea se poate trage concluzia logică – elementul comun al celor trei construcţii care au fost în ultimă instanţă victorioase a fost, este şi rămîne Partidul Naţional Liberal. Semnificativ este faptul că rezultatul foarte bun al PNL vine după alegerile locale din 2008, rezultat care fusese la rîndul său cel mai bun, pînă în acel moment istoric.

Ceea ce trebuie reţinut din analiza comparată a acestor construcţii instituţional-electorale din care PNL a făcut parte este că după consumarea fiecărei experienţe de acest tip, în ultimă instanţă partidul a ieşit întărit. Există premisele unei întăriri şi mai semnificative, cu condiţia ca rezultatele şi tendinţele din alegerile locale 2012 să fie întărite în alegerile parlamentare din 2012 şi în următoarele alegeri parlamentare, fie că acestea se ţin la termen sau vor fi anticipate.

. În 2008, judeţele dominate de liberali la preşedinţia consiliului judeţean erau relative izolate unele de altele, în 2012 sînt numeroase elemente de contiguitate între judeţe, astfel încît pot fi recunoscute adevărate zone geografice ale „liberalizării”. Dacă ne uităm pe harta României, observăm continuarea tendinţei de întărire a PNL în Transilvania şi Banat, extinderea zonei liberale din Muntenia, mai ales în jurul Bucureştiului, dar şi în judeţul Buzău, precum şi pătrunderea viguroasă în cele două judeţe din nord-vestul Moldovei. PNL începe să-şi merite din nou atributul de partid „naţional”, pentru care au optat „părinţii fondatori” ai partidului. PNL îşi continuă tendinţa de a se transforma într-un „partid mare”, tendinţă începută în alegerile locale şi parlamentare din 2008.

Două studii de caz

Anticipînd ce se va întîmpla în alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012, cea mai strînsă confruntare electorală va fi „bătălia pentru Transilvania” (incluzînd aici şi Banatul, în conformitate cu vechea împărţire istorică medievală, dar şi modernă, a celor trei „ţări” româneşti). Complexitatea luptei electorale din această zonă este scoasă la lumină de anumite „studii de caz” ale rezultelor din două judeţe, Arad şi Alba, singurele în care PD-L a reuşit să cîştige preşedinţia consiliului judeţean.

Judeţul Alba este unul dintre cele două judeţe în care PD-L a reuşit să-şi păstreze preşedinţia consiliului judeţean, precum şi primăria municipiului reşedinţă de judeţ. Candidatul USL la preşedinţia CJ a obţinut un scor extrem de bun, fiind la 1,44% procente în spatele candidatul PDL, preşedintele CJ în funcţie. În plus, USL a reuşit să crească puternic pe vot politic, obţinând un procent foarte apropiat de cel al PDL (39,74% faţă de 40,60%). În schimb, PD-L nu şi-a mai păstrat majoritatea la votul politic (în perioada 2008 – 2012 de la 45,07% la 40,60%, în principal ca urmare a efectului votului politic negativ, naţional, anti-PDL), în condiţiile în care nici principalul adversar, USL, nu a cîştigat majoritatea. Din 30 de mandate de consilier judeţean, PD-L a obţinut 15 (în 2008 avea 18, ceea ce îi asigura majoritatea), USL a luat doar 14 mandate, în vreme ce arbitrul politic a devenit PP-DD, care a luat cele 3 mandate pierdute de PD-L.

Ca şi în alte judeţe, rezultatele alegerilor locale din 2012 ne arată fenomenul reapariţiei partidelor mici, cu tendinţe antisistem, care se opun atît forţelor aflate la putere, cît şi celor din opoziţie, chiar şi după producerea rocadei din aprilie 2012, cînd guvernul PD-L & aliaţii, condus de Ungureanu, a căzut datorită moţiunii iniţiate de USL. În 2012, PP-DD joacă rolul pe care îl juca în 2004 un partid precum PRM. Alegerile din 2008 au marcat o creştere spectaculoasă a procentelor pentru PD-L (de la 24,04% în 2004 la 45,07% în 2008). Creşterea PDL s-a făcut în dauna PNL (care de altfel a şi pierdut preşedinţia consiliului judeţean), a PSD (care a scăzut de la 24,44%, cît avea în 2004, la 16,58% în 2008), precum şi a două partide care nu au mai reuşit să treacă pragul electoral, PRM (a scăzut de la 7,01% în 2004 la 2,77 % în 2008) şi PUR (a scăzut de la 7,81% în 2004 la 3,80% în 2008).

În alegerile pentru mandatele de primar, USL a reuşit să câştige primăria municipiului Sebeş, 5 oraşe şi 23 de comune, la care se adaugă 3 comune câştigate de candidaţii PNL care nu au mers pe sigla USL. Totodată democrat liberalii au pierdut primăriile unui municipiu, a 2 oraşe, dar au câştigat primăriile a 5 comune. După alegerile din 2008, PDL deţine primăria municipiului Alba Iulia, a municipiului Blaj, primăriile a 2 oraşe şi a 42 de comune.

Tabelul 2
Rezultatele alegerilor locale din judeţul Alba în 2008 şi 2012

În judeţul Arad, fief tradiţional al PD-L, situaţia seamănă cu cea din judeţul Alba. În alegerile locale din 2008, PD-L a reuşit să ia voturi de la celelalte partide (crescînd la 43,28%). În urma alegerilor din 2012, PDL (în alianţă cu PER în Alianţa Mişcarea Creştin Liberală) a scăzut pe vot politic atât în număr absolut de voturi, cât şi procentual (la 37,54%). De asemenea, a scăzut şi numărul de voturi al preşedintelui CJ (membru PDL şi candidat la un nou mandat), fiind foarte aproape de a pierde mandatul în faţa candidatului USL. La votul politic, PD-L a pierdut majoritatea în consiliul judeţean. Din totalul de 32 de mandate de consilier judeţean, Alianţa Mişcarea Creştin Liberală nu a obţinut decît 13 (faţă de cele 17 obţinute în 2008). USL deţine 14 mandate (cu 2 mai multe decît suma cumulată retroactiv pentru cele trei partide componente), UDMR 2 (în 2008 obţinuse 3), iar PP-DD 3 mandate. Prin urmare, din cele 5 mandate pierdute de PD-L şi UDMR, 2 mandate au revenit USL, iar 3 mandate PP-DD.

Poate cea mai concludentă dovadă a scăderii PDL o constituie faptul că, deşi a păstrat primăria municipiului Arad, a pierdut 4 primării de oraşe (4 din cele 8 deţinute în 2008) şi 2 comune (de la 37 în 2008 la 35 în 2012). USL a obţinut primăriile unui oraş şi a 21 de comune, în timp ce candidaţii PSD şi PNL care nu au candidat sub sigla USL au obţinut primăriile unui oraş şi trei comune, respectiv primăriile a două oraşe şi două comune.

De altfel, se poate specula faptul că, fiind la o distanţă atât de mică faţă de PDL, USL a pierdut alegerile în faţa democrat-liberalilor la preşedinţia CJ inclusiv pentru că Uniunea Social Liberală nu a funcţionat în tot judeţul, ceea ce ar fi condus la o agregare mai bună a votului politic anti-PDL.

Tabelul 3
Rezultatele alegerilor locale din judeţul Arad , în 2008 şi 2012

Anexa I

Alianţele camuflate ale PD-L

• Mişcarea Creştin-Liberală (PD-L, PER) - Arad: 80.806 voturi (0,82%) PCJ şi 79.412 voturi (0,89%) CJ; 88.835 voturi (0,82%) primari şi 74.340 voturi (0,69%) CL;
• Alianţa pentru Argeş şi Muşcel (PD-L, PNŢCD) - Argeş: 68.368 voturi (0,69%) PCJ şi 58.231 voturi (0,65%) CJ; 71.247 voturi (0,65%) P şi 63.286 voturi (0,59%) CL;
• „Alianţa pentru Bacău” (PD-L, UNPR), Bacău: 44.311 voturi (14,44%) şi 14 primării, dintre care una în oraşul Oneşti; 35.638 voturi pentru consilii locale (0,36%), 204 consilieri locali (0,50%);
• Mişcarea pentru Botoşani (PD-L, PNŢCD, PER) – Botoşani: 58.804 voturi (0,59%) PCJ şi 57.575 voturi (0,64%) CJ; 66.186 voturi (0,61%) P şi 57.470 voturi (0,54%) CL;
• Alianţa pentru Viitorul Brăilei (PD-L, UNPR, PER, PNŢCD, PNG) - Brăila: (????)PCJ 34.268 voturi (0,38%) CJ; 31.800 voturi (0,29%) P şi 33.595 voturi (0,31%) CL;
• Alianţa Popular Creştină Călăraşi (PD-L, UNPR, PNŢCD) – Călăraşi: 43.699 voturi (0.44%) PCJ; 41.495 voturi (0.46%) CJ; 46.264 voturi (0.42%) P şi 41.099 voturi (0.38%) CL;
• Alianţa pentru Constanţa(PD-L, PNŢCD)-Municipiul Constanţa 18.903 voturi (0.17%) P; 17.615 voturi (0.16%) CL. Alianţa a funcţionat numai în municipiul Constanţa;
• Alianţa civică pentru comunitate(PD-L, Partida Romilor)-Covasna 5.241 voturi (0.05%) PCJ; 4.215 voturi (0.04%) CJ; 2.072 voturi (0.01%) P şi 4.137 voturi (0.03%) CL;
• Alianţa pentru Progres(PD-L, UNPR)-Galaţi 57.442 voturi (0.58%) PCJ; 50.575 voturi (0.56%) CJ; 45.145 voturi (0.41%) P şi 45.292 voturi (0.42%) CL;
• Mişcarea pentru noul Giurgiu(PD-L, PER)-Giurgiu 16.403 voturi (0.16%) PCJ; 19.093 voturi (0.21%) CJ; 17.131 voturi (0.15%) P şi 17.896 voturi (0.16%) CL;
• Alianţa Românească Harghita(PD-L, UNPR, PNŢCD, PER)-Harghita 2.849 voturi (0.02%) PCJ; 2.831 voturi (0.03%) CJ; 354 voturi (0.00%) P; 400 voturi (0.00%) CL;
• Uniunea Social Populară(PD-L,UNPR, PNŢCD)-Hunedoara 81.710 voturi (0.83%) PCJ; 68.407 voturi (0.76%) CJ; 63.757 voturi (0.59%) P şi 56.451 voturi (0.53%) CL;
• Alianţa pentru Ialomiţa(PD-L,UNPR, PNŢCD, PNG)-Ialomiţa 25.077 voturi (0.28%) CJ; 29.321 voturi (0.27%) P şi 27.517 voturi (0.25%) CL;
• Uniunea pentru Maramureş(PD-L, UNPR)-Maramureş 51.303 voturi (0.52%) PCJ; 43.402 voturi (0.48%) CJ; 3.743 voturi (0.03%) P şi 5.911 voturi (0.05%) CL;
• Mişcarea pentru noul Mehedinţi(PD-L, UNPR, PNŢCD, PER)-Mehedinţi 59.401 voturi (0.60%) PCJ; 56.318 voturi (0.63%) CJ; 68.731 voturi (0.63%) P şi 55.036 voturi (0.51%) CL;
• Alianţa pentru Mureş(PD-L,UNPR, PER)-Mureş 56.446 voturi (0.57%) PCJ; 45.179 voturi (0.50%) CJ; 63.772 voturi (0.59%) P şi 43.973 voturi (0.41%) CL;
• Alianţa Populară Progresistă Ecologistă Liberală(PD-L, UNPR, PNŢCD, PER)-Neamţ 100.605 voturi (1.02%) PCJ; 93.470 voturi (1.04%) CJ; 101.984 voturi (0.94%) P şi 87.381 voturi (0.82%) CL;
• Alianţa pentru Teleorman(PD-L,PNŢCD)-Teleorman 46.032 voturi (0.46%) PCJ; 49.153 voturi (0.55%) CJ; 53.464 voturi (0.49%) P şi 50.509 voturi (0.47%) CL;
•Alianţa pentru Vrancea (PD-L,UNPR,PNŢCD,PNG,PER)-Vrancea 30.478 voturi (0.34%) CJ; 39.168 voturi (0.36%) P; 37.238 voturi (0.35%) CL.

BIBLIOGRAFIE
HUNTINGTON, Samuel The Third Wave. Democratization in the Late TwentiethCentury , Norman and London, The University of Oklahoma Press, 1993.
MICHELS, Roberto, Les partis politiques. Essai sur les tendances oligarchiques des democratie, traduit par le Docteur S. Jankelevitch ,Bruxelles, Editions de l’Universite de Bruxelles, 2009.
PAVEL,Dan „NOUL SISTEM. Cercetare asupra noilor tendinţe ale sistemului de partide şi ale sistemlui politic din România postcomunistă”, Sfera Politicii, Anul XVII, Nr. 131-132, 2009.
PAVEL, Dan „Partidul trădătorilor. Cercetare asupra malformaţiilor insituţionale şi autoreglajelor sistemice ale democraţiilor postcomuniste”, Sfera Politicii, Nr 169, mai-iunie 2012.
SECHE, Luiza, SECHE, Mircea, Dicţionarul de sinonime al limbii române , Bucureşti, Univers enciclopedic, 1997.

Resurse on.line:
www.bec.ro
http://www.adevarul.ro/actualitate/politica/Locomotivele_electorale_au_luat-o_la_vale_0_804519703.html
http://www.mediafax.ro/politic/legea-uninominalului-pur-este-neconstitutionala-decizia-a-fost-luata-cu-unanimitate-de-voturi-9787990
http://www.mediafax.ro/politic/boc-supravietuitorul-motiunilor-de-cenzura-a-cedat-nemultumirilor-pdl-si-protestelor-strazii-9209463

DAN PAVEL – Predă ştiinţe politice la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. A înfiinţat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe-Politice, Administraţie Publică şi Jurnalism, împreună cu Emil Boc şi Vasile Puşcaş. Fost redactor-şef adjunct şi fondator al publicaţiilor 22, Sfera Politicii, Polis. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. În prezent, coordonează firma de consultanţă politică, DDHM Strategic Consulting. Ultima carte publicată „Democraţia bine temperată. Studii instituţionale”, Iaşi, Polirom, 2010.

 sus